Teama de a nu fi judecat, ostracizat sau sancționat datorită opiniilor personale afectează dezvoltarea individuală. Atunci când individul este forțat să se conformeze unor standarde artificial impuse din exterior și să poarte cu el o mască pentru a fi acceptat, are loc o fractură la nivelul societății dar și a personalității, a individului. Nu ne mai putem manifesta adevărata ființă care gândește liber și suntem divizați din interior. Oamenii devin reticenți în a încerca lucruri noi, a pune întrebări sau a adopta perspective alternative, încetând să exprime și să-și dezvolte cea mai frumoasă avere: gândirea. Creativitatea, un atribut intrinsec al umanității, este astfel inhibată.
De-a lungul istoriei, marile inovații și progrese ale umanității au venit pe calea gândirii divergente și din curajul de a vedea lucrurile altfel decât majoritatea. Albert Einstein spunea: „Nu este semn de sănătate mintală să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă”. Dinamica și progresul în orice domeniu – fie că este vorba de artă, știință sau filozofie – provin din diversitatea și capacitatea indivizilor de a se exprima și a gândi autentic. Printre studenți, mulți din cei tineri și foarte tineri îmi spun, pe bună dreptate, că nu au nicio vină de a se fi născut într-o societate care de mici i-a învățat să se conformeze unui narativ larg acceptat. Că așa este bine dacă vrem să ne fie bine. Este însă bine să adoptăm o “gândire confotabilă de turmă”? Fenomenul a fost studiat, din perspectiva comportamentului electoral, de către Elisabeth-Noelle-Neumann în celebra teorie “Spirala tăcerii”, din care știm că, indivizii unui grup mintoritar politic tind să adopte opiniile și comportamentele majorității, din frica de a nu fi judecați, chiar dacă preferințele lor sunt diferite. Pentru a nu fi excluși, după aflarea votului, aceștia formează o spirală a tăcerii. Nu degeaba Carl G. Jung susținea că: „Cei care sunt ei înșiși par nebuni pentru cei care sunt de partea majorității”. Ideea răzbate și la alți gânditori ca filozoful Jiddu Krishnamurti: “Este cea mai mare formă de revoltă să spui adevărul într-o societate fondată pe minciună.” În aceeași notă, sociologul Erich Fromm susține că „Frica de libertate este inerentă naturii umane” și tot el considera că ne confruntăm cu un nou tip de sclavie: „Sclavul modern nu trebuie să fie constrâns, el se mulțumește să fie sclav. I se cere doar să iubească sclavia.” (The Art of Loving, 1956). Iată de ce omul în mileniul III a ajuns să resimtă o frică viscerală în teama de a glăsui liber într-o lume globală, fiind dispus să renunțe la ea în schimbul unei false siguranțe. Diagnoza este și mai dură la Jean Baudrillard care susține că societatea noastră este dominată de simulacre, de falsuri care au înlocuit realitatea. Trăim deja într-o „hiperrealitate” plină de minciuni subtile care ne manipulează, iar omul obișnuit nu mai are curajul să se ridice împotriva acestei matrici, de teama marginalizării. Ne complacem în propria noastră supunere pentru că ne e teamă să nu deranjăm, să nu supărăm, să nu ofensăm. Dar adevărul este că cel care tace și acceptă minciuna devine complice. Edmund Burke a spus, nu odată, că singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să tacă. De aceea, imperativul categoric al noului mileniu ar trebui să fie: regăsește-ți curajul, omule drag, să fii sincer și autentic! Să nu ne lăsăm intimidați de falsa corectitudine care ucide omul din noi. Să afirmăm adevărul, oricât de incomod ar fi, evident, în limitele respectului față de celălalt, dar adoptă mereu critica pozitivă. Doar așa ne putem recâștiga demnitatea și libertatea interioară. Critica pozitivă înseamnă a iubi adevărul, iar ea începe față de noi înșine.
Lipsa curajului de a exprima liber opinii și gânduri devine nu doar o amenințare la adresa individualității, ci și o amenințare la adresa societății ca întreg. La o simplă diagnosticare a personalității individului contemporan constatăm că ne aflăm într-o moarte clinică. Ne aflăm într-o involuție și regresăm subtil spre o epocă a tăcerii, a conformismului. Avem multiple răspunsuri la ce se întâmplă dacă acceptăm conformismul de dragul lașității. Frica împotriva exprimării autentice duce la o gravă criză existențială în societatea modernă și îmbolnăvește. Ne este frică oare pentru că „în vremurile înșelătoare, a spune adevărul este un act revoluționar”, după cum spunea George Orwell, autorul celebrului roman “1984? Să lăsăm adevărul să ajungă o raritate, un bun de lux, iar sinceritatea un act eroic? Dragi prieteni, nu suntem sub jugul unui regim totalitar și totuși cultivăm cenzura indirectă, adesea sub pretextul protecției sentimentelor vecine care aduce aminte de scenariile orwelliene. Cenzura și autocenzura în presă și mass-media sunt la ordinea zilei. Jurnalistul Matt Taibbi scria în cartea sa “The Fairway” despre cum trusturile media pun presiune pe jurnaliști să evite anumite subiecte sensibile pentru a nu supăra puterea. Practic, avem o listă neagră de teme tabu. Lingvistul și activistul social Noam Chomsky nota, la rândul său, în cartea sa “Media Control”, că mass-media mainstream sunt controlate de corporații care își promovează propriile agende. Obiectivitatea jurnalistică devine o mare iluzie. Să ne amintim de Simone de Beauvoir care vorbea despre autenticitate și despre pericolul de a te lăsa absorbit de „ceilalți”. „Ceilalți” sunt adesea reprezentați de mainstream, de așa-zisul „consens general”, care pare să se deplaseze într-o direcție prestabilită de interese nevăzute. Tot ea sugera că pentru a deveni o entitate liberă, trebuie să trecem de această absorbție, să gândim pentru noi înșine și să refuzăm presiunile exterioare care ne îndeamnă să negăm individualitatea.
Când nu ne exprimăm liber gândurile anulăm însuși existența noastră ca ființe cugetătoare. Martin Heidegger vorbea despre acel „Dasein” – ființa-în-lume – și importanța autenticității în viața noastră. Același Heidegger sugera că a trăi în mod autentic înseamnă a recunoaște propria mortalitate și a trăi în acord cu propria ființă, fără a ne pierde în „zgomotul” exterior. Din păcate, acest „zgomot” a devenit omniprezent. Rețelele de socializare, mass-media, campaniile publicitare și influencerii ne spun constant cum să gândim, ce să simțim, ce să credem, pe cine să înjurăm, pe cine să lăudăm. Prin urmare, adevărul, pur și simplu, este că mulți dintre noi ne-am pierdut în vârtejul tăcerii, o pasivitate care atrofiază statutul de trestie cugetătoare.
În mediul online, autocenzura și temerea de respingere sunt și mai pregnante. Utilizatorii sunt adesea tentați să prezinte doar o imagine idealizată a vieții lor, temându-se de judecățile altora. Se conformează standardelor de gândire impuse de Big Tech și turma de așa ziși “prieteni”. Nu este o coincidență faptul că termeni precum “FOMO” (fear of missing out) sau “impostor syndrome” (sindromul impostorului) au devenit atât de prevalenți în discursul popular? Amintind de Oscar Wilde: „Fiecare dintre noi își distruge propria față, adoptând o mască”. Treptat ne educăm să purtăm „hainele cele noi ale împăratului” într-o goliciune a spiritului, fără a pune la îndoială narativele dominante, ascunzându-ne sentimentele firești de teama represaliilor.
În lumea cercetării științifice se întâmplă aidoma. Creativitatea și originalitatea ar trebui să fie valori cardinale care ghidează orice efort. Cu toate acestea, în ultimele decenii, a existat o îngrijorătoare tendință spre uniformizare, care, în cele din urmă, ar putea inhiba progresul și descoperirile inovatoare. Unul dintre aspectele evidente ale acestei tendințe este uniformizarea modului în care cercetarea este publicată. Publicațiile ISI (Institute for Scientific Information) au stabilit anumite standarde pentru ceea ce este considerat “știință de calitate”, ceea ce, deși ajută la menținerea unui anumit standard și este bine, poate, în același timp, limita libertatea cercetătorilor. Standardele pot contribui la menținerea calității, dar pot și să înăbușe inovația prin impunerea unui anumit format sau stil. Cercetarea ar trebui să fie un mediu al libertății creative, în care ideile originale să poată înflori. Nu degeaba, filozoful Michel Foucault a atras atenția asupra “Societății disciplinare”, de faptul că instituțiile exercită o putere invizibilă de normare asupra indivizilor prin standarde și reguli uniformizate menite să controleze gândirea și comportamentul. Atunci de ce revistele impun standarde editoriale rigide privind structura, limbajul utilizat, metodologia etc? Da, pentru că cercetătorii sunt obligați să se conformeze dacă vor să publice și să avanseze în carieră. Rezultatul? O știință fragmentată, lipsită de viziune de ansamblu și originalitate. Se scrie neinteresant, neatrăgător, într-un limbaj uniformizat, sec și birocratic, iar când se scrie interesant, normele sunt încălcate.
Un alt aspect problematic este finanțarea tematică a cercetării în funcție de interese economice sau geostrategice. Talentul creator al omului de știință este îngrădit din fașe. Cercetătorii trebuie să se plieze pe direcțiile impuse, nu să urmeze propria curiozitate și nevoie științifică. La fel să și publici în limba ta națională nu mai este de interes dacă îți dorești o recunoaștere internațională și alergi după citări pentru carieră. Este limpede pentru toți că engleza a devenit lingua franca a cercetării, însă aceasta nu înseamnă că cercetările scrise în alte limbi sunt mai puțin valoroase sau relevante. Cum spunea Nelson Mandela: „Dacă vorbești cu un om într-o limbă pe care o înțelege, acele cuvinte ajung la mintea lui. Dacă îi vorbești în limba lui, acele cuvinte ajung la inima lui.” Tendința spre uniformizarea lingvistică poate însemna și pierderea unor perspective și contexte valoroase, în special în domenii precum științele sociale și umaniste. O altă preocupare este legată de direcția în care este orientată cercetarea. Fondurile pentru cercetare sunt adesea acordate pe baza temelor „la modă” sau a celor considerate de interes pentru anumiți factori de decizie, care pot avea agende politice sau economice. Acest lucru îi poate împiedica pe cercetători să urmărească domenii de interes propriu sau să inoveze în direcții neașteptate. Pe acest șir de gânduri. Einstein afirma că: „Nu am niciun talent special, sunt doar foarte curios.” Curiozitatea, nu obligativitatea, ar trebui să fie sursa de inspirație ca regulă a cercetării. Este esențial să reexaminăm modul în care structurăm și încurajăm cercetarea. Dacă dorim să avem o lume în care știința continuă să avanseze și să inoveze, trebuie să dăm cercetătorilor libertatea de a fi curioși, de a experimenta și de a se abate de la normă. În cuvintele lui Steve Jobs, „Adevărații inovatori nu urmează regulile, le schimbă”, iar cine le schimbă le încalcă.
Istoria ne arată că progresul real vine adesea din îndrăzneala de a vedea și a spune adevărul, chiar și atunci când acesta este inconfortabil sau nepopular. În cuvintele lui Mahatma Gandhi: „Omenirea trebuie să iasă din violență doar prin non-violență. Adevărul este singurul mijloc prin care poate fi realizată non-violența”. O societate să prospere și să evolueze, este esențial să fie promovată gândirea independentă și creativă. Într-un mediu în care conformismul este rege, dezvoltarea personală și progresul colectiv sunt adesea sacrificate. Așa cum spunea Ralph Waldo Emerson, „A te conforma este a renunța la toate”. Trăim pericolul ca pe termen lung să devenim o societate uniformizată, fără fond, în care diversitatea și creativitatea sunt înlocuite de o ideologie unică, necontestată. Un mediu care inhibă dezvoltarea umană autentică și care ne de înapoi ca civilizație. Pentru a reveni la normalitate și a ne recâștiga libertatea interioară, e nevoie de curajul de a rupe tăcerea, de a ieși din zona de confort și complacere. E nevoie de modele pozitive care să reamintească importanța sincerității, onestității și curajului de a acționa potrivit propriilor valori. Altfel, ne vom trezi într-o distopie, într-o paralizie totală și să nu uităm că puterea noastră de a schimba lucrurile în bine pornește mereu de la curajul socratic de a fii tu însuți!
Am ales să scriu despre acest subiect pentru că sunt profund îngrijorat de direcția în care se îndreaptă societatea. Văd în jur oameni care renunță la propria individualitate și se conformează unei gândiri de turmă, artificial impusă, de teamă să nu supere sau să deranjeze. Văd oameni care își poartă o mască grea de piatră, prefăcându-se a fi ceea ce nu sunt, doar pentru a fi acceptați. Lipsa de curaj în a vorbi liber și sincer despre propriile convingeri este o amenințare gravă la adresa dezvoltării noastre ca ființe umane. Dacă vrem să evoluăm, atunci să găsim curajul de a fi autentici. Altfel, vom aluneca spre distopia fricii în care creativitatea și progresul vor fi complet înăbușite. Sper ca eseul de față să fie un îndemn la sinceritate, la curaj și la recâștigarea libertății interioare.
Bibliografie:
Baudrillard, J. (1994). Simulacra and simulation. University of Michigan
Press.
Chomsky, N. (2002). Media control: The spectacular achievements of
propaganda. Seven Stories Press.
De Beauvoir, S. (1948). The ethics of ambiguity. Philosophical Library.
Foucault, M. (1975). Surveiller et punir: Naissance de la prison. Gallimard.
Foucault, M. (1975). Surveiller et punir: Naissance de la prison. Gallimard.
Fromm, E. (1941). Escape from freedom. Farrar & Rinehart.
Heidegger, M. (1927). Being and time. Blackwell.
Jung, C. G. (2014). The undiscovered self: With symbols and the
interpretation of dreams. Princeton University Press.
May, R. (1953). Man’s search for himself. W. W. Norton & Company.
Noelle-Neumann, E. (1974). The spiral of silence: A theory of public
opinion. Journal of communication, 24(2), 43-51.
Orwell, G. (1949). 1984. Secker and Warburg.
Quote. Goodreads. Retrieved February 15, 2023, from https://www.goodreads.com/quotes/tag/truth
Taibbi, M. (2014). The divide: American injustice in the age of the wealth
gap. Random House.
Wilde, O. (1891). The picture of Dorian Gray. Lippincott’s Monthly Magazine.
