Romania Sociala logo
Menu

Cum am vazut eu “la țară și în provincie” în Romania 2019. O privire de orășean, curioasă ca a unui sociolog

autor:   21 May 2019   

Avatar

Un sat din România. Nimic mai simplu, aparent. Un sat din România, Oltenia, spre Târgu Jiu.

Oltenia de sub munte, cum mi-a placut mie să dau o denumire zonei. De altfel, superbă. O zonă bogată, cu tot ce-i trebuie, aș putea spune: pășuni, păduri, ape, luncă, munți, obiective turistice spectaculoase, șosea, drumuri laterale de acces (așa cum sunt…). Vă spun eu: tot! Varietate! Nu doar câmpie, praf și…nimic!

Aici, în sfârșit după ce în multe zone nu prea mai vezi așa ceva, am văzut animale. Domestice, la asta mă refer: am văzut din nou o pășune cu multe vaci răspândite colorat, turmă cu vreo cincizeci de capre, o turmă bogată de oi, vacile întorcându-se seara în sat, după care poți să-ți potrivești ceasul, fiecare la gospodăria ei.

Da, aparent este bine și frumos, dar lucrurile, ca peste tot, au o suprafață și o adâncime. Suprafața pare idilică, uneori, adâncimea nu este.

În satul de față, ca probabil peste tot în România, mulți au plecat la muncă în afară. Asta nu este nimic special, a devenit un fapt obișnuit, probabil că în multe alte sate se intâmplă la fel. De Paști la biserica din sat nu s-a ținut slujba, iar oamenii de aici au mers la biserica din centrul comunei (Alimpești). Impresionantă și această seara de Înviere, unde intr-o mică biserică cu podele de lemn și sobă, luai lumină direct din mâna preotului, lucru rar, pentru mine inexistent, în multiubitul București….Dar să revin.

Nu ar fi nimic că se incalzesc încă cu lemne, nu-s gaze. Drumul de la șosea până-n sat e tot numai un petic, dar, nu-i așa, asta nu este o raritate în România, nici măcar pentru capitală.

În această perioadă a anului, ochii până în zare se clătesc în albastru și verde; salcâmii în floare, bulgărașii (boul-de-neige) albi de prin curțile oamenilor, socul. Totul se valorifică aici, așa cum probabil din cauza asta noi românii mâncăm urzici, la scară natională. Ceea ce este foarte bine…Dar este o lume dură, cu reguli fără o rigoare deosebită, dar cu obediență și outsideri….poți fi cast out.

Satul acesta este mărginit lateral între apele Oltețului învolburat și un mic brățisor al lui. Noaptea într-un aer limpede și rece coborât direct din vârful Căpățânii și Parângului de poți să-l tai cu cutitul și ar pârâi, că e crisp de proaspăt, cum ar zice americanu`, e un cer de poți să îl atingi, plin de stele puzderie, așa cum, practic, este imposibil de văzut în oraș.

Acum vine partea cu modernizarea: unul are în sat tractor mare. Clar că omul e bazat; restul, toți nu au. Unul (sau câțiva) are căruță cu cai și zboară cu ea prin sat mândru ca într-un mercedes decapotabil, cu viteză, bici în mâna și părul fluturând. Evident toată lumea se salută după Paști, o săptămână, cu „Cristos a Inviat!”. Și, aici la țară, se salută toți, tot timpul. Să nu saluți e o ofensă. Am crezut ca la București este zgomot, dar aici am descoperit că păsările nu dorm toată noaptea, când lunca și grădina din spatele casei e plină de șuierat, ciripit și zgomote stranii, frumoase și rar auzite, niște chemări dulci, ca într-o junglă autohtona, dar mai domoală, potrivită cu dealurile lui Blaga. Ba chiar într-o zi am auzit un zgomot straniu și aproape nepământean, un amestec ca ceva între un joagăr electric, un urlet de extraterestru căzut intamplător pe Pământ și hârâit metalic: câinii lătrau furioși și speriați…Mai târziu a trecut un sătean, entuzismat să anunțe: coborâse un cerb aproape de sat, în pădure….și boncănea. Eu am crezut că a căzut un OZN.…

Cu mâna de lucru este pur și simplu…din ce în ce mai greu: nu mai este! Să-ți taie un lemn, să-ți scoata sau să pună cartofii, să adune porumb, struguri, prune, alte fructe, să-ți cosească etc. Cei puțini de-i numeri pe degete, practic, unul pe…uliță, sunt scumpi, că..de, sunt raritate. Se muncește mult. Gospodăriile au niște loturi cam de două hectare, ce se întind de la drum până în spate spre râul la care toata lumea are acces…Acolo e lunca.

Zi-lumină este ziua de muncă și bătranii n-au timp de boli sau…altceva mai rău, că munca la grădină și cu păsările îi ține uite așa, verzi, până la nouj` de ani. De fapt, mai mult pe femei…

Abundența mâncării aici mă uimește de fiecare dată; practic cumva nu poți muri de foame, dacă ai gospodărie. Dar și muncești. Ce n-ai, paine etc., are un mic magazin în satul vecin, în rest, în fiecare zi ai ouă pentru un bun colesterol pe care n-ai timp să-l faci…de muncă. Brânză, multe feluri, lapte, carne din bătătură, dar cu măsură și nu mereu, ciuperci din pădure, cine știe a le culege, toate verziturile posibile, urzici, ștevie, dragavei, care nu-s același lucru unul cu altul, ceapă, usturoi…

Din cultura locală face parte și comerțul ambulant din mașină sau camion, cu ce-i trebuie omului la țară (pui vii, semințe, unelte, vase etc.); toate astea pun accent pe contrastele dintre nou și vechi, modern și tradițional: Internet și motocoasă, dar încălzire cu lemne, și arată o cultură semihibridă, în care noul devine înglobat într-un mod original, care culmea, nu duce spre un progres real, spre înainte, spre o modernizare la nivelul mentalităților, ci este atât de înglobat încât devine modernul înghițit, până la urmă, și adaptat la mentalitățile vechi (exact ca-n formele fără fond…). Cu toate că mi-aș fi dorit să mai văd și un cosaș autohton cu coasă tradițională, dar n-am văzut! Și așa rămâne satul mereu în urma timpului, a timpurilor;….nu știu, mie îmi place așa, dar parcă….ar fi momentul să nu mai fie viața la țară așa de grea încât băutura să rămână…singurul liman, iar unele gospodării să fie demne de muzeul satului, încă și să muncești pe rupte de dimineața până seara, doar pentru supraviețuire. Într-un fel însă, ar putea constitui un avantaj….a scăpat deocamdată marelui curent globalizator…e ca și cum ai avea un computer în casă, dar l-ai folosi ca să ții pe el o vază cu un mileu și balerină de porțelan lângă vază…..

Toată lumea are mașină la poartă, dar toate sunt second hand, pe diesel și cu portbagaj mare, pentru cărat.

Și sunt și bogați; cu mașini noi la poartă tot drumul până în Târgu Jiu, fiindcă zona, superbă, semeață, are multiple posibilități; treci pe langă culturi de pepeni, pepinieră, gospodării cu stână, mulți au turme, fac brânză, valorifică lapte, carne, brânză, lână, piei; poate sunt și case de vacanță, dar asta mai mult înspre Horezu. Unele gospodării au niște meri și gutui în curte de n-ai mai văzut decât aici; parcă sunt încremenite în timp…din alea…din timpuri imemoriale, soiuri pierdute, crețești, domnești, bot de iepure, cu culori superbe și forme variate, gutui de un galben d-ăla a la `Van Gogh`, cu puf și parfum;….mere și gutui, frate, nu..idared.

Există o mică economie locală, materializată în supermarketuri zonale, în stații de benzină particulare, locale, mici făbricuțe cunoscute la nivel național…m-a uns pe suflet să nu vad uriașul `mega` încă peste tot, înghițind localele (Diana sau Succes, dar nu pot să spun că așa se numesc…). Eu chiar ma bucur; nu știu cine sunt patronii și de ce, dar sunt locali .

În micul și adunatul între munți, frumosul, dar vechiul Târgu Jiu, care te întâmpină cu modesta și prea puțin vizitata coloană (`doar` a lui Brâncuși…), care se profilează dreaptă pe cerul albastru și pe fundalul cu munte în zare, apoi mai încolo în vechiul parc central cu celelelate două opere ale omului caruia i se licitează operele cu miliarde și are sculpturi la MOMA în New York, masa (Tăcerii) și poarta (Sărutului), la doi pași de curgerea lentă și largă a Jiului….sunt puțini turiști străini.

Foarte puțini, spre…deloc. Aici mi-a spus o vânzătoare cu o tarabă afară: dragă….și era pe bune, nu la mișto….Chiar m-am simțit dragă; nu mă mai simțisem de mult în acest București, cu care n-am nimic, că aici m-am nascut,…dar e….ca într-un tumbledrier `senzația` de București, azi…

Cum nu se muncește duminica și oarecum de ce; motocoasele…da…minunată poveste: nu ai unde te ascunde de zgomot.

Să revin la sat: noul cu vechiul (ai nevoie de vechi ca să imblânzești noul); de aceea din două motive am înțeles în sfârșit de ce se păstrează regula duminica să nu muncești cu sfințenie, dar de fapt…cam cu afurisenie. În primul rând, că dacă toată ziua de vineri și toată ziua de sâmbătă ai avut un vecin care și-a cosit tot lotul, cu motocoasa, să specific,…..și mai cosea și duminica, iți luai bocceluța frumos și emigrai, sau surzeai. …Nu există altă variantă! Glumind, am descoperit cauzele migrației din rural! Și doi, pentru că, altfel, literalmente nu ai cum să te hodinești și ca să fie liniște, măcar o zi, în care niciunul căruia i se năzare orice…să nu-l poată face,…deci, din respect, dar și din necesitate. Necesitate ce se învață doar în comunitățile mici, unde orice abatere îi poate deranja pe ceilalți mai direct și mai intruziv decât în anonimul oraș în care e un veșnic zgomot de fond care aici lipsește, e adevărat, imbracată în norme și cutume, în sărbătorile religioase din calendar și biserică etc. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că mai mult Dumnezeu decât biserica. Nu am văzut o religiozitate debordantă…am văzut doar respect față de înaintași, mai mult un fel de datorie care nu se discută, căci după slujba de Înviere fiecare familie a făcut escală în micul cimitir cu lumânările de la slujbă și le-a aprins celor duși dintre vii. O formă de respect și tribut adus ideei de spiță, de coborâre din strămoși. Însă toată această frumoasă vale stă, totuși, sub semnul muntelui pe care și acum, în mai, sunt încă zăpezi, care este la doi pași, la un sfert de oră de mers cu mașina, și dă duritatea specifică oamenilor de aici. Și limpezimea cerului i se trage zonei tot de la munte, aflându- se totodată și sub semnul frumoasei și bogatei, pline de har, Mânăstiri Polovragi, dotată cu peșteră, cu pădure, cu rezervație de castani comestibili, sub creastă de munte. Lângă cel mai îngust defileu din Europa – cheile Oltețului.

Și uite așa…ca să parafrazez basmele, am descris o zonă, cum am văzut eu cu ochii cuiva care n-a avut la țară pană târziu în viață, așa că nu am putut face comparații, ci doar prime impresii, care sunt de cele mai multe ori și cele mai sincere…nu este nici total sociologic, nici total jurnalistic, nici total artistic acest text, ci un hibrid ca și binecuvântatele ținuturi din care nu-ți mai vine să pleci….și vrei întotdeauna să revi.

Concluzii: România, care este încă preponderent agrară, populația de la sate, mai numeroasă, și așezările de la țară la fel, mi se pare, prin ce am văzut, mai…fericită. Densitatea de locuitori este mică în zona descrisă (acum, și mai mică), ceea ce este o raritate și un fapt pozitiv, pentru că lasă posibilitatea ca fiecare să aiba un pic de pământ al lui…Nu am văzut disperare, n-am văzut nici sărăcie, cel puțin nu extremă; am văzut neajunsuri și viață grea, cu multă muncă, dar spre deosebire de oraș, aici n-am văzut repet semnele de sărăciei extreme, cel puțin pentru zona descrisă; unde e puțin pământ și apă și o climă acceptabilă, există șanse să ai ce mânca. Nu am văzut, e adevărat, prosperitate, decât în cazuri absolut izolate; poate cel mult incipiențe de prosperități, despre care nu mă pronunț, dar care pot avea și explicații politice, sau poate nu neapărat; înainte să plec, a apărut în sat un afiș electoral răzleț pentru alegerile europarlamentare, timid (afișul) și foarte abstracte (alegerile) pentru lumea din sat, poate doar așa ca să-ți fluturi sigla patidului puțin. Nu asta e concluzia, ci faptul că…mă bucur că există încă la țară, în România UE-ului și a secolului XXI și, așa cum e, îi deplâng pe mulți alții, chiar colegi cu țara noastră, `de UE`, care…nu o mai au.



Facebook

Umorul în comunicarea persuasivă

La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea ...

O pierdere grea pentru Sociologia Românească: Iancu Filipescu

S-a stins unul dintre marii sociologi români contemporani. O spun din toată inima. Stilul sociologului Iancu Filipescu a fost unic. Iancu a trăit sociologia. Iancu, poate cel mai mult dintre sociologi, a vorbit cu inima despre sociologie. A fost un erudit al istoriei sociologie românești. Un excelent coleg. Am lucrat ...

Ștefan Boncu și Andrei Holman (coord.). „Cum gândim în viața de zi cu zi”

În volumul coordonat de Ștefan Boncu și Andrei Holman, profesori în Departamentul de psihologie din Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației ( Universitatea „Al. I Cuza” din Iași), 43 de cercetători științifici și profesori din centrele universitare București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara și-au reunit competențele pentru a explica, pe baza studiilor teoretice și a cercetărilor ...

Un bilanț al ”tranziției” României: perspectiva românilor

Schimbări în relația comunitate/ guvernare Revoluția Română 1989. S-au produs schimbări de structură a societății românești. Dar și în starea de spirit a populației. Câteva reflecții asupra ce simțeau oamenii înainte, ce simțeau ei în scurtul moment al Revoluției și ce s-a întâmplat după. Înainte. În anii 70-80 s-a consolidat un larg consens negativ: populația în ...

Influenţa mass-media: „Ce?” sau „Cum?”

În lumea cercetătorilor influenţei mass-media asupra opiniei publice este bine cunoscută teza profesorului Bernard C. Cohen, şeful Departamentului de ştiinţe politice de la Universitatea Wisconsin–Madison, despre presă: „Este posibil să nu aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor cum să gândească, dar are ...

Iancu Filipescu, Mărturii și mărturisiri, 2019 (Plachetă omagială, 41 p.)

Am strâns laolaltă interviurile cu profesorul Iancu Filipescu, publicate în revista „România Socială” în intervalul 4 aprilie - 18 mai a.c. (ziua de naștere a autorului), la care am adăugat amintirile sale despre activitatea Laboratorului de Sociologie al Universității din București, unde Iancu Filipescu, absolvent al primei promoții de sociologi (1966-1970), și-a desfășurat activitatea ca ...

In memoriam Iancu Filipescu

Plecarea dintre noi a sociologului Iancu Filipescu lasă un gol în sociologia românească. Contribuțiile sale la cunoașterea istoriei sociologiei din România au reprezentat o prioritate a activității științifice desfășurate de-a lungul vieții. Perseverența și dăruirea prin care a adus către publicul specializat, și nu numai, activitatea sociologilor din perioada interbelică au fost ...

Cum ne încurcăm într-o ideologie imprecis formulată

Sebastian Fitzek, în eseul alăturat, pune o problemă extrem de interesantă: urgența unui proiect european centrat pe familie. Înțeleg mesajul lui Sebastian: pentru a avea viitorul pe care îl dorim trebuie să alegem un tip de familie care va genera viitorul pe care îl dorim prin copiii săi. Este nu numai interesantă filozofic, dar ...