Este
o întrebare pe care fiecare dintre noi ne-o punem. Cel mai simplu este să invoc
propria mea experienţă.
În
anii ’60 eram tânăr. Viitorul mi se părea confuz. Pe de o parte, politic ni se
oferea un model de viitor: o societate
socialistă, care va evolua spre comunism. Problema era a credibilităţii.
Imensa majoritate a românilor îl percepeau ca un model impus de istorie, mai
precis de Uniunea Sovietică. Cu forţa politică şi de către celebra „Securitate”.
Acest viitor nu depindea de noi, ci de un context internaţional. Oricum, nu era
atractiv.
Anii 1960: modernizarea şi un viitor atractiv
Dincolo
de sistemul socialist, viitorul oferea şi o altă imagine: modernizarea. Era un program de creştere economică, planuri anuale şi
cincinale: mai multe tractoare, mai multe locuinţe, mai mulţi pantofi; mai
multe şcoli, universităţi, spitale, mai mulţi studenţi, mai multe cărţi
publicate, mai multe spectacole. Modernizarea era concretizată de o nouă direcţie
a dezvoltării, în care se angaja şi Estul şi Vestul: revoluţia tehnico-ştiinţifică.
Din
acest punct de vedere, viitorul începea să devină atractiv. Intelectualii au
început să-şi asume responsabilitatea de a contribui la limpezirea viitorului
pe această direcţie. Începuse să se coaguleze şi o viziune-speranţă a
viitorului sistemului socialist: reforma modelului sovietic, un socialism cu faţă
umană promovată în Cehoslovacia.
Teoria
convergenţei era o variantă atractivă: o lume viitoare în care fiecare sistem
preia ce este bun de la celălalt, eliminând ceea ce era prost. Relaţiile dintre
cele două lumi, comunismul şi capitalismul, s-au destins rapid, bazate pe principiul coexistenţei paşnice, care
promitea o bază politică a convergenţelor viitoare. Viitorul începuse să ia o
formă colorată.
Prognoza
a devenit un domeniu ştiinţific foarte atractiv. În România anilor ’60 s-a
înfiinţat un Centru de prognoză, cu
foarte buni specialişti. S-a publicat o carte de metodologie a prognozei, prin
asimilarea modelului american. Carte foarte bună şi influentă pe atunci. S-au
făcut prognoze ale viitorului ţării, nu pe componenta organizării socialiste a
societăţii, ci pe componenta modernizării. Programul construirii socialismului
a trecut pe o poziţie secundară în atenţia colectivă în perspectiva revoluţiei
tehnico-ştiinţifică. La începutul anilor ’70 s-a lansat în Occident seria
volumelor ale Clubului de la Roma. Analize
ale şanselor şi ale riscurilor evoluţiei viitoare a lumii. Viitorul a devenit
de mare interes, deschis opţiunilor.
Un viitor cenuşiu
Dar
chiar în anii ’60 au apărut şi semne îngrijorătoare. La conducere politică a
Uniunii Sovietice a venit o echipă care a renunţat la programul unei reforme
rapide a sistemului: înlocuirea lui Hruşciov
cu Brejnev (octombrie 1964). Invazia sovietică în Cehoslovacia în 1968 a
sugrumat programul comunismului cu faţă
umană. Comunismul a pierdut viziunea viitorului său. În România,
preocupările pentru prognoză a fost împinsă la marginea preocupărilor.
Occidentul
a profitat de criza sistemului comunist şi a adoptat o linie politică tot mai
dură. Coexistenţa paşnică a fost înlocuită cu un nou război rece. Dar şi imaginea capitalismului s-a simplificat prin
popularea viitorului cu o economie capitalistă neoliberală de succes şi marginalizarea
orientării prosociale: creşterea economică va soluţiona ea însăşi problemele
sociale. Societatea viitoare va fi aşa cum o va face economia, îndeosebi marile
corporaţii multinaţionale.
Viitorul
lumii şi-a pierdut culoarea, devenind cenuşiu. Preocuparea pentru prognoză,
bazată pe principiul unui viitor deschis la alternative posibile, a fost marginalizată.
Revoluţia
Română din Decembrie 1989 – ca de altfel toate revoluţiile anticomuniste din
acel an din Europa centrală şi de est – a redeschis interesul pentru viitor.
Viitorul de construit, plasat în centrul atenţiei oricărei revoluţii, a devenit
însă şi el cam cenuşiu, redus la preluarea modelului capitalist. Prognoza a
fost înlocuită de un program normativ, adoptarea reformelor oferite de Occident:
privatizarea, introducerea regulilor economiei de piaţă, un sistem politic
pluripartidist… Semnificativ, de abia după vreo 27 ani de la Revoluţie,
Academia Română a lansa o prognoză normativă pentru următorii 20 de ani,
2018-2038, cu obiective de dezvoltare social-economică prin lichidarea
decalajului României faţă de standardele europene.
Cum va arăta viitorul României?
Mă aşteptam
ca această întrebare să fie de un mare interes public. Ne confruntăm cu multe şi
grave probleme.
Viitorul
imediat este însă îngrijorător, ca să o spun blând: conflictul politic
interminabil generat de preşedinte, tentativa „statului paralel” de a da o
lovitură de stat. Nu am nicio îndoială în această privinţă. Începem să fim
destul de dezamăgiţi de cum funcţionează Uniunea Europeană, despre care ne-am
făcut iluzii naive.
Dar „după”?
Cum imaginăm acum viitorul? Media pare a fi preocupată de conflictele
prezentului. Dar în ce priveşte viitorul? Sunt şocat. Noii specialişti ai
viitorului, prezentaţi publicului de către televiziuni, par a fi astrologii. Ce spun astrele? Anul viitor va fi al
câinelui sau al pisicii sau al…? Dacă ascultăm pe astrologi vom şti cu
exactitate cum va fi mâine, la anul, pese 5 sau 10 ani. Dar unde sunt specialiştii
în prognoză cu entuziasmul lor din anii ’60?
