Cristian Preda: Cum ați descoperit opera lui M. Dogan?

Nicolae Lotreanu: La sfârșitul lui ianuarie 1990, nu mai țin minte data exactă, Cătălin Zamfir mi-a spus că Henri Stahl l-ar fi rugat să recomande un sociolog cu care  Mattei Dogan, fostul său student, ar dori să colaboreze pentru a-și face cunoscută opera în România, țara lui de origine, și că el m-a propus pe mine. Eram, pe atunci, redactor-șef adjunct la revista „Alternative”. Am fost de acord și i-am scris imediat, oferindu-i  câteva informații despre mine și despre profilul revistei, iar el mi-a răspuns, cu mare disponibilitate și interes.

Am făcut rapid un plan de colaborare și am început să-i traduc câteva articole, urmând apoi să fac același lucru cu câteva dintre cărțile pe care el le va alege. Îmi amintesc că a ținut să începem cu o cercetare pe care a făcut-o pe cont propriu la Paris, în timpul evenimentelor din 1968. I se părea că putem face o paralelă cu evenimentele de la noi din decembrie 1989. Mi-a spus că după publicarea rezultatelor i s-a propus chiar un scenariu de film, care din păcate, nu mai știu din ce motive, nu s-a mai făcut. I se părea, de asemenea, că televizarea ambelor evenimente ar putea inspira o paralelă între ele peste timp.

Am publicat studiul, înserând mici comentarii intitulate „paralele inegale”, prin care semnalam asemănări și deosebiri între evenimentele de la Paris și cele de la București. Și i-a plăcut foarte mult. Astfel colaborarea noastră a început sub bune auspicii și a durat până în anul 2000.

Cristian Preda: Ați fost în contact cu el înainte de 1989?

Nicolae Lotreanu: Nu, dar a fost o coincidență oarecum interesantă. În 1985, am realizat un caiet documentar intitulat „Inter și trans-disciplinaritate în științele sociale”, în care am selectat idei și tendințe privind intersectarea disciplinelor și interpenetrarea lor soldate cu inovații științifice notabile, iar în studiul introductiv pledam, atât cât se putea pe atunci, pentru o perspectivă mai complexă în cercetările sociale.

Dogan, împreună cu Pahre, pornind de la aceleași premise, au scris o carte revoluționară despre „marginalitatea creativă” în 1991 și iată că preocupări comune în locuri și momente diferite aveau, până la urmă, să se întâlnească. De aceea, nu am avut nici o rezervă să abandonez propriile cercetări pentru traducerea și difuzarea unei opere a unui mare savant, recunoscut ca atare de foruri științifice importante. Și, în plus, era și de origine română, oferind astfel o punte suplimentară între sociologia românească și cea occidentală.

Cristian Preda: Ce anume v-a determinat în 1990 să-i traduceți articolele în revista Alternative? Dar volumele? Alegerea titlurilor v-a aparținut sau a fost a lui Dogan?

Nicolae Lotreanu: În parte, am răspuns deja. Aș mai menționa, întâi de toate, afinitățile, umane, dar și intelectuale, care s-au dezvăluit spontan între mine și marele meu prieten. Am întreținut o corespondență regulată prin care am descoperit, reciproc, că putem comunica fără rezerve și, astfel, s-a consolidat o înțelegere și încredere, depline. Am apreciat tot ce mi-a propus pentru traducere și publicare, informându-l privind situația din țară, contextul în care scriam, așteptările, stările de spirit dar și nesiguranța cu privire la evoluția orientărilor politice. Titlurile și le-a ales el însuși, chiar cu o anume insistență. De pildă, i-am sugerat să păstreze titlul din franceză al primei cărți pe care a dorit să o publice în țară, dar el a insistat pentru titlul „Economia mixtă”, cu argumentul că ar fi foarte util pentru stimularea unei  strategii eficace și mai puțin abrupte a tranziției. S-a înșelat, și aceasta l-a făcut să aibă mai multă încredere în sugestiile mele.

Cristian Preda: Când l-ați întâlnit?

Nicolae Lotreanu: Ne-am întâlnit, prima oară, la Paris, în toamna anului 1992. Mă aflam acolo într-o delegație a Ministerului Muncii. Am petrecut o seară  împreună, prilej cu care mi-a vorbit despre activitățile sale didactice și de cercetare, despre responsabilitățile în Asociația internațională de Sociologie, despre proiectele sale, iar eu i-am oferit unele informații despre situația din țară și despre încercarea sociologilor români de a se adapta noilor realități, despre incertitudinile și șovăielile lor. La întoarcerea în țară, am primit o invitație oficială pentru a deveni membru al AIS, căreia i-am dat curs.

Ne-am mai întâlnit. apoi, cu ocazia unui stagiu la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. În acea perioadă, erau din nou mari manifestații la Paris și chiar s-a declanșat greva generală. Dogan vedea chiar o asemănare cu evenimentele din 1968, dar lucrurile nu au luat o întorsătură atât de gravă.

Dar stagiul meu s-a dat peste cap din cauza grevei și, astfel, am lucrat o săptămână împreună. Am selectat studiile care aveau să fie cuprinse în volumul Opere alese și am discutat o serie de proiecte printre care și înființarea unui institut de sociologie comparată la Universitatea din București. Mattei Dogan ar fi dorit o fundație asemănătoare cu Fundația Elias, destinată cercetărilor sociologice. Am făcut propunerile de statute, dar nu am primit niciun sprijin. Pe atunci, la noi, prioritățile erau cu totul altele, legislație adecvată nu exista așa că asemenea proiecte au murit în fașă. Între timp m-am îmbolnăvit, mi s-a pus un diagnostic sever și am fost nevoit să caut soluții de însănătoșire. Cu doar 40% capacitate respiratorie trebuia să mă retrag urgent într-o zonă mai puțin poluată.

Cristian Preda: Cum privea România anilor ’90?

Nicolae Lotreanu: Mattei Dogan era un om cumpătat și realist. În plus, a atins un nivel de cunoaștere care îi permitea să întrevadă viitorul. Era sceptic cu privire la evoluția evenimentelor politice și știa că tranziția va fi dureroasă. A observat în vizita sa în fosta URSS, imediat după prăbușire, că cei responsabili au abandonat orice preocupare pentru starea societății și s-au năpustit asupra bogățiilor statale rămase fără stăpân. Era stupefiat să vadă că  membrii ai Academiei de științe (la invitația căreia era prezent acolo) vindeau obiecte personale pentru a-și putea procura hrana. Și mi-a spus într-o seară: „comunismul s-a prăbușit, dar capitalismul a renăscut, vae victis!”. Se abținea de la comentarii politice, dar cu ocazia vizitei în România a fost surprins să constate că nivelul tehnologic al României nu era chiar de disprețuit, dacă a fost posibilă, de pildă, o construcție precum Casa Poporului. În același timp, a fost bucuros să observe că oamenii nu o duceau la fel de rău cum se întâmpla în Rusia.

Cristian Preda: De câte ori a călătorit în România? A fost interesat de București sau și de alte locuri din țară, de pildă, de orașul natal, Roman?

Nicolae Lotreanu: A fost o singură dată în România, pentru a fi primit ca membru de onoare al Academiei și a participa la câteva întruniri, organizate de Fundația Soros. A ținut să-l însoțesc și să-l ajut în diferite ocazii. După întâlnirea de la Paris, pe care am mijlocit-o, Președintele Academiei, Mihai Drăgănescu a cerut editurii acestei instituții să publice cartea ”Noile științe sociale. Interpenetrarea disciplinelor” și a pregătit primirea sa ca membru de onoare. Când totul a fost stabilit, am inițiat vizita sa.

A fost interesat doar de București, nu a avut intenția de a vizita alte zone: de fapt, nici timp. Am vizitat Casa Poporului, a făcut o vizită la Mânăstirea Corbeanca, la ICCV, a ținut un discurs cu ocazia recepției la Academie, în care l-a evocat cu emoție pe Dimitrie Gusti, și a participat la dezbateri la Casa Oamenilor de Știință și Universitatea București. I s-a luat și un interviu la Televiziunea Română. Înainte de plecare, a vrut un moment de reculegere la mormântul lui Henri Stahl.

Cristian Preda: Cum anume privea, în anii de după 1989, România interbelică?

Nicolae Lotreanu: Mattei Dogan era un om sensibil și discret. Nu vorbea mult și, în nici un caz, nu încerca să te influențeze în nici un fel. Între noi, s-a țesut spontan o comunicare intuitiv-implicită. Mi-a citit scrierile și m-a intuit rapid. Vorbea cu alții, mai ales cu Cătălin Zamfir, laudativ despre mine, dar niciodată nu am avut discuții cu caracter personal: nu mi-a cerut informații despre viața mea și eu am procedat la fel. Nu a fost nevoie, atunci când am lucrat împreună să vorbim prea mult.

Mi-a spus că în cercetările sociologice coordonate de Dimitrie Gusti, cel care le-a proiectat și le-a coordonat a fost Henri Stahl. Dimitrie Gusti a fost mai degrabă sursa și „umbrela politică” a acestei acțiuni social-științfice.

Mi-a mărturisit că l-a impresionat profund sfârșitul lui Gusti. Credea, de asemenea, că, în pofida criticilor care pot fi aduse evoluției politice interbelice, au fost progrese constante, iar prăbușirea democrației a fost declanșată de factori externi. ”Democrația mimată”, pe care a propus-o drept concept în cercetările comparative, a fost mai degrabă un fenomen pozitiv, atât la noi, cât și în America Latină.

Relația sa cu Henri Stahl a fost foarte strânsă: a fost practic asistentul său în timpul cercetărilor sociologice și acesta l-a inspirat să promoveze o perspectivă comparativă, care i-a adus recunoașterea în științele sociale. A întreținut cu el o corespondență constantă, chiar dacă cu întreruperi. Îi păstra o amintire pioasă: cu o zi înainte de a pleca de la București, a meditat douăzeci de minute singur, așezat pe bordura mormântului lui Henri Stahl.

Cristian Preda: V-a vorbit cumva despre identitatea sa evreiască? Sau despre anii petrecuți la Colegiul pentru studenți evrei?

Nicolae Lotreanu: Nu mi-a vorbit niciodată despre viața sa în România, ba chiar am fost nevoit să descopăr singur articolul lui George Călinescu din „Națiunea” despre cercetarea lui privind structura socială a parlamentului în perioada interbelică. Nu am discutat niciodată despre originea sa etnică. Am aflat că a fost evreu de la Paul Stahl, care m-a impresionat neplăcut, folosind apelativul „ovreiașul”, încercând să mă influențeze cumva în relația pe care o aveam cu Dogan. Drept pentru care am refuzat orice colaborare cu acesta, mai ales că știam despre felul  în care s-a purtat cu propriul părinte.

Am apreciat, fără rezerve, discreția lui Dogan cu privire la viața sa personală și nu am încercat niciodată să provoc confesiuni. Am intuit că nu dorea să vorbească despre asta și că avea amintiri dureroase despre viața sa personală. Eu nu am amestecat niciodată viața personală, originea etnică, opțiuni politice ori religioase în aprecierea oamenilor cu care am colaborat. Principalele mele criterii au fost și au rămas inteligența și caracterul și nu mi-au  plăcut niciodată destăinuirile, chiar dacă le-am suportat adesea.

Cristian Preda: Ce știți despre doctoratul honoris causa pe care Senatul UB a decis, în iunie 1997, să i-l acorde? A venit cumva la București cu acea ocazie?

Nicolae Lotreanu: La Congresul  Mondial de Sociolgie de la Bielefeld, am avut câteva întâlniri, împreună cu Ioan Mihăilescu, pe atunci prorector al Universității București, cu Mattei Dogan. Am discutat despre Asociația Internațională de Sociologie, despre proiectele Universității și promovarea operei sale în România, inclusiv despre un posibil institut de cercetare comparativă, în care el și-a oferit tot sprijinul și ne-a înlesnit contacte cu grupuri de sociologi prezenți la congres.

Așa s-a născut ideea acordării titlului de doctor honoris causa, iar când Mihăilescu a devenit rector, dezideratul s-a și realizat. Nu a reușit să ajungă la București, deși a încercat de câteva ori. Cred că nici nu și-a mai dorit cu adevărat.

Cristian Preda: L-ați revăzut în anii 2000?

Nicolae Lotreanu: Nu l-am mai revăzut. Nevoit să mă retrag pentru a-mi recupera sănătatea, am construit, împreună cu soția și câțiva prieteni, o cabană la poalele Munților Lotrului, în care ne-am mutat, cumva simbolic, la intersecția mileniilor. Nu am mai călătorit și nici el nu a mai fost în țară. Dar proiectul comun a fost realizat. Mi-a propus să fac parte din colegiul fundației pe care a creat-o, înainte de a se îmbolnăvi grav, dar, din cauză că am plecat din București și m-am retras din orice activitate socială, am declinat această onoare. Din păcate, din acest colegiu, nu face parte niciun român

Cristian Preda: Cu ce sociologi români a mai ținut legătura după 1989?

Nicolae Lotreanu: Din câte știu eu, a avut o legătură apropiată, chiar prietenească, cu Cătălin Zamfir și cu mine. A mai avut întâlniri ocazionale cu Lazăr Vlăsceanu și Ion Mărginean cu ocazia vizitei sale la București. S-a mai întâlnit, prin mijlocirea mea, la Paris, cu Mihai Drăgănescu, un fizician deschis spre științele sociale, în timp ce acesta era președintele Academiei Române și, probabil, cu Mihu Biji, interesat și el de sociologie. I l-am prezentat, la Congresul Mondial de Sociologie (Bilefeld 1994) pe Ioan Mihăilescu, pe atunci prorector al Universității București, cu care a rămas în contact. Devenind rector, prof. Mihăilescu a propus acordarea titlului de doctor honoris causa lui Mattei Dogan, lucru care s-a și înfăptuit.

Concluzia cea mai importantă pe care o putem extrage din opera lui Dogan este că stadiul actual al cunoașterii științifice este ambiguu: pe de o parte poate inspira tehnici și tehnologii cu un rol determinant în funcționalitatea unei societăți, întreținând astfel o stare de suficiență diriguitorilor, iar, pe de alta, multiplicarea excesivă a disciplinelor științifice și a specializării condamnă știința însăși la obsolescență.

Soluția ar fi interpenetrarea disciplinelor științifice în fluxuri de cunoaștere multilaterale și complexe. Cum scria David Apter, „Dogan și Phare au întreprins pentru studiul inovației în științele sociale, ceea ce a făcut Kuhn pentru științele naturii. Ei ne arată cum ideile cele mai bune ale ultimelor decenii au germinat la granițele dintre discipline, la intersecția dintre specialități”.

Trăim într-o societate bazată pe diviziune, concurență și conflict. Nu atât regimurile politice sunt responsabile, ci o criză perpetuă, cu origini ancestrale, a vieții omenirii.

Primul meu contact cu acest mod de viață a produs mai întâi stupefacție, apoi refuz și, în sfârșit, compromisul  inevitabil. Dar nu am renunțat nici o clipă să caut o ieșire: fiecare opoziție, oricât de mică, mi-a susținut comportamentul rebel. Pe care l-am disimulat ori căruia i-am oferit căi subtile de supraviețuire. Până când nu mi-a mai rămas decât ultima soluție – auto-marginalizarea.

Îi datorez mult lui Mattei Dogan. Proiectul nostru comun, deși nu s-a realizat integral, mi-a oferit un sprijin; fragil e drept, dar totuși o cale de manifestare. Temporară și, ușor, frustrantă, dar mi-a făcut bine și îi sunt recunoscător. Iar boala mi-a impus „soluția finală” – refugiul la sânul naturii-mame. Aici, am recuperat autenticitatea cunoașterii, pe care bibliotecile și vicisitudinile social-politice au cam alterat-o.

NR. Acest interviu a fost realizat de catre domnul Profesor universitar Dr. Cristian PREDA