Am citit cronica lui Cătalin Zamfir la cartea lui Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică,  pe care o recomandă pe bună dreptate istoricilor și sociologilor.

De ce am simțit nevoia să fac o intervenție? 

Găsesc salutară și constructivă intervenția luiCătalin Zamfir legată de două acuzații (reperate de autorul cărții ) aduse lui Dimitrie Gusti de Lucian Boia:  una referitoare la atitudinea lui Gusti față de putere, taxată de oportunism și mergând până la lichelism; a doua, referitoare la utopismul lui Gusti.

Și mă întreb :

1. Oare ce ar trebui să reținem în istoria sociologiei la capitolul Dimitrie Gusti : „oportunismul lui Dimitrie Gusti”, „oricând gata să se vândă pentru un blid de linte”, cum este evocat de  Lucian Boia? A utiliza  oportunități sau a le provoca într-un scop măreț (e măreț să creezi o școală sociologică națională și instituții de cercetare sociologică) se cheamă oportunism ? Crearea unor oportunități benefice pentru o colectivitate științifică nu se cheamă mai de grabă binele comun?     

2. Ce ar trebui reținut din contribuția sociologică a lui Gusti? Că „Gusti a încercat tot timpul, indiferent de regimul politic, să se mențină la suprafață”? Că „marea și utopica sa ambiție” a fost „ca prin sociologie să capete acces la putere”?  

Nu e oare o răsturnare de paradigmă?  Ținta lui Gusti a fost să capete putere prin sociologie sau, mai de grabă, să impună cercetarea sociologică puterii? Nu a legitimat Gusti reformele sociale plecînd de la cercetarea sociologică? Marea ambiție a lui Gusti a fost o școală sociologică românească,  pe care chiar a întemeiat-o,  cu intenția reformării societății românești din vremea sa.  

3. În fața unui întemeietor suntem îndreptățiți să venim cu judecăți de natură caracterială sau să apreciem o contribuție benefică pentru științele sociale?

Concluzia lui Cătălin Zamfir este  singura posibilă, pentru că nu demolează, ci consolidează contribuția unui întemeietor : Gusti a construit durabil, enorm. Dar pentru aceasta trebuia să fie un visător. Visătorul nu este un utopic. El a identificat, imaginativ și curajos, unele oportunități reale ale lumii la începutul procesului istoric. Ca să inovezi, trebuie să încerci, asumând multe eșecuri, altfel, nu poți realiza ceva. Gusti a fost un promotor strălucit al sociologiei românești și al reformei societății românești, nu un meschin centrat pe interesul personal, așa cum murdar s-a sugerat, ci un patriot motivat de interese superioare. Nu a fost el de vină că istoria a gândit altfel!

4. Am o slăbiciune pentru epistemologie. În cazul de față mă interpelează folosirea unei curent epistemologic (constructivismul ) în demolarea unor veritabili stîlpi din cultura româneasca, prin scoaterea din context. Aici e vorba de Dimitrie Gusti. Dar în alte cazuri, a fost vorba de Mihai Eminescu sau de Tudor Arghezi, „deconstruiți”, ca să zic așa. 

Cunosc constructivismul în general și cel din construcția națională în particular. Benedict Anderson, al cărui nume este legat de imaginarul național, are grijă să aducă aminte că orice construcție simbolică are loc într-un context istoric determinat.

Imaginarul național se construiește/deconstruiește/reconstruiește în rezonanță cu puterea care este  „la putere”. Și vedem acest proces constructivist (nu totdeauna constructiv) în manuale și presă. Ce ar spune Benedict Anderson despre manualele de istorie alternative de azi? Ar spune că epistemologia constructivistă nu e responsabilă de demolarea înaintașilor. Stalpii din  cultura națională au fost bătuți în anumite contexte și sensul contribuției lor trebuie înțeles în contextul istoric respectiv.