Iată
o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea
de paradigmă ideologică din Decembrie 1989.
Sociologia sub regimul comunist:
ascultată din politeţe, dar ignorată
În
timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul
muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii
profesionale, a liceului de specialitate şi chiar a politehnicii, am întrebat autorităţile
de atunci din ce cauză mai trebuie să merg pe la adresele respectivilor absolvenţi,
pentru a obţine de la ei sau de la părinţii lor o semnătură pe repartiţia la
locul de muncă, din moment ce oricum ei vor fi obligaţi să se prezinte la locul de muncă unde au fost repartizaţi?!
Răspunsul a fost prompt: „tinerii trebuie ascultaţi din politeţe, dar ignoraţi
din principiu!”.
Studiile
noastre de teren, ca sarcini obşteşti (adică fără bani!), focalizate pe
explorarea raportului dintre tipurile de meserii/profesii gestionate de oferta
educativă a sistemului de învăţământ politehnizat şi cererea reală de forţă de
muncă din „câmpul muncii” aveau aceeaşi soartă: se bifau că s-au efectuat, dar
actorii decizionali ai vremii nu le luau în seamă decât pentru rapoartele
privitoare la sociologia tineretului, cerute de forurile internaţionale de
profil din acea vreme…
Pe
scurt: studiile de sociologie erau ignorate pe motiv că nu se putea formula
vreun diagnostic sociologic diferit de „orientările programatice ale Partidului
şi Statului”, iar dacă cercetarea
empirică înregistra şi vreo abatere, aceasta era imediat corijată…
Exemplu,
în cercetarea ”Etica vieţii de cămin”,
din anul 1987, întreprinsă în căminele de nefamilişti din municipiul Timişoara
cu scopul de a explora condiţiile de viaţă ale tinerilor muncitori veniţi din
afara oraşului ca angajaţi pe perioadă nedeterminată, am identificat multe
neconcordanţe între Regulamentul de cămin şi viaţa reală a locatarilor. Printre
altele, am identificat că în camerele de nefamilişti locuiau şi familii cu
copii, ceea ce contravenea cu normele SANEPID-ului, în vigoare în acel timp.
După o viguroasă apostrofare, care se numea în jargonul sistemului „critică
constructivă”, tov-ul (tovarăşul) de la partid, mi-a corijat propunerea, liniştindu-mă
ca a găsit soluţia. „Noi vom înlocui firma de nefamilişti cu o nouă firmă pe
care vom scrie „Cămin pentru tineret” şi am rezolvat problema din Regulamentul
de cămin, pentru că şi familiştii tineri, tot tineri sunt şi atunci nu mai are
voie SANEPID-ul să intervină…”
Despre
ce era vorba, în fond? Legea prevedea că fiecare tânăr are dreptul la 10 metri
pătraţi per cameră de locuit, adică tot atât cam cât avea garsoniera
respectivă. Eu propusesem, în diagnosticul social al cercetării, ca tinerele
familii să fie trecute pe lista de priorităţi pentru a primi, în regim de urgenţă,
o locuinţă cu două camere din fondul de locuinţe al întreprinderii… În
concluzie: am fost ascultat din politeţe, dar ignorat, iar cele peste 100 de
pagini ale cercetării mele din anul respectiv, au primit rezoluţie să nu fie
publicate/multiplicate, după procedura
timpului…
Aceasta
era situaţia în perioada în care sociologia, după excluderea sa din oferta
educativă a ştiinţelor sociale pe motiv că este pseudoştiinţă burgheză şi nu are
finalitate practică. Mai supravieţuia ca sociologie a construcţiilor, ca
sociologie a organizării ştiinţifice a muncii sau ca sociologie a tineretului,
sub obedienţa Ministerului Tineretului… Dar în programa de învăţământ figura ca
materie (de studiu) la opţionale sau facultative!
După 1989: de la speranţe la
realităţi
După
reconstrucţia statutului sociologiei ca ofertă educativă obligatorie şi ca
facultate de profil, în condiţiile emancipării post-decembriste a tuturor ştiinţelor
sociale, cercetările sociologice a proliferat în compatibilitate cu
diversificarea spaţiului social românesc pluralist. Personal, speram ca noii
actori decidenţi să identifice în cercetarea sociologică aliatul natural al
schimbărilor aflate în curs şi m-am implicat cu tot entuziasmul noilor
orientări… Anume, speram să se apeleze la cercetarea socială pentru o
consiliere calificată în scopul luării unor decizii realiste bazate pe un
diagnostic ştiinţific, înlocuind deciziile voluntariste şi bazate pe aprecieri
de factură impresionistă, ale fostei guvernări generate de „alianţa
muncitorească-ţărănească”.
După
cum se ştie, similar cu medicina, în care plecând de la disfuncţii energetice
pe care noi le numim boli, prin analize de profil realizate de specialişti
(medicii) se pune un diagnostic, pe baza căruia devine posibilă stabilirea unei
terapii prin care se pot ţine sub control cauzele bolilor şi se stabilizează
funcţionarea sistemului fiziologic al
pacientului.
Păstrând
proporţiile comparaţiei, cercetarea sociologică pleacă şi ea de la disfuncţiile sistemului social (probleme sociale,
efecte ale unor asimetrii ale structurilor organizaţionale), iar prin
cercetarea empirică, de teren, efectuată de specialişti (sociologii) se
redactează un diagnostic, adică starea reală a situaţiei investigate, pe baza
căruia se construiesc alternative decizionale urmând ca actorii decizionali
implicaţi să ia decizii realiste şi pragmatice în timp real, decizii prin care
cauzele care au determinat respectivele efecte să poate fi ecranate, limitate,
dacă lichidarea lor nu este posibilă.
Sociografie sau sociologie?
Cercetarea
sociologică nu este, deci, o simplă inventariere de efecte, deoarece asta ar
însemna sociografie; sociologia trebuie să explice natura cauzelor,
amplitudinea lor şi să propună soluţii alternative pentru soluţionarea
problemelor sociale. Deci: dacă sociografia
se opreşte la descrierea efectelor, sociologia are valenţe explicative şi avansează propuneri de optimizare funcţională a
situaţiei în speţă. În acest sens a promovat sociologul român Dimitrie Gusti Sociologia militans, ca perspectivă de
implicare pragmatică a cercetării sociale în spaţiul social românesc al vremii
sale. Să fie foarte clar: sociologia nu este o instanţă decizională şi nici nu
se substituie acestor instanţe decizionale. Diagnoza sociologică este o formă
de consiliere calificată a actorilor decizionali din toate domeniile de
activitate; din această cauză sunt sociologii de ramură…
În
prezent, sociologia nu se reduce la simpla radiografiere a segmentului de
realitate socială investigată (aceasta secvenţă procedurală este necesară, dar
nu este suficientă demersului sociologic!), ci se implică, prin diagnosticul
social, în consilierea calificată a actorilor decizionali de profil;
componenta pragmatică este funciar
asociată statutului contemporan al sociologiei ca disciplină, instituţie şi
profesie.
Dezinteres pentru sociologie, interes pentru sociografie comodă
După
trei decenii de cercetare socială a efectelor, agregate, ale deciziilor tuturor
formulelor guvernamentale post-decembriste, actorii decizionali perindaţi prin
intervalul de autoritate al lideranţei, nu au dat semn că ar recurge la
sprijinul sociologiei în alte scopuri decât cele pentru diverse sondaje de
opinie, şi acestea din raţiuni exclusiv electorale.
Fundamentarea
politicilor sociale nu a apelat, în perioada postdecembristă, la cercetări
sociologice de amploare, redactarea acestora fiind atributul miniştrilor şi al aparatului guvernamental.
De ce?, m-am întrebat adeseori, deoarece politicul nu mai cenzurează
legitimitatea cercetării sociologice, iar recursul la diagnosticul social
calificat constituie un parametru foarte important în modelele de comportament
decizional al ţărilor dezvoltate!
După aproape 150 de ani de la apariţia sociologiei
ca ştiinţă focalizată pe studierea spaţiului social, deci pe explicarea genezei
si dinamicii societăţii, obiectul său de studiu a cunoscut foarte multe
redimensionări epistemologice în compatibilitate cu diversificarea mijloacelor
de cunoaştere a complexităţii reale a spaţiului social. Era şi normal, deoarece
dacă ştiinţele sociale sunt o imagine epistemică a unei realităţi (sociale) în
permanentă evoluţie, atunci şi sociologia, ca ştiinţă socială, se află într-o
permanentă resemantizare a conceptelor, o redefinire a metodelor de investigare
empirică, şi o continuă reconstrucţie a fundamentelor sale epistemice. Din
aceasta cauză, una dintre marile sale puncte de inflexiune o constituie redefinirea sa ca ştiinţă socială practică,
după ieşirea din indiviziunea sa teoretică din perioada în care nu se
maturizase ca ştiinţă, disciplină de studiu şi ca profesie.
În
practica cercetării empirice (îndeosebi la unii cercetători marcaţi de deficit
de maturitate metodologică) de cele mai multe ori cercetarea empirică se opreşte
la prezentarea întregului demers şi se încheie cu histogramele generate de
procesarea datelor; hermeneutica băncii de date, deci interpretarea datelor,
fiind considerată ca atentat la neutralitatea axiologică a demersului în speţă!
Dincolo de orice suspiciuni, precizăm că tocmai acest mod de a privi
sociologia, nu este unul sociologic; asta este o sociografie comodă care nu deranjează
sensibilităţile nimănui, dar nici nu mai interesează pe nimeni,
deoarece o simplă fotografie a situaţiei se opreşte la aspectele fenomenale, vizibile,
care inventariază doar efecte, nu ajunge la cauze. În mulţimea datelor culese
pe componenta empirică, asocierile
definesc efectele (deci descrierea fenomenului
în chestiune), în timp ce cauzele se
găsesc la nivelul corelaţiilor.
Relevarea cauzelor, precum si a modalităţilor de gestionare şi ţinere sub
control a cauzelor, constituie elementul de noutate al studiului sociologic şi
polarizează interesul public. A prezenta statistica situaţiei în speranţa că
publicul va trage singur concluzii, este un mod de a face neatractivă
cercetarea sociologică şi a croniciza o veche şi contraproductivă întrebare: „La
ce este bună cercetarea sociologică, dacă ne spune ceea ce şi noi ştiam?”…
Sărăcia în România: secvenţe ale
unei cercetări sociologice înainte şi după 1989
Un
exemplu este cercetarea finanţată de Banca Mondială pentru a stabili distribuţia
sărăciei în România, finalizată cu o hartă a celor mai sărace regiuni ale ţării
noastre. Dacă pentru tinerii sociologi de astăzi această cercetare poate părea
interesantă, pentru generaţia noastră acest tip de cercetare este o superbă
inutilitate, deoarece nu propune şi soluţii de eradicare a situaţiei. Prin anii
70 ai secolului trecut, studenţii de la Universitatea ieşeană am participat la
o cercetare de sociologie urban-rurală, coordonată de profesorul univ. dr.
Vasile Miftode pentru judeţul Iaşi, iar pentru judeţul Botoşani şi Suceava de
regretatul prof. univ. dr. Tiberiu Necolau. Ipoteza de lucru era următoarea: dacă s-ar crea locuri de muncă salarizate în localităţile urbane,
atunci nivelul de viaţă (calitatea vieţii) ar depăşi nivelul sărăciei.
Scoaterea
din sărăcie a localităţilor din aceste judeţe este posibilă numai prin
urbanizarea satelor, iar tipul de urbanizare acceptat de autorităţile vremii
era centrat pe creare de locuri de muncă salarizate, ca urmare a transformării
muncii din agricultură într-o variantă a muncii industriale ca urmare a
politehnizării. Ca operatori de interviu, am parcurs toate etapele cercetării
empirice cu sentimentul ca facem ceva util… Noi trebuia să identificăm ce fel
de meseri/profesii erau recomandabile de a se promova pentru specificul
fiecărei comune în parte; indiscutabil, prin raportarea la principiul „distribuţiei
raţionale a forţelor şi relaţiilor de producţie în profil teritorial”,
principiu inclus în cele 27 de direcţii ale dezvoltării multilaterale susţinute
de autorităţile comuniste ale vremii.
Diagnosticul
nostru cuprindea soluţii alternative de înfiinţare a unor întreprinderi care să
contribuie şi la stabilitatea familiilor prin înfiinţarea de meseri/profesii
complementare pentru bărbaţi şi femei. Exemplu: staţiuni de mecanizare şi
mentenanţă a parcurilor tehnologice ale CAP-urilor şi SMA-urilor, pentru bărbaţi,
iar pentru femei întreprinderi de confecţii, sau, după caz, a unor filiale ale
altor mari fabrici existente în judeţ. Pe aceste coordonate urma a se construi
mari centre agroindustriale, care să valorifice toate resursele umane în profil
local şi zonal. Se înţelege că o cartografiere a celor mai sărace localităţi a
fost făcută încă de atunci… dar prin munca desfăşurată în perioada practicilor
sociologice de vară, nu prin recurs la finanţări suplimentare. Pentru generaţia
noastră, nu este nici o noutate ce a descoperit cercetarea finanţată de Banca
Mondială; noi aşteptăm propuneri de soluţii alternative, dacă această celebră
instituţie are, cumva, în patrimoniul său şi astfel de recomandări care ar fi
dat roade pe undeva, în lume!
Celor
bolnavi de mondialită cronică şi engramaţi de lozinci, le atragem, anticipat,
atenţia că nu este vorba de nici un fel de nostalgii din partea noastră, ci ne
referim, strict, la secvenţele procedurale ale unei cercetări sociologice care
poate deveni nu doar atractivă, ci şi utilă pentru comunitate.
Şansa sociologiei: soluţii
alternative româneşti la problemele sociale româneşti
În
lumea, plină de tribulaţii în care
trăim, sociologia are o mare şansă de afirmare: anume, să propună soluţii alternative
la complexitatea problemelor sociale ale contemporaneităţii, chiar dacă soluţiile
sale pot infirma stereotipurile, clişeele şi poncifele care se vehiculează în
spaţiul public. Acesta este rostul cercetării ştiinţifice: să exploreze soluţii
inedite/alternative la probleme reale, să deschidă noi perspective de abordare,
sau să semantizeze noile segmente de realitate, generate de transformările
aflate în curs, prin care să devină posibile soluţii româneşti la problemele
noastre româneşti. Semantizarea segmentelor de realitate generate de multiplele
„mutaţii structurale” post-decembriste face parte din resursele de creativitate
ale sociologiei, deoarece dacă gândim realitatea noastră de astăzi prin
concepte uzate semantic, nu putem veni cu soluţii corespunzătoare prezentului
societăţii româneşti, şi cu atât mai puţin viitorului nostru.
Copierea
mecanică (bovarism instituţional) a unor soluţii dovedite valabile pentru alt
mental colectiv, nu poate da rezultatele scontate prin „implementarea” lor în
mentalul nostru sensibil diferit. Sistemul social, nu poate fi abordat ca un
sistem tehnic, în care înlocuirea unei piese uzate cu o altă piesă, nouă,
rezolvă problema tehnică în speţă. Unicitatea mentalului colectiv din spaţiul
social explică diferenţa, dar şi nevoia
de abordare diferită…
O corectă încadrare epistemologică a temei de
cercetare presupune şi mult curaj în lupta cu stereotipurile care se
vehiculează în spaţiul public, deoarece cercetarea socială nu are scopul de a
justifica deciziile celor aflaţi (temporar) în intervalul de autoritate al
lideranţei. De aceea, o comoţie,
periodică, a certitudinilor acreditate,
chiar în mediile cercetătorilor, nu
poate fi decât binevenită…
