Acum câteva zile am văzut la televizor o emisiune interesantă. Două ore s-a discutat o problemă de etică. Mi-am amintit cu nostalgie de primii mei doi ani după terminarea facultății: eram preparator la Universitatea București la etică. Am schimbat domeniul cu sociologia, dar interesul pentru etică mi-a rămas. Am fost surprins. De foarte mult timp nu am mai văzut emisiuni centrate pe teme de etică.  

Invitat a fost apărătorul celor doi soți Ceaușescu la celebrul proces care i-a condamnat la moarte pe data de 25 decembrie 1989.

Discuția s-a purtat nu despre ce au făcut cei doi soți Ceaușescu și nici dacă condamnarea a fost sau nu corectă, ci despre problemele morale ale avocatului lor. După 30 de ani, acesta se confruntă cu un adevărat proces de conștiință. Și-a asumat vinovăția morală pentru atitudinea pe care a avut-o atunci.

Avocatul a declarat că nu avea nicio îndoială asupra vinovăției grave a celor doi, dar evident nu era misiunea lui de a argumenta vinovăția, ci a procurorului. Apărătorul trebuia să susțină pe acuzați, desigur în limitele legii, să ajute judecătorii să înțeleagă faptele și să ia în considerare și punctele de vedere ale celor acuzați. Dar atunci de ce apărătorul a avut mustrări de conștiință?

M-am lămurit revăzând un fragment din proces: apărătorul a declarat apăsat de la început  că cei doi soți Ceaușescu, fără îndoială, au săvârșit grave crime. Și asta a fost totul. Nu a spus nimic care ar fi putut contribui la o mai bună clarificare a procesului. Evident, nu și-a făcut atunci datoria de avocat. A încălcat etica profesională.

Problema procesului nu a fost certitudinea vinovăției celor doi, ci condamnarea lor grăbită la moarte și, mult mai grav, modul cum s-a desfășurat procesul care a fost și după părerea mea o rușine națională. Vinovat din acest proces nu a fost doar avocatul, ci toți participanții la proces. Avocatul este vinovat că a devenit acuzator, că nu a făcut niciun gest, nu neapărat în favoarea acuzaților, ci de a contribui la desfășurarea corectă a procesului.

Dar aici apare un lucru curios. După 30 de ani, avocatul soților Ceaușescu are mustrări de conștiință. E de apreciat. Ce m-a pus pe gânduri este însă modul în care avocatul a încercat să facă față la asumarea vinovăției sale. El a invocat două instanțe: conștiința sa și Dumnezeu. Cu propria conștiință pare că se descurcă. O cam trage pe sfoară. Scuze, evident, presiunea contextului, starea de spirit generală; el a vrut să spună ceva în sprijinul acuzaților, dar a fost întrerupt și nu a mai putut să continue. Ei, ca avocat, avea tot dreptul să-și ducă până la cap discursul său. Și, apoi, nu era de acceptat ca el să se asocieze cu procurorul acuzând vehement pe acuzați. În această situație, apărătorul avea datoria să expliciteze pentru judecători care sunt argumentele acuzaților pentru care ei se consideră nevinovați. De fapt, avocatul nici nu i-a consultat pe învinuiți și să vadă care este punctul lor de vedere.

Profesional, avocatul este grav vinovat. Cu propria lui conștiință nu pare avea însă probleme. Are multe scuze. Problema cu Dumnezeu era mai complicată. Pe el nu poți să-l tragi pe sfoară. Nu poți invoca scuze. Dar a găsit o soluție și cu Dumnezeu. Acesta este atoateiertător. Deci și în privința Judecății de Apoi e liniștit. Dumnezeu e Bun. Atunci care este problema avocatului? A recunoscut vina, o condiție a clemenței divine, și poate fi liniștit. Mi s-a părut chiar că, în final, e fericit.

În fine, un alt aspect al problemei morale. Pentru mine este și problema timpului: când îți asumi vinovăția. Una este să o faci imediat, după faptă și să suporți sancțiunea. Și alta este ca, după 30 de ani, înainte de înfățișarea pentru judecata divină, să mărturisești. Timp de 30 de ani te-ai comportat ca și cum ai fost corect și te-ai bucurat de recompensa socială a imoralității tale nerecunoscută. Și, după ce ieși la pensie, când nu mai poți suporta sancțiunile, mărturisești. E de apreciat că îți examinezi actele din punct de vedere moral. Dar clar e ceva important cu timpul, poate mai puțin din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ci mai mult al oamenilor.