Romania Sociala logo
Menu

De ce este ignorată sociologia în România?

autor:   6 January 2019  

Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989.

Sociologia sub regimul comunist: ascultată din politeţe, dar ignorată

În timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii profesionale, a liceului de specialitate şi chiar a politehnicii, am întrebat autorităţile de atunci din ce cauză mai trebuie să merg pe la adresele respectivilor absolvenţi, pentru a obţine de la ei sau de la părinţii lor o semnătură pe repartiţia la locul de muncă, din moment ce oricum ei vor fi obligaţi să se prezinte la  locul de muncă unde au fost repartizaţi?! Răspunsul a fost prompt: „tinerii trebuie ascultaţi din politeţe, dar ignoraţi din principiu!”.

Studiile noastre de teren, ca sarcini obşteşti (adică fără bani!), focalizate pe explorarea raportului dintre tipurile de meserii/profesii gestionate de oferta educativă a sistemului de învăţământ politehnizat şi cererea reală de forţă de muncă din „câmpul muncii” aveau aceeaşi soartă: se bifau că s-au efectuat, dar actorii decizionali ai vremii nu le luau în seamă decât pentru rapoartele privitoare la sociologia tineretului, cerute de forurile internaţionale de profil din acea vreme…

Pe scurt: studiile de sociologie erau ignorate pe motiv că nu se putea formula vreun diagnostic sociologic diferit de „orientările programatice ale Partidului şi Statului”, iar dacă  cercetarea empirică înregistra şi vreo abatere, aceasta era  imediat corijată…

Exemplu, în cercetarea ”Etica vieţii de cămin”, din anul 1987, întreprinsă în căminele de nefamilişti din municipiul Timişoara cu scopul de a explora condiţiile de viaţă ale tinerilor muncitori veniţi din afara oraşului ca angajaţi pe perioadă nedeterminată, am identificat multe neconcordanţe între Regulamentul de cămin şi viaţa reală a locatarilor. Printre altele, am identificat că în camerele de nefamilişti locuiau şi familii cu copii, ceea ce contravenea cu normele SANEPID-ului, în vigoare în acel timp. După o viguroasă apostrofare, care se numea în jargonul sistemului „critică constructivă”, tov-ul (tovarăşul) de la partid, mi-a corijat propunerea, liniştindu-mă ca a găsit soluţia. „Noi vom înlocui firma de nefamilişti cu o nouă firmă pe care vom scrie „Cămin pentru tineret” şi am rezolvat problema din Regulamentul de cămin, pentru că şi familiştii tineri, tot tineri sunt şi atunci nu mai are voie SANEPID-ul să intervină…”

Despre ce era vorba, în fond? Legea prevedea că fiecare tânăr are dreptul la 10 metri pătraţi per cameră de locuit, adică tot atât cam cât avea garsoniera respectivă. Eu propusesem, în diagnosticul social al cercetării, ca tinerele familii să fie trecute pe lista de priorităţi pentru a primi, în regim de urgenţă, o locuinţă cu două camere din fondul de locuinţe al întreprinderii… În concluzie: am fost ascultat din politeţe, dar ignorat, iar cele peste 100 de pagini ale cercetării mele din anul respectiv, au primit rezoluţie să nu fie publicate/multiplicate,  după procedura timpului…

Aceasta era situaţia în perioada în care sociologia, după excluderea sa din oferta educativă a ştiinţelor sociale pe motiv că este pseudoştiinţă burgheză şi nu are finalitate practică. Mai supravieţuia ca sociologie a construcţiilor, ca sociologie a organizării ştiinţifice a muncii sau ca sociologie a tineretului, sub obedienţa Ministerului Tineretului… Dar în programa de învăţământ figura ca materie (de studiu) la opţionale sau facultative!

După 1989: de la speranţe la realităţi

După reconstrucţia statutului sociologiei ca ofertă educativă obligatorie şi ca facultate de profil, în condiţiile emancipării post-decembriste a tuturor ştiinţelor sociale, cercetările sociologice a proliferat în compatibilitate cu diversificarea spaţiului social românesc pluralist. Personal, speram ca noii actori decidenţi să identifice în cercetarea sociologică aliatul natural al schimbărilor aflate în curs şi m-am implicat cu tot entuziasmul noilor orientări… Anume, speram să se apeleze la cercetarea socială pentru o consiliere calificată în scopul luării unor decizii realiste bazate pe un diagnostic ştiinţific, înlocuind deciziile voluntariste şi bazate pe aprecieri de factură impresionistă, ale fostei guvernări generate de „alianţa muncitorească-ţărănească”.

          După cum se ştie, similar cu medicina, în care plecând de la disfuncţii energetice pe care noi le numim boli, prin analize de profil realizate de specialişti (medicii) se pune un diagnostic, pe baza căruia devine posibilă stabilirea unei terapii prin care se pot ţine sub control cauzele bolilor şi se stabilizează funcţionarea sistemului fiziologic al pacientului.

Păstrând proporţiile comparaţiei, cercetarea sociologică pleacă şi ea de la disfuncţiile sistemului social (probleme sociale, efecte ale unor asimetrii ale structurilor organizaţionale), iar prin cercetarea empirică, de teren, efectuată de specialişti (sociologii) se redactează un diagnostic, adică starea reală a situaţiei investigate, pe baza căruia se construiesc alternative decizionale urmând ca actorii decizionali implicaţi să ia decizii realiste şi pragmatice în timp real, decizii prin care cauzele care au determinat respectivele efecte să poate fi ecranate, limitate, dacă lichidarea lor nu este posibilă.

Sociografie sau sociologie?

Cercetarea sociologică nu este, deci, o simplă inventariere de efecte, deoarece asta ar însemna sociografie; sociologia trebuie să explice natura cauzelor, amplitudinea lor şi să propună soluţii alternative pentru soluţionarea problemelor sociale. Deci: dacă sociografia se opreşte la descrierea efectelor, sociologia are valenţe explicative şi avansează propuneri de optimizare funcţională a situaţiei în speţă. În acest sens a promovat sociologul român Dimitrie Gusti Sociologia militans, ca perspectivă de implicare pragmatică a cercetării sociale în spaţiul social românesc al vremii sale. Să fie foarte clar: sociologia nu este o instanţă decizională şi nici nu se substituie acestor instanţe decizionale. Diagnoza sociologică este o formă de consiliere calificată a actorilor decizionali din toate domeniile de activitate; din această cauză sunt sociologii de ramură…

În prezent, sociologia nu se reduce la simpla radiografiere a segmentului de realitate socială investigată (aceasta secvenţă procedurală este necesară, dar nu este suficientă demersului sociologic!), ci se implică, prin diagnosticul social, în consilierea calificată a actorilor decizionali de profil; componenta  pragmatică este funciar asociată statutului contemporan al sociologiei ca disciplină, instituţie şi profesie.

Dezinteres pentru sociologie, interes pentru sociografie comodă

După trei decenii de cercetare socială a efectelor, agregate, ale deciziilor tuturor formulelor guvernamentale post-decembriste, actorii decizionali perindaţi prin intervalul de autoritate al lideranţei, nu au dat semn că ar recurge la sprijinul sociologiei în alte scopuri decât cele pentru diverse sondaje de opinie, şi acestea din raţiuni exclusiv electorale.

Fundamentarea politicilor sociale nu a apelat, în perioada postdecembristă, la cercetări sociologice de amploare, redactarea acestora fiind  atributul miniştrilor şi al aparatului guvernamental. De ce?, m-am întrebat adeseori, deoarece politicul nu mai cenzurează legitimitatea cercetării sociologice, iar recursul la diagnosticul social calificat constituie un parametru foarte important în modelele de comportament decizional al ţărilor dezvoltate!

După  aproape 150 de ani de la apariţia sociologiei ca ştiinţă focalizată pe studierea spaţiului social, deci pe explicarea genezei si dinamicii societăţii, obiectul său de studiu a cunoscut foarte multe redimensionări epistemologice în compatibilitate cu diversificarea mijloacelor de cunoaştere a complexităţii reale a spaţiului social. Era şi normal, deoarece dacă ştiinţele sociale sunt o imagine epistemică a unei realităţi (sociale) în permanentă evoluţie, atunci şi sociologia, ca ştiinţă socială, se află într-o permanentă resemantizare a conceptelor, o redefinire a metodelor de investigare empirică, şi o continuă reconstrucţie a fundamentelor sale epistemice. Din aceasta cauză, una dintre marile sale puncte de inflexiune o constituie redefinirea sa ca ştiinţă socială practică, după ieşirea din indiviziunea sa teoretică din perioada în care nu se maturizase ca ştiinţă, disciplină de studiu şi ca profesie.

În practica cercetării empirice (îndeosebi la unii cercetători marcaţi de deficit de maturitate metodologică) de cele mai multe ori cercetarea empirică se opreşte la prezentarea întregului demers şi se încheie cu histogramele generate de procesarea datelor; hermeneutica băncii de date, deci interpretarea datelor, fiind considerată ca atentat la neutralitatea axiologică a demersului în speţă! Dincolo de orice suspiciuni, precizăm că tocmai acest mod de a privi sociologia, nu este unul sociologic; asta este o sociografie comodă care nu deranjează  sensibilităţile nimănui, dar nici nu mai interesează pe nimeni, deoarece o simplă fotografie a situaţiei se opreşte la aspectele fenomenale, vizibile, care inventariază doar efecte, nu ajunge la cauze. În mulţimea datelor culese pe componenta empirică, asocierile definesc efectele (deci descrierea fenomenului în chestiune), în timp ce cauzele se găsesc la nivelul corelaţiilor. Relevarea cauzelor, precum si a modalităţilor de gestionare şi ţinere sub control a cauzelor, constituie elementul de noutate al studiului sociologic şi polarizează interesul public. A prezenta statistica situaţiei în speranţa că publicul va trage singur concluzii, este un mod de a face neatractivă cercetarea sociologică şi a croniciza o veche şi contraproductivă întrebare: „La ce este bună cercetarea sociologică, dacă ne spune ceea ce şi noi ştiam?”…

Sărăcia în România: secvenţe ale unei cercetări sociologice înainte şi după 1989

Un exemplu este cercetarea finanţată de Banca Mondială pentru a stabili distribuţia sărăciei în România, finalizată cu o hartă a celor mai sărace regiuni ale ţării noastre. Dacă pentru tinerii sociologi de astăzi această cercetare poate părea interesantă, pentru generaţia noastră acest tip de cercetare este o superbă inutilitate, deoarece nu propune şi soluţii de eradicare a situaţiei. Prin anii 70 ai secolului trecut, studenţii de la Universitatea ieşeană am participat la o cercetare de sociologie urban-rurală, coordonată de profesorul univ. dr. Vasile Miftode pentru judeţul Iaşi, iar pentru judeţul Botoşani şi Suceava de regretatul prof. univ. dr. Tiberiu Necolau. Ipoteza de lucru era  următoarea: dacă s-ar crea locuri de muncă salarizate în localităţile urbane, atunci nivelul de viaţă (calitatea vieţii) ar depăşi nivelul sărăciei.

Scoaterea din sărăcie a localităţilor din aceste judeţe este posibilă numai prin urbanizarea satelor, iar tipul de urbanizare acceptat de autorităţile vremii era centrat pe creare de locuri de muncă salarizate, ca urmare a transformării muncii din agricultură într-o variantă a muncii industriale ca urmare a politehnizării. Ca operatori de interviu, am parcurs toate etapele cercetării empirice cu sentimentul ca facem ceva util… Noi trebuia să identificăm ce fel de meseri/profesii erau recomandabile de a se promova pentru specificul fiecărei comune în parte; indiscutabil, prin raportarea la principiul „distribuţiei raţionale a forţelor şi relaţiilor de producţie în profil teritorial”, principiu inclus în cele 27 de direcţii ale dezvoltării multilaterale susţinute de autorităţile comuniste ale vremii.

Diagnosticul nostru cuprindea soluţii alternative de înfiinţare a unor întreprinderi care să contribuie şi la stabilitatea familiilor prin înfiinţarea de meseri/profesii complementare pentru bărbaţi şi femei. Exemplu: staţiuni de mecanizare şi mentenanţă a parcurilor tehnologice ale CAP-urilor şi SMA-urilor, pentru bărbaţi, iar pentru femei întreprinderi de confecţii, sau, după caz, a unor filiale ale altor mari fabrici existente în judeţ. Pe aceste coordonate urma a se construi mari centre agroindustriale, care să valorifice toate resursele umane în profil local şi zonal. Se înţelege că o cartografiere a celor mai sărace localităţi a fost făcută încă de atunci… dar prin munca desfăşurată în perioada practicilor sociologice de vară, nu prin recurs la finanţări suplimentare. Pentru generaţia noastră, nu este nici o noutate ce a descoperit cercetarea finanţată de Banca Mondială; noi aşteptăm propuneri de soluţii alternative, dacă această celebră instituţie are, cumva, în patrimoniul său şi astfel de recomandări care ar fi dat roade pe undeva, în lume!

Celor bolnavi de mondialită cronică şi engramaţi de lozinci, le atragem, anticipat, atenţia că nu este vorba de nici un fel de nostalgii din partea noastră, ci ne referim, strict, la secvenţele procedurale ale unei cercetări sociologice care poate deveni nu doar atractivă, ci şi utilă pentru comunitate.

Şansa sociologiei: soluţii alternative româneşti la problemele sociale româneşti

În lumea,  plină de tribulaţii în care trăim, sociologia are o mare şansă de afirmare: anume, să propună soluţii alternative la complexitatea problemelor sociale ale contemporaneităţii, chiar dacă soluţiile sale pot infirma stereotipurile, clişeele şi poncifele care se vehiculează în spaţiul public. Acesta este rostul cercetării ştiinţifice: să exploreze soluţii inedite/alternative la probleme reale, să deschidă noi perspective de abordare, sau să semantizeze noile segmente de realitate, generate de transformările aflate în curs, prin care să devină posibile soluţii româneşti la problemele noastre româneşti. Semantizarea segmentelor de realitate generate de multiplele „mutaţii structurale” post-decembriste face parte din resursele de creativitate ale sociologiei, deoarece dacă gândim realitatea noastră de astăzi prin concepte uzate semantic, nu putem veni cu soluţii corespunzătoare prezentului societăţii româneşti, şi cu atât mai puţin viitorului nostru.

Copierea mecanică (bovarism instituţional) a unor soluţii dovedite valabile pentru alt mental colectiv, nu poate da rezultatele scontate prin „implementarea” lor în mentalul nostru sensibil diferit. Sistemul social, nu poate fi abordat ca un sistem tehnic, în care înlocuirea unei piese uzate cu o altă piesă, nouă, rezolvă problema tehnică în speţă. Unicitatea mentalului colectiv din spaţiul social explică  diferenţa, dar şi nevoia de abordare diferită…

 O corectă încadrare epistemologică a temei de cercetare presupune şi mult curaj în lupta cu stereotipurile care se vehiculează în spaţiul public, deoarece cercetarea socială nu are scopul de a justifica deciziile celor aflaţi (temporar) în intervalul de autoritate al lideranţei. De aceea, o comoţie, periodică, a certitudinilor acreditate,  chiar în mediile cercetătorilor, nu poate fi decât binevenită…



Facebook

Sociologia literaturii în anii `80. O discuție cu Mihai Dinu Gheorghiu.

1. În prefața la Economia bunurilor simbolice a lui Bourdieu pe care ați tradus-o și publicat-o în 1986 (la editura Meridiane)  erați deja preocupat de receptarea discursului sociologic în sfera culturii „artistice”. Era o atitudine generată de situația din cultura românească a epocii sau un ecou al scrierilor lui Bourdieu ...

Alegeri haotice : noiembrie 2024. Nevroze și anomalii colective

Între normalitate și patologie  Și dacă am încerca să brodăm o serie de lecturi posibile despre turul întâi din campania electorală/noiembrie 2024 ? Ne-am gândit la o lectură comunicațională, în care să interpelăm interacțiuni și iritante în comunicare, în contextul de campanie electorală.  Și începem cu contextul. El a fost taxat de analiști ...

O discuție cu profesor Zoltan Rostas: incursiune „optzecistă” în lumea sociologilor interbelici

1. Domnule profesor, astăzi sunteți recunoscut ca autor de succes a numeroase cărți de istorie orală. Cum a ajuns să vă preocupe, în anii ’80, acest domeniu? Am invocat deseori momentul Congresul Internațional de Științe Istorice din 1980, dar rădăcinile le găsesc în apariția neîncrederii în sociologia cantitativistă, care a ajuns ...

Discuție cu un sociolog al științei din România anilor ` 80, profesorul american  Vasile Pirău[1]

1.       Dragă Vasile Pirău, ce făceai în 1987 ? Cum evolua pe atunci cariera ta ? Era apropierea unui filosof (prin formație) de sociologie, una de conjunctură sau avea radăcini intelectuale mai adânci ?  Când mă gândesc la anii dinainte de 1990 (anul când am plecat la studii in SUA), mi ...

DEZBATERE DE CARTE – Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023.

DEZBATERE DE CARTE Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023. Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice Departamentul de Sociologie, Asistență Socială și Resurse Umane 31 octombrie 2024 Dezbatere România în crizăDownload

Detectarea egoismului propriu și a egoismului altora

Este posibil ca, în anumite situații, comportamentul egoisit să fie bun și în alte situații să fie rău. Abraham Maslow Ne-am obișnuit să catalogăm egoismul ca fiind o caracteristică de personalitate negativă iar opusul său, altruismul, ca o virtute. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. În acord cu rezultatele cercetărilor moderne din ...

Nostalgia, o emoție dulce-amăruie

Nostalgia consolidează relațiile sociale. Tim Wildschut Ne este dor de cineva drag ce nu mai este printre noi, ne este dor de părinții care s-au stins, de prietenii care nu mai sunt, de iubita sau iubitul care ne-a părăsit, sau de anii tinereții, de un eveniment fericit din trecut. Psihologii numesc o ...

Interviu cu Tudorel-Constantin Rusu, autorul volumului „Ethos, Pathos și Logos. Resurse ale oratoriei clasice în discursul pastoral”

Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava este unul din cele opt centre de orientare în cariera de cercetător înființate la nivelul celor opt Regiuni de Dezvoltare ale României și susținute prin programul PNRR. Acesta deservește Regiunea de ...