Fotbalul, sport planetar
Nu sunt o mare amatoare de fotbal, dar Cupa mondială fiind un eveniment sportiv privit de miliarde de oameni, m-am uitat și eu la câteva meciuri. Pentru că participă echipe naționale și a câștiga un meci, un loc bun în clasamentul final, dacă nu și trofeul, este o victorie pentru țara respectivă și pentru fiecare individ în parte, fie el brutar, primar sau președinte. Este victoria unei națiuni. Este interesant și ce se întâmplă în tribune. Am observat asta mai ales în cazul suporterilor echipei Maroc care, spre surpriza generală, a reușit să practice un fotbal de înalt nivel și să ajungă în sferturile de finală.
M-am uitat la meciurile din Cupa mondială și pentru a-i vedea pe marii jucători de fotbal, care altfel se mută de la un club la altul, în funcție de valoarea lor pe piață, valoare calculată în milioane. La Cupa mondială nu se confruntă cluburi, ci echipe naționale. Cum se face recrutarea de jucători de la cluburi diferite, pentru a construi o coeziune a echipei naționale, este secretul recrutorilor și al antrenorilor. În echipa care a reprezentat Marocul, majoritatea jucătorilor erau născuți și trăiau în țări europeene.
M-am uitat la mai multe meciuri și pentru că această Cupa mondială se petrecea în Quatar. O ocazie pentru a plasa mai bine țara asta pe hartă și de a constata că iarba poate fi verde și în deșert. Pentru Quatar, a fost o rară oportunitate de vizibilitate și publicitate mondială, o ocazie de a se face remarcat prin jocuri diplomatice, organizare și performanțe tehnologice. Inclusiv iarba verde și climatizarea din tribune.
Miza unor meciuri din Cupa mondială
Cuvintele miză, provocare presupun acțiuni; a se confrunta, a pierde sau a câștiga. Dar a pierde și a câștiga în aceste meciuri poate avea semnificații multiple.
Exemplul privilegiat pe care îl analizez aici sunt meciurile în care Marocul a eliminat echipe naționale foarte bune în fotbal, precum Spania și Portugalia. Miza depășea cu mult confruntarea sportivă amicală între națiuni. Victoriile echipei marocane «Lions de l’Atlas» în fața Belgiei (27 noiembrie), a Spaniei (6 decembrie) și a Portugaliei (10 decembrie) au fost prilej de mare implicare emotională a suporterilor. Unii dintre ei se rugau, alții fluierau atunci când mingea era la jucătorii adversari. Aceste meciuri au fost și prilej de încăierare între polițiștii din țările respective și imigranții din anclavele comunitare marocane. Mai ales cei din Belgia și Franța, unde comunitatea marocană este numeroasă. Consider că miza acestor meciuri a derivat și spre o revanșa istorică, geopolitică și civilizațională.
O revanșă geopolitică
Pe 6 decembrie, după meciul cu Spania, suporterii echipei Maroc au sărbătorit triumful lor pe Champs-Elysées dând foc steagului Israelului și strigând Free Palestina. Ei au incendiat mașini și unele magazine. A fost nevoie de mobilizarea polițiștilor. După cîștigarea meciurilor, jucătorul marocan Sofiane Boufal a făcut presei următoarea declarație: Aceste victorii aparțin poporului marocan, popoarelor arabe și popoarelor musulmane. O astfel de declarație, dacă ar fi venit din partea unui jucător din echipa națională a Franței, a Italei sau a Spaniei, care ar fi revendicat un succes în numele poporului francez, italian sau spaniol, în numele popoarelor occidentale și a popoarelor creștine, ar fi declanșat un seism în presa și televiziunea din lumea întreagă, cu precădere a stângei progresiste.
După meciul Maroc-Franța (14 decembrie), antrenorul echipei marocane Walid Regragui a declarat că Marocul a demonstrat că este un competitor de talia celor mai bune echipe din Europa. Un câștig de prestigiu istoric. O revanșă asupra istoriei. Înaintea meciului din finală, între Franța și Argentina, el a declarat că ar dori să câștige Franța, pentru a putea afirma că Marocul a pierdut meciul în fața campionei mondiale.
În joc a fost și confruntarea ideologică
Înteresantă ne apare declarația de auto-culpabilizare istorică a președintului FIFA, Gianni Infantino, care, cu ocazia festivităților ocazionate de Cupa mondială de fotbal, a declarat: Înainte să dăm lecții Quatarului, ar trebui să ne scuzăm timp de 3000 de ani pentru ceea ce noi europenii am făcut în ultimii 3000 de ani ! Nu am înțeles cifra de 3000 de ani, dar am înțeles partea ideologică afișată.
Meciurile între echipa Maroc și echipele din Spania, Portugalia și Belgia, au alimentat curentele imigraționiste din țările occidentale. Să amintim că imigraționiști susțin imigrația, diversitatea, multiculturalismul și militează pentru ideologiile woke și cancel culture. Wokiștii consideră omul alb și civilizația occidentală ca fiind paternalistă, colonizatoare și domintoare. Așadar, istoria ar trebui deconstruită, anulată și rescrisă pe baze noi (vezi curentul cancel culture). Bazele lumii noi fiind combaterea adversarului alb, colonialist, rasist și homofob. În lumea nouă, dușmanul trebuie de asemenea supravegheat, denunțat, pedepsit, chiar abătut (vezi curentul woke).
Dar, fapt emblematic, în timp ce echipa Marocului este constituită din jucători de origine marocană, echipa tricolorului Franței este mai degrabă curcubeu. Marocul este o țară de emigrație, iar Franța este o țară cu imigrație. Nu este de mirare că imigraționismul este un militantism administrat țărilor cu imigrație din partea țărilor care exportă emigrație. Întrebarea devine atunci : Cui folosește ideologiaimigraționistă ?
Ciocnirea între civilizații ?
Într-o tribună liberă, semnată de jurnalistul francez Damien Rieu, este citat jurnalistul marocan Abdellatif El Azizi (jurnalul Le Courrier de l’Atlas). Acesta din urmă a declarat că: Occidentul continuă să prădeze bogățiile noastre, dar iată ce fericire să vedem acești tineri jucători care aduc bucurie populațiilor obișnuite cu hegemonia sportivă a vechilor colonizatori! Jurnalistul marocan citează apoi pe George Orwell: Nu este fotbalul continuare a războiului cu alte mijloace !
La rândul său, scriitorul marocan Abdellah Taïa a declarat în unele interviuri că în parcursul echipei marocane se joacă ceva de ordin post-colonial. Dovadă, spune el, este și faptul că în orașul El Jadida, oraș fondat de portughezi, oamenii pe stradă făceau comentarii de genul: Ne-am debarasat de portughezi, de spanioli, foarte curând ne vom debarasa și de francezi.
Desigur nu spunem că fotbalul antrenează un șoc de civilizații. Dar fotbalul exarcebează sentimentul național și memoria nației; sunt revizitate momentele de glorie și momentele de decădere ale unei nații. Să ne amintim că Spania a cunoscut dominația arabo-musulmană timp de câteva secole. Mai exact, începând cu 711 până la 1492, când s-a finalizat la Reconquista de către creștini. Inima stăpânirii musulmane se afla în Andaluzia, în sud-estul Spaniei. În evul mediu, orașele musulmane Granada și Cordoba erau mai avansate pe plan științific, medical și artistic decât orașele europeene. Victoria Marocului asupra Spaniei devenea astfel și o veritabilă confruntare istorică.
Miza identitară
În Franța și Belgia , țări care cunosc o imigrație greu de controlat, au avut loc ciocniri violente între forțele de ordine și suporterii marocani. Renunțarea oamenilor politici la politici de imigrație coerente a favorizat și încurajat resentimentul istoric a imigrației arabo-musulmană din Europa, față de europeeni. Mai ales în anclavele comunitare arabo-musulmane.
Citeam în cartea “Entretien à Molenbeek” unele conversații ale sociologului italian Leonardo Palmissano cu autoarea cărții, Annalisa Gadaleta. Autoarea își exprimă sentimentele în termenii următori: În acest cartier din Bruxelles, bărbații marocani își aduc nevestele din Maroc, pentru aș putea exersa un fel de putere asupra lor. Pe străzi și în magazine ne putem crede în Maghreb. Dar nu suntem în Maghreb. Suntem în Bruxelles.
Miza identitară, în termeni de națiune, se manifestă de ambele părți, a imigranților și a localnicilor. Și ce înseamnă o națiune ? Să amintim definiția istoricului Ernest Renan, din celebra sa conferință la Sorbona, în martie 1882. Definiția unei națiuni leagă două lucruri, spunea Renan. Trecutul ca posesiune a unei moșteniri bogată în amintiri și consimțământul actual, dorința de a trăi împreună și a pune în valoare moștenirea trecutului. Existența unei națiuni este un plebiscit de fiecare zi. Și asta este patria, nația; sentimentul de a trăi împreuna un destin. Ori, pentru politicile multiculturale și imigraționiste, națiunea nu este un plebiscit de fiecare zi. Logica comunitară separă, nu unește. Ea nu cultivă valorile comune care dau coeziune națiunii, ci promovează diferențele etnice și culturale.
Nu este întâmplător că în Franța a apărut revista Front popular. Lansată în iunie 2020 de un grup de intelectuali critici din jurul lui Michel Onfray, Frontul popular se identifică cu « viziunea unui grup critic», cu «un parlament de idei», în care «poporul» va veni cu propoziții pentru a reconstrui lumea occidentală și, în particular, identitatea națională franceză. Constituirea unui front popular are ca țintă să frâneze tendința de «populicid», adică de trădare a intereselor poporului de către elita conducătoare. Poziționarea revistei este taxată de «populistă» în sensul de «antisistem», de opoziție față de guvernanți care practică sacrificarea poporului pe plan politic, economic și social.
Într-un dialog recent între doi intelectuali critici, filozoful și eseistul Onfray și scriitorul Houellebecq (autorul cunoscutului roman Soumission (Supunerea) este evocat declinul Franței, declin care seamănă cu o auto-distrugere. Cei doi interlocutori evocă marea înlocuire demografică (le grand remplacement) care nu este o teorie, ci o realitate. Asistăm la o înlocuire, un transfer de populație venită din țările africane, spune scriitorul Houellebecq. Creșterea demografică la această populație imigrantă este dovedită de statisticile naționale. Statul nu mai controlează nimic în materie de imigrație. Dovada? Imigrație ilegală, violența civică și acte teroriste, cartierele anclavă arabo-musulmane, înmulțirea numărului de moschee, apariția de cafenele frecventate doar de bărbați de origină arabo-musulmană, educația națională în care religia se infiltrează ca o dimensiune nouă față de valorile republicane comune.
Cupa mondială de fotbal, oglindă a confruntărilor epocii
Jean Michel de Waele și Frederic Louault, autorii cărții Soutenir l’équipe nationale de football. Enjeux politiques et identitaires, constată omniprezența legăturilor dintre echipa națională și suporteri; suporterii fac politică fără să știe, precum Monsieur Jourdain făcea proză fără să știe. Autorii constată și instrumentalizarea succeselor echipei naționale de către politicieni. Ei evocă fotbalul ca un catalizator al expresiilor identitare. Fotbalul pune în lumină frustrările, pasiunile și nemulțumirile celor din comunitatea națională. Fotbalul devine și o oglindă a societăților contemporane post-moderne, prin faptul că el este un revelator de paradoxuri; pe de o parte fel reușește să atenueze conflictele sociale și să creeze o coeziune patriotică, pe de altă parte alimentează violența fizică și violența simbolică.
Fotbalul este desigur o temă care se invită la analize de geopolitică și de psihosociologie.
