Coada ca microsocietate

Coada sau rândul sunt forme concentrate de microsocietate, a căror menire este ordonarea și raționalizarea spațiului și a timpului de așteptare. Ele sunt forme de relaționare socială, dar și de control social; ele funcționează după reguli impuse, controlate, sau sunt autoreglate de cei care își așteaptă rândul. Nerespectarea ordinei este sancționată.

Cozile de azi ne duc inevitabil cu gândul la cozile de ieri. În acest au apărut cozile de distanțare fizică. Cozi la farmacie, policlinică, spital, poștă, bancă, servicii administrative. O inovație socială a cărei denumire, coadă de distanțare socială,  își trăda menirea.

Pe vremea socialismului s-a stat la coadă pentru alimente. Era coada pentru hrană. Oamenii nu purtau  mască. Îndată ce vedeau o coadă se așezau, se întrebau ce se dă; așteptîndu-și rândul ei stăteau de vorbă ca să treacă timpul. Coada pentru hrană producea coeziune. Frustrările sociale ieșeau la iveală. Se crea un soi de comuniune în lipsuri. Iar statul la coadă inducea o revoltă mocnită.  

În socialism se vorbea de coada pentru alimente, de coada pentru hrană. În societatea de servicii, așteptarea este considerată o formă de gestionare a fluxului de persoane. Această gestiune poate lua forma de ordonare în linie dreaptă (la cinema, la teatru), ordonare în serpentină (la aeroport), ordonare prin tikete numerotate (la anumite magazine, la bănci), ordonare prin rezervarea pe internet (biroul de pașapoarte), sau ordonarea pe principiul primul sosit, primul servit.

Rânduri de așteptare : Ce le aseamănă, ce le desosebește ? 

(1) Coada pentru hrană

În 1994 apărea cartea semnată de Pavel Cîmpeanu, Coada pentru hrană. Un mod de viață.  Privațiunile, oboseala, obsesiile și incertitudinile legate de ziua de mâine au hrănit furia izbucnită în 1989, spune Cîmpeanu. Ce pare uimitor este că toată lumea fugea de la serviciu ca să stea la o coadă. Aparent, toată lumea avea timp. Fiecare făcea o coadă și cumpăra ce găsea. Adesea se făcea  troc; eu am găsit ouă, tu mi-ai cumpărat cartofi. Solidaritatea funcționa în familie și între vecini.

Dar de unde avea lumea atâta timp ? Să fi fost o portiță deliberat lăsată deschisă de autorități ?

La coadă, lumea își manifesta nemulțumirile. Coada la alimente a fost o formă de supunere, de acceptare, dar și un loc de comuniune subversivă. Coadă era subversivă pentru că era un spațiu și un timp de refulare a tensiunii sociale. Un loc de contestare a regimului. O contestare discretă, dar tenace. Protestul era protejat de anonimatul cozii. La cozi, oamenii îsi exprimau nemulțumirile cotidiene. Românul se ducea la coadă  cum se ducea occidentalul la mitinguri.

Dacă coada pentru hrană era un timp social pierdut și o școala a pasivității, ea era și un spațiu de exprimare a suspiciunii și revoltei surde. Perturbatorii care nu respectau ordinea cozii erau sancționați și scoși din rând; în mod spontan apărea o moralitate a cozii. Exista o stare de incertitudine, pentru că fiecare se temea că se termină marfa înainte de ai fi venit rândul. Uneori se practica și distribuția pe la ușa din spate. Dar cei din coadă autoreglau derivele. De multe ori, nici nu se știa  «ce se dă», dar îndată ce se constituia o coadă, era semnalul că ceva se dă. Te așezai la coadă și întrebai. Sigur nu se dădea nimic, dar limbajul are semantica lui plină de simboluri.  

(2) Cozi de prosperitate

Multe din rândurile de așteptare de azi sunt considerate indice de prosperitate.

Astfel, cozile la magazinele electronice în zilele de ieftinire sunt dovadă de putere de cumpărare.

Cozile de la aeroport pentru înregistrarea de bagaje și controlul actelor sunt semn că voiajul cu avionul și turismul au devenit abordabile. Tocmai afluența călătorilor în aeroport a condus la multiplicarea formelor de gestiune a cozilor. Iar amenințarea terorismului a impus schimbarea  rândurile de așteptare în șir indian cu mișcarea în serpentină, pentru a favoriza controlul prin camerele de luat vederi și utilizarea la maximum a spațiului din aeroport. 

Cozi de prosperitate sunt și cele la intrarea în unele restaurante sau discoteci, care funcționează pe sistem de club privat. Așteptarea permite filtrarea membrilor privilegiați. Coada pentru a participa la mari evenimente sportive, la concerte, la teatru, la muzee sunt considerate, de asemenea, semne de prosperitate. Biletele sunt puse în vânzare cu mult timp înainte. Sigur, inegalitatea nu este vizibilă, pentru simplul motiv că bogații nu stau la coadă. Ei au pașapoarte speciale și bilete la clasa de afaceri. Ei primesc bilete VIP pentru concerte și evenimente sportive. Dar această inegalitate este acceptată, câtă vreme prosperitatea este o stare de spirit generală.

Într-un articol publicat în The Philosopher’s Magazine (aprilie 2020), Julian Baggini consideră coada ca un semn de privațiune și ca un indicator de inegalitate. Chiar dacă toată lumea cumpără la supermarket, săracii vin la cumpărături în autobuz, clasa medie cu mașina, iar bogații au șoferi și parkinguri private. Cu toate astea, coada ca semn de inegalitate este mai suportabilă decât coada cauzată de sărăcie. Și cum egalitatea nu este posibilă, este de preferat «principiul diferenței» propus deJohn Rawls: inegalitățile sunt permise în condițiile în care ameliorarea condițiilor de viață ale celor sărăci este o țintă socială permanentă.

Așadar, inegalitatea este tolerată într-o societate liberă și prosperă, care știe să vândă promisiuni.     

(3) Coada la distribuția caritativă 

În societățile occidentale, risipa pe de o parte și sărăcia pe de altă parte, au creat rețele de distribuție caritativă. Este vorba de cozile la băncile alimentare pentru cei  săraci și lipsiți de mijloace. În acest caz, coada este indice de marginalitate socială și nu de proastă funcționare a economiei în ansamblul ei.   

Dar de unde provin aceste mărfuri distribuite fără bani? Ele provin din recuperarea de surplus din  sistemul de distribuție. De la mărfurile a căror scadență de valabilitate se apropie. De la risipa pe care ar constitui-o aruncarea alimentelor. De la cheltuielile antrenate de transportul alimentelor neconsumate. Este vorba de un circuit economic paralel care încearcă să atenueze derivele unui sistem care generează risipă, șomaj, inegalități, precaritate socială. Dacă unii aruncă și alții nu au destul, se încearcă un soi de   «redistribuție morală», care dă bună conștiință. Este și cazul unor  «cantine gratuite»  sau a unor rețele de  «resto du cœur», asociația fondată în Franța de cunoscutul actor Coluche. Ele funcționează din plin și astăzi pe principiul filantropiei creștinești. 

Desigur, marea distribuție nu este obligată să distribuie surplusul de alimente și mărfurile nevândute. Și nu oricine poate distribui. Rețelele caritative de redistribuire trebuie să respecte anumite exigențe sanitare și de distribuție. Nu oricine se poate improviza în recuperator de produse nevândute dar cosumabile, pentru a face comerț și profit.  Pentru că pericolul unei piețe  negre sau gri există. 

(4) Cozi de panică și de supraviețuire  

Starea de criză indusă de Covid 19 în primăvara anului 2020 a generat teama de lipsă, teama de boală, teama de moarte. O stare de anxietate generalizată a fost resimțită.

La mijlocul lunii martie 2020, supermarket-urile au fost luate cu asalt de populația în căutare de produse de dezinfectat. Ziarul New-York Times afișa la începutul lunii aprilie titluri în majuscule: «Coada este de jur împrejurul supermarketului, iar panica ia proporții». «Oamenii se bat pentru a cumpăra hârtie igienică».  «New-York-ezii fac coadă în fața unui spital pentru a fi testați».

În condițiile de urgență sanitară, când unele guverne au folosit expresia «suntem în război», a apărut impulsul de a stoca. S-au cumpărat alimente congelate, conserve și paste. S-au cumpărat și frigidere pentru a stoca cumpăraturile. Ca în stare de război, era vorba de coada din teama de lipsă.

Un fenomen emblematic a fost ordinea de priorizare și triere a pacienților în spitale. Medici urgentiști, ca și cei care lucrează în reanimare, au declarat în interviuri că în condițiile de penurie de resurse umane și clinice, accesul la urgență a fost filtrat și frânat pentru persoane de peste 75 de ani, care aveau și alte boli. Medicii au trebuit să facă alegeri. Este intervenția medicală invazivă o terapie potrivită ? Unde fixăm limitele decenței clinice ? Când considerăm că nu trebuie mers mai departe ? Cum triem pacienții în condițiile unor resurse clinice reduse ? Nu e de mirare că s-a găsit  o categorie abstractă pentru decedații în vârstă: «morți acceptabile». Majoritatea deceselor înregistrate în timpul crezei sanitare cu Covid au fost și sunt «morți acceptabile». 

Coada prin triere ne duce cu gândul la naufragiul vasului Titanic. Titanicul, considerat infailibil, s-a lovit de un iceberg. Dar numărul de bărci de salvare ajungeau doar pentru jumătate din pasageri. Toată lumea ar fi vrut să sară în una din aceste bărci; în panica generală,  nimeni nu își mai aștepta rîndul. A trebuit să se tragă mai multe focuri de arme pentru a se impune o ordine de prioritate. Copiii și femeile au avut prioritatea. Cei care nu au avut loc în bărcile de salvare, au sărit în apele înghețate ale Atlanticului.

Și astăzi, în situații de urgență, generate de conflicte armate sau de catastrofe naturale, apar confruntări brutale, uneori mortale, pentru un sac de orez sau de făină. Lupta pentru supraviețuire.      

(5) Coada cu distanță  fizică

În starea de urgență din primăvara 2020 au fost limitate deplasările. Guvernarea prin teamă a recurs  la aritmetica deceselor și la recviemul cotidian.  Au fost instituite controale și amenzi. Au apărut cozile de distanțare socială ca forme de securitate sanitară. Numele de distanțare socială este impropriu, pentru că distanța socială se măsoară în contul de bancă. De fapt este vorba de respectarea unei distanțe fizice, de securitate sanitară. Coada cu distanță fizică a venit cu impunerea unor constrângeri spațiale (distanțare marcată uneori pe sol), unor constrângeri de timp (orele în care erau permise cumpărăturile), cu constrângeri materiale (portul de mască în spații închise), cu limitarea numărului de persoane în același loc. Evenimentele publice au fost anulate. 

S-a vorbit de securitate sanitară. S-a vorbit de servitudine voluntară. Dar impunerea de restricții cu amenzi și control polițienesc a luat forma de dictatură sanitară. Am spune cu filozoful italian Giorgio Agamben că starea de urgență se înscrie în «Security State». Adică «rațiunile de securitate» tind să înlocuiască «rațiunea de stat» și să impună «societăți de  disciplină». Într-un articol publicat în Il Manifesto (26 februarie 2020), Agamben avansează ideea pericolului unei noi paradigme biopolitice a Occidentului. Este vorba de tendința Statului de a declara starea de urgență ca paradigmă de guvernare, așa cum s-a întâmplat pe fondul unor acte teroriste. Odată ce terorismul a putut sluji de justificare a măsurilor de excepție, ideea unei epidemii devastatoare este un pretext ideal pentru a extinde starea de urgență în toate regiunile și pentru mai multă vreme.

Crearea de situații de panică generalizată a permis guvernelor să preia controlul autoritar și să  înlocuie «rațiunea de stat» cu «un stat de control și securitate». Este evident că aceste cozi disciplinare  nu produc coeziune. Ele produc izolare, anxietate și stări depresive.