1. A prelua controlul

Pandemia cu coronavirus a declanșat o criză planetară.

În situații de criză, ne putem imagina orice. Cum alte virusuri gripale nu au produs așa o panică globală, ne putem imagina într-un film cu marțieni sau cu un război biologic și așteptăm sfîrșitul filmului ca să aflăm că s-a terminat cu bine. Ceea ce se vede este că școlile și teatrele se închid, industria turismului este în bernă, aeroporturile servesc de frontiere pentru stoparea epidemiei. Bursa a pierdut 20% din valoarea acțiunilor. Mall-urile au devenit locuri pustii. Personalul medical și specialiști în comunicare sunt chemați să explice cum se răspîndește virusul și panica colectivă.

Din perspectiva „răspîndirii virale a știrilor ” reținem două imagini mediatice. Prima imagine stîrnește teamă;  este vorba de izoleta, transportată de 4 persoane îmbrăcate în costum de marțieni sau de deminare nucleară, în care este încărcat, transportat sau descărcat, nefericitul infectat. A doua imagine care circulă pe facebook este impresionantă prin umanitatea ei: italieni care au ieșit în balcoanele apartamentelor și improvizează împreună imnul Italiei sau cîntă Lasate mi cantare. Patria și solidaritatea apar salvatoare ca fior colectiv.      

Pe plan politic, cea mai semnnificativă intervenție ni se pare cea a Președintelui Franței, Emanuel Macron, un neoliberal convins. În discursul către națiune din 12 martie 2020, el declara că, în urma acestei crize sanitare mondiale, mondializarea și suveranitatea națională vor trebui regîndite. Verbul cheie din discursul prezidențial este, fără îndoială,  a prelua controlul. Statul trebuie să preia controlul cînd e vorba de unele bunuri (alimente, medicamente) și servicii (sănătatea, securitatea la frontiere). Acestea trebuiesc (re)plasate în afara legilor pieții libere.A spus-o !

Sociologic vorbind, asta înseamnă că modul de funcționare al economiei mondiale și a politicilor naționale vor trebui puse sub semnul întrebării. În acest sens, orice criză este un revelator al derivelor și limitelor modelului social de dezvoltare; ea pune în evidență caracterul conflictual al relațiilor sociale.

Ne întrebăm atunci: Delocalizările sunt ele fără urmări? Aflăm că între 60 % și 80 % din medicamente se fabrică în China. În farmaciile din București lipsesc o serie de medicamente, iar farmaciștii spun că este o problemă de producție, sau poate de distribuție. Nimeni nu știe cînd se vor primi medicamente. Așteptăm. Dar ce așteptăm? Așteptăm relocalizări ale industriei farmaceutice? Așteptăm să treacă panica? Această pandemie arată necesitatea gestionării sănătății nației pe plan național. Ea arată că în stare de urgență sanitară, doar spitalele publice se pot organiza la scară națională. Privatizarea serviciilor de sănătate nu este o soluție pentru a asigura sănătatea nației.

Ne facem sau nu provizii cu alimente? Ustoroiul din China și merele Granny Smith din Africa de Sud mai ajung la marea distribuție? Unde sunt producătorii noștrii ? Cum facem cu băncile ? Au băncile (private) provizii suficiente să umple bancomatele? Cine ne poate răspunde la întrebare? Nu funcționarul de la bancă. Pentru că el nu știe nimic. Nici directorul de la etajul superior nu știe. Și nici băncile naționale nu știu, pentru că ele nu mai controlează politicile monetare din țară. Poate Banca centrală europeeană să știe. Dar cine răspunde la telefon la această bancă ?    

Ce ne spune această criză planetară despre sistemul neoliberal ? Care îi sunt derivele  și limitele? 

2. Ce înseamnă ordinea neoliberală ?

Să amintim că neoliberalismul a început în anii 1979, cu alegerea guvernului Thatcher în Anglia și  Reagan în SUA. A fost victoria ideilor lui Milton Friedman, partizanul concurenței, al privatizărilor, a supresiunii frontierelor, în fața teoriilor lui Keynes, care milita pentru reglementarea economică din partea statului, care trebuie să susțină economia și moneda națională. Cam în acești ani încep și marile reforme în China lui Deng Xiao Ping. De altfel, China s-a dezvoltat într-o manieră protecționistă a economiei profitînd de liberul schimb mondial. După 1989, sistemul neoliberal s-a extins și în fostele țări comuniste. Au urmat privatizări și s-au impus multinaționalele și capitalismul speculativ. Să ne amintim de capitalismul clasic, care era bazat pe surplusul de producție. Spiritul capitalismului, despre  car vorbea Max Weber, era munca, acumularea de capital și reinvestirea lui în producție, pentru crearea de bogăție. Capitalismul speculativ de azi nu produce, el speculează la bursă.

Neoliberalismul se declină cu logica de piață, multinaționale și economism.  

2.1. Cît de liberă este piața liberă ?   

Piața, spunea Milton Friedman, este singura instituție care își permite să reunească milioane de oameni  fără că aceștia să fie obligați să se iubească, nici măcăr să își vorbească. Și spunea asta înainte chiar să apară vînzarea on line, care elimină orice comunicare directă. Amazon este astăzi multinaționala distribuției, iar patronul său, Jeff Bezos, este printre cei mai bogați oameni din lume. Comanda on line este ca și cum ai comunica cu prieteni pe facebook. Text, clic și gata. O conexiune generalizată, dar și o separare generalizată.

Acum câțiva ani, un camion plin cu roșii a părăsit Olanda pentru a livra roșii în Spania. În același timp, un alt camion plin cu roșii pleca din Spania ca să livreze roșii în Olanda. Cele două camioane s‑au ciocnit pe o autostradă franceză. Imaginea spune mai mult decât o sută de cuvinte. Iar bunul simț ne spune că roșia crescută în Olanda ar trebui să fie mai ieftină decât cea importată din Spania, și roșia produsă în Spania, mai ieftină decât cea importată din Olanda.

Logica de piață nu are frontiere, nu are patrie, nu are limbă. Pentru logica de piață totul se poate vinde, totul se poate cumpăra, totul este o chestiune de război al prețurilor și al profitului.

Dar să mergem mai departe cu exemplul roșiei. Peste tot în lume, se consumă cel puțin 5 kg pe an pe persoană, ceea ce reprezintă o piață de 10 miliarde de dolari. Mondializarea roșiei este absurdă, pentru că foarte multe țări pot produce necesarul pentru consumul local. Dar regulile de comerț internațional sunt făcute astfel încât agricultura locală să fie diminuată și industriile legate de ea să fie scoase din joc de către marile companii. Cum arată acest comerț ?

În eseul Imperiul aurului roșu, eseistul francez Jean‑Baptiste Malet ne dezvăluie culisele industriei roșiei. Cel mai mare exportator de concentrat de roșii nu este Italia, ci China, care transportă acest concentrat în baril, precum petrolul. Deplasarea concentratului de roșii se face prin vapor.Ajuns în Italia, acest concentrat este transformat în suc de roșii și apoi ambalat cu o identitate de împrumut. Steagul Italiei lipit pe etichetă arată consumatorului că ar fi vorba de un produs italian; de fapt, este un produs chinez, ambalat în Italia. Agronomii numesc această industrie, roșia de luptă, care este un fruct artificial creat de geneticieni și adaptat la transformările industriale. Această roșie industrială este ovală, mai grea și mai densă ca o roșie proaspătă. Pe scurt, conserva cu suc de rosii pe care scrie Made în Italy, nu este produsă în Italia. Dar consumatorul nu poate retrasa parcursul unui produs de la producție la distribuție până în farfuria lui. 

2.2 Multinaționalele

Toata lumea cunoaște restaurantele Mc’Donalds, prezente în peste 120 de țări. În 2016, un restaurant Mc’Donalds și‑a deschis porțile la doi pași de Vatican, chiar lângă intrarea în Piața Sfântul Petre. Agricultura a devenit agro‑industrie, farmacia este industrie farmaceutică. Fotbalul, tradițional emblemă sportivă națională, a devenit comerț mondial cu jucători mercenari. Fotbaliștii celebri, se vând între cluburi în funcție de valoarea lor pe piață; unii au devenit milionari. 

Turismul se înscrie progresiv într‑o cultură a mondializării; majoritatea hotelelor oferă o bucătărie internațională pe formula bufet, cocktailuri și spectacole metisate, toate livrate într‑un format și o limbă internaționalizată.  Rețeaua de turism Club Med a fost cumpărată în parte de acționari chinezi. Au apărut și multinaționalele croazierelor, proprietare ale acestor ambarcațiuni uriașe în care călătoresc uneori și 5000 de turiști. Astfel de vase intră și pe Marele Canal la Veneția, uzând tenace fundațiile palatelor.

De altfel, în februarie 2020, pe un vas de croazieră al Companiei Princess  Cruises, 3700 de pasageri turiști au intrat în carantină, după ce s-a constatat că unul dintre ei, care a debarcat la Hong Kong, era infectat cu Coronavirus. Fragilitatea sistemului devine evidentă.

Multinaționalele delocalizează fabrici de textile, fabrici de jucării, industria de piese pentru informatică, industria automobilului și industria aeronautică. Dacă China este „uzina lumii”, India a devenit „biroul lumii”, iar Marocul „centru de appel”. Manufactura, industria, serviciile de contabilitate, asigurările și telemarketingul delocalizează acolo unde salariile sunt mai mici și profitul este mai mare. În timp ce țările occidentale delocalizează industria textilă în China, iar China o delocalizează în țări africane.

Acționarii multinaționalelor sunt noii bogați ai lumii. Ei fac parte din elita financiară mondializată. Ei locuiesc în orașele‑lumii. Ei nu se simt solidari nici cu societatea, nici cu națiunea, nici cu patria. Ei au propriul lor paradis, Paradisul fiscal. 

Ce ar trebuie să știm despre multinaționale? În Noii stăpâni ai lumii, elvețianul Jean Zigler definește mondializarea ca libertate pentru grupul meu să investească unde vrea, cît timp vrea, să producă cît vrea, să se aprovizioneze de unde vrea, să vîndă unde vrea, fără constrîngeri legate de drepturile omului, fără constrîngeri sociale. Iar eseistul francez Alain Deneault, identifică în cartea Ecosocietate, 12 verbe  care descriu puterea multinaționalelor: a complota, a coloniza, a colabora, a corupe, a cuceri, a delocaliza, a presa, a polua, a vasaliza, a nega, a aservi și a domina. 

2.3. Economismul ca buletin meteo

În anii 1960‑1980 administra și redistribuia bogăția în virtutea unei filozofii politice inspirată de teoriile lui John Keynes. Pentru Keynes, intervenționismul statului este cheia unei economii controlate; economia trebuie plasată sub scaunul din spate al mașinii, nu la volan. Statul veghează la echilibrul economic și social prin redistribuirea bogăției între înstăriți și săraci, între regiunile bogate și cele mai puțin dezvoltate. Clasa medie era beneficiara creșterii economice și garanția echilibrului și a păcii sociale. Neoliberalismul, care se inspiră din teoriile lui David Ricardo, dar mai ales ale lui Milton Friedman, presupune concurența și jocul liber al pieții.

Economistul francez Bernard Maris ne spune că economismul a devenit ideologie dominantă. Economia ne este livrată zilnic ca un adevărat buletin meteorologic, ca o fatalitate naturală. Cotele bursei scad sau cresc. Știrile economice de la radio, din ziare și televiziune iau forma de cifre, curbe și tendințe. Zilnic avem dreptul la știri despre creștere și scădere economică, despre vînzări, falimente și fuzionări. Economiștii sunt noii apostoli ai epocii. Știrile economice prezintă mecanica economică neoliberală ca pe un fenomen natural.

Această logică implacabilă și indescifrabilă pentru omul de rând a devenit dogma de la care, aparent, nimeni nu se poate extrage, ne spune Bernard Mais. Dar asta nu înseamnă că  iepurii și lupul  pot trăi în bună pace și în bună înțelegere, doar pentru că locuiesc în aceeași pădure !

3. Libertate sau protecționism ?

În fața unor crize sociale de ordin național, în fața unor crize sanitare de ordin planetar, cetățenii revendică protecție.  

Pentru o societate liberală piața liberă reglează mecanismul economic. Libertatea este o valoare fundamentală; individul este proprietarul privat a lui însuși, spunea filozoful englez Locke. După formulă magică a „mâinii invizibile” a lui Adam Smith, cînd fiecare individ se bate să reușească, reușitele individuale însumate duc la o economie de bunăstare colectivă. Tranzacțiile fiind contractuale, orice afacere e bună cîtă vreme părțile contractante consimt să încheie un contract. Prostituția, ca un comerț lucrativ, este un contract. Și astfel, reperele comune ale moralei dispar în fața dorinței și libertății individuale. Cînd morala devine un șir de tranzactii contractuale, consecința este segmentarea socială, atomizarea și desocializarea. 

Pentru neoliberalism, lumea nu are frontiere. Nu există culturi, religii; există doar indivizi. Este interesant că liberalismul cultural și moral este astăzi ideologia partidelor de stînga, ne spune sociologul Jean-Claude Michea. Mișcările de stînga s-au îndepărtat de la proiectul socialist al liberării de opresiune a clasei muncitoare față de capitaliști, au renunțat la ”lupta de clasă” pentru a se ocupa de diversitatea minorităților și a revendicărilor acestora. Dacă ideologia de dreapta este liberalism economic (logica de piață), ideologia de stînga este libertară. Ideologia libertară se bazează pe lobbyingul asociativ, și pe interese minoritate. (În România, USR, Uniunea salvați România, este probabil cel mai aproape de acest lobbying asociativ). Liberalismul economic și morala libertară sunt cele două fațete ale aceluiași sistem. În acest sens, dreapta și stîngă fac împreună patul neoliberalismului.    

La întrebarea libertate sau protecție, putem găsi un răspuns în teoria ciclurilor economice pe care ne-o propune economistul francez François Lenglet. Orice ciclu economic are două faze distincte, marcate fiecare de o criză. Prima fază este dorința de libertate, a doua fază este nevoia de protecție. Ciclurile economice de azi sunt mai scurte ca în secolele dinainte. Ciclul economic de astăzi acoperă 60-80 de ani. El a început în anii 1968, cu revendicarea de libertate. În fața creșterii inegalităților sociale, criza socială declanșată de mișcarea Vestelor galbene în Franța (noiembrie 2018- mai 2019) a pus în evidență revendicarea de protecție socială (salarii și locuri de muncă garantate) și revendicarea de democrație directă (și nu reprezentativă) pentru a marca ruptura dintre guvernanți și guvernați.

Criza sanitară recentă a marcat revendicarea intervenției protecționiste a Statului. Nevoia de protecționism apare așadar ca o consecință a crizei și nu ca o cauză a ei.

În România, în plină criză sanitară în martie 2020, s-a instalat confuzia generalizată, datorită crizei de guvernare. Dacă PNL, partidul liberal numit la putere, a acuzat guvernele “pesediste” de post-comunism, el s-a dovedit incapabil să gereze rapid situația de criză sanitară; puțin înaintea declarării crizei sanitare,  PNL a făcut propunerea de extindere a privatizării sistemului de sănătate. Ori, așa cum s-a constatat, în starea de criză, doar sistemul sanitar public a reușit  să mobilizeze resursele necesare.

În loc de concluzii

Criză sanitară declanșată de pandemia cu Coronavirus a funcționat ca un revelator de tensiuni sociale manifeste și latente. Ea a pus în evidența necesitatea unui stat protecționist, care să asigure securitatea nației. În  Anglia se anunță dealtfel o serie de măsuri de naționalizare a unor servicii cheie.  În fața unui pericol comun, solidaritatea redevine morala de bun simț. Oamenii își vorbesc și reapar formule miracol :  toți împreună vom trece peste asta !

Rămîne de văzut dacă, în urma unor lecții învățate din criză, Statul va putea relua controlul securității și suveranității naționale. Rămîne de văzut dacă în fața consecințelor dezindustrializării și a delocalizărilor, Statul va putea prelua controlul asupra unor bunuri și servicii de ordin național.