Întrebarea și tematica sunt legitime, în măsura în care Canada se plasează constant pe primele locuri din lume la indicele de fericire și la indicele de calitate a vieții. Cum trăiesc de aproape 40 de ani în Canada, mă întreb cum aș putea povesti „fericirea din Canada”? Desigur nu voi putea evita unghiul privilegiat al perspectivei interculturale.

Și am să încep cu un mic exercițiu de imaginație, pentru că fericirea nu prea este un concept. Sau dacă îl considerăm concept,  ar trebui să îl punem la treaba (cum ne sfătuia Hegel, cel cu dialectica). 

1. Să ne imaginăm…

Dacă Canada ar fi un animal, emblema psihismului canadian ar fi castorul, animal harnic și solidar care construiește și repară în grup. Dacă ne-am imagina Canada ca pe o imensă pădure, ar fi desigur o pădure de  arțari argintii care produc un sirop de zahăr, apreciat ca produs național exportat și prilej de sarbătoare colectivă, cabane à sucre, organizată iarna în pădure. Dealtfel, frunza de arțar este un simbol plasat în centrul steagului Canadei. Termenul englez este utilizat adesea de echipe sportive, ca de exemplu de vestita echipă de hockey pe gheața, Maple Leafs de Toronto. Dacă  ne-am imagina Canada ca anotimp, ne-am gândi imediat la vara indienilor din luna octombrie, cînd pădurile se îmbracă în pasteluri impresioniste, care încîntă în albumele și documentarele turistice.

Ca întindere, trebuie să ne imaginăm Canada ca o țara coast to coast între Atlantic și Pacific. Este a doua țară din lume ca suprafață. Acest imens teritoriu se întinde de fapt între trei oceane: Pacific, Atlantic și Arcticul. Am resimțit și eu acest sentiment de grandoare geografică a țării, mai ales prin linia de tren Canadian Pacific, care traverseaza țara pe linia orizontală Est-Vest.

Să ne imaginăm acest imens teritoriu, locuit de peste o sută douzeci de etnii diferite, vizibile prin locurile de cult și diversitatea de restaurante etnice. De fapt, în afară de amerindieni (primele națiuni), care constituie astăzi doar 4% din populația Canadei, toți canadieni sunt imigranți, de mai multă sau mai puțină vreme. Ei au venit din Europa, apoi,  după anii 1960 din Haiti, tările Maghrebului, Asia și Africa. Fiecare în parte s-a bătut pentru aș găsi un loc în societate. Întrebarea de bază în această compoziție demografică multietnică, nu este de unde vii, ci mai degrabă ce faci ca să trăiești bine într-o astfel de țară? Românii au venit, în mică proporție ca refugiați politici (mai ales în epoca lui Ceaușescu). Cei mai mulți români au venit după anii 1990 ca imigranți economici, avînd mai ales profesiunea de ingineri.   

Să ne imaginăm deasemeni Canada ca o uniune între Canada francofonă și Canada anglofonă. Un cuplu nu totdeauna fericit. Un cuplu solid, dar care traiește mai degrabă într-o uniune liberă, decît într-o căsnicie. Cele două Canade se comportă ca un cuplu în care partenerii se ceartă mereu, își fac reproșuri și declară periodic și public că se vor separa. Dar nu se separă. De ce nu o fac ? Pentru că ROC (Rest of Canada) nu poate exista făra Quebec și nici Quebecul nu poate exista fără ROC, Canada anglofonă. John Ralston Saul, în cartea sa Reflecțiile unui frate geamăn, spune că identitatea națională canadiană ar fi fondată mai degrabă pe o realitate triangulară, pentru că dialogul și căsătoriile mixte între canadieni francofoni și anglofoni cu amerindienii (primele națiuni) au creat descendenți metiși.

Cuplu, frați gemeni, triunghi, iată trei imagini sugestive despre uniunea constituțională dintre Canada franceză și Canada engleză.

Să ne imaginăm deasemeni că Montreal și Paris se privesc în oglindă inversată, încă de pe vremea întemeierii Canadei franceze în 1535 și a abandonării ei de către patria-mamă în 1763. Cu o mamă care își abandonează progenitura (Franța) și un tată autoritar (Anglia), Noua Franța, devenită după 1960provincia Quebec, are justificări freudiene care deprimă, dar o deprimare care afișează în mod paradoxal mândria de a fi o insulă francofonă într-o mare anglofonă.   

Pierre Elliot Trudeau, Prim Ministru al Canadei, personalitate politică și intelectuală strălucită în anii 1980 cînd am ajuns în Canada, cristalizează perfect această mixitate între două popoare fondatoare, două limbi și două culturi diferite. Născut într-o familie în care mama făcea parte din burghezia engleză și tata era de origină franceză, el a pledat ca prim ministru, pentru unitatea canadiană.

Ecuația acestei unități canadiene ar fi: bilingvism + multietnicitate +multiculturalism. Apreciat pentru piruetele sale retorice și mînuirea perfectă a limbii franceze și engleze, el spunea despre Canada că ar fi o confederație de centre comerciale și o țară care s-a construit contra oricărui sens geografic, istoric și cultural. Avocat cu o inteligență constituțională exuberantă, el considera că Statul nu are ce căuta în patul națiunii și din această logică a realizat legalizarea avortului, divorțului și a homosexualității. Aeroportul internațional din Montreal îi poartă astăzi numele, iar fiul său, Justin Trudeau, actualul Prim Ministru al Canadei, face parte dintr-o dinastie politică percepută ca legitimă, prin modernitatea ei. 

2. Ce spun sondajele despre fericirea canadienilor ?

După acest mic exercițiu de imaginație, trebuie să vedem ce spun sondajele și indicatorii care măsoară percepția fercirii în Canada. Chiar dacă măsurarea fercirii pare o ambiție ciudată în  științele sociale…    

Raportul Mondial al fericirii (ONU) este publicat  din 2012, în fiecare an. Există un indice mondial al fericirii (IBM), care integrează patru factori: 1. pacea și securitatea; 2. libertate, democrație și drepturile persoanei umane; 3. calitatea vieții; 4. inteligența tehnologică, comunicarea și cultura.

Ce putem spune (în cifre, dar și în comentarii culturale) despre aceste patru dimensiuni ale IBM-ului  în referință la Canada ?  

(1) Pacea și securitatea. Canadieni sunt mîndrii de rolul pacificator al Canadei, pe plan mondial.  Se spune despre Canada  că ar fi o „țară monstruos de pașnică”, un fel de Elveție din America.  Alexandru Soljenitin considera Canada ca o țară somnolentă. Dar în ultimii ani, canadienii se regăsesc pe multe fronturi de conflicte internaționale, fiind angajată alături de NATO. 

Țară riguroasă cînd e vorba de instituții, Canada funcționează cu trei corpuri de poliție – federală, provincială și municipală,  –  care încadrează normalitatea canadiană. Polițiștii sunt înarmați chiar cînd își fac rondul într-un mic cartier. Asta impresionează. Cetățeanul de rând percepe pe polițist ca pe un Superman care, la nevoie,  te apără de răi, de hoți, dar mai ales de vecini gălăgioși. Dar, atenție! Nu strecori o sută polițistului, ca să scapi de o amendă, pentru că riști să fii acuzat de intimidare în exercitarea funcției publice. Și nici nu invoci o stare personală ca să-l îmbunezi pe polițistul canadian care te amendează că nu ai respectat viteza legală de 30 km la oră, într-un cartier liniștit. 

(2) Carta drepturilor și libertăților individuale este un reper fundamental, care se negociază mereu. Individul a obținut treptat dreptul să consume legal marihuană; maternitatea pentru altul, căsătoria între persoane de același sex ca și moartea asistată, sunt deja considerate drepturi individuale. Șeful politic nu este o statuie. El este o permanentă țintă pentru opoziție, mass-media și alegători. Funcționarul nu suferă de autoritarism. Suferă (ar zice românul) de exces de zel; dacă ceva nu se poate, inutil să insiști,  pentru că îți va arăta repede regulamentele. Canadianul apreciază această rigoare, care impune bariere clare. Cu un funcționar nu negociezi. Mă gîndesc desigur și la funcționarul român, pentru care azi nu e nimic de făcut, dar e foarte posibil ca mîine să se rezolve cererea ta.    

(3) Canada obține mereu un scor aproape perfect la indicele de calitatea vieții, care include stabilitate economică (costul vieții și puterea de cumpărare), stabilitate politică (democrație stabilă și transparentă) și calitatea serviciilor de sănătate și educație. Clasamentul  magazinului american  U.S. News & World Report plasează Canada după Elveția, printre cele mai bune țări din lume, la categoria trai bun și securitar. In acest clasament, Canada a obținut și nota de 9.7 din 10, în timp ce Franța se clasa pe poziția 16. Această percepție despre buna calitate a vieții este bine integrată în mentalul colectiv canadian. Mentalitatea colectivă este că în Canada se trăiește bine. 

(4) Inteligența tehnologică, comunicare și cultură. În ultimii ani Canada a obținut o notă perfectă și pentru sistemul său de educație. Montrealul ar fi orașul cu cea mai viguroasă viață universitară, după unele clasamente construite în termeni de indici măsurabili de către un cabinet specializat Quacquarelli Symonds. Montrealul a declasat Parisul ca performanță pe scena vieții universitare. Palmaresul QS Best Student Cities – care include și indicatori legați de percepția studenților în legătură cu nivelul academic, echipamentele adecvate și atractivitatea orașului – plasează Montrealul pe primul loc.

Institutul de sondage Leger din Montreal propune și un IBL (indice de fericire Leger), pentru a evalua gradul de fericire individuală. Întrebările sunt grupate pe următoarele categorii: percepția societății în general, percepția relațiilor de muncă, a cîștigurilor, a sănătații, optimismul față de viitor, valorile de prietenie și familie. O paletă de griji și framântări legate de sănătate, bătrânețe și moarte, completează tabloul. Media națională de satisfacție de 80 %, reprezintă o medie foarte ridicată când e vorba de a evalua percepții subiective.  

3. Fericirea canadiană în percepția de „străin”

O a treia postură pentru a vorbi despre fericirea din Canada ar putea fi cea de străin, în sensul lui Alfred Shutz, străin fiind cel care se regăsește între două țări și două culturi (cea de origină și cea de adopție). Avantajele străinului față de sendentar (care trăiește în țara lui de origine) sunt multiple. Străinul asumă în mod natural mai multă distanță critică și obiectivitate față de ambele țări și culturi. Străinul va fi mai sensibil la incoerența și paradoxurile fiecăruia din cele două modele. Din această postură de străin, de imigrant, aș spune că poți să te simți perfect adaptat în țara de adopție, dar vei funcționa cu propriul tău bagaj mental cînd e vorba de fericirea sau mulțumirea socială. Cum fac parte din generația care măsoara fercirea în funcție de reușita profesională, aș spune că am fost și sunt „fericită” în Canada, luînd recunoașterea socială ca indicator principal al mulțumirii de sine.

Aș spune apoi despre Canada că este o țară funcțională și pragmatică, în sensul în care există convingerea că se poate găsi o soluție pentru fiecare problemă. Asta poate și pentru că există o cultură a efortului, a respectului pentru munca pe care o faci. Poștasul este mulțumit că face o muncă utila celorlalți. Gunoierul este mulțumit de munca lui,  pentru că ceilalți au mare nevoie de el, și îl respectă exact pentru ce face. Nu se poate trăi fără poștași, fără gunoieri, așa cum nu se poate trăi făra profesori, polțiști sau medici. Această recunoaștere mutuală conferă oricărei ocupații o utilitate socială și fiecărui individ un loc și un rol în lumea socială. Recunoașterea socială, concept elaborat de Axel Honneth, este fundamentală în construirea unei stări de mulțumire colectivă. Cînd individul se percepe ca având o valoare socială proprie ca membru al unei comunități sociale, el se bucură de aprecierea și reacțiile pozitive de la cei din jur. Invers, lipsa de recunoaștere socială, dă naștere la sentimente de dispreț, umilire, frustrări. Bonjour nemulțumire colectivă!

Cooperarea și respectul mutual depinde desigur de contextul social și moral în care evoluează individul. În acest sens, este interesant să citim în cartea Lutte pour la reconnaissance a luiHonneth,  precizarea că etica politică și morală ar trebui orientate în funcție de trei principii institutionalizate: apreciere, egalitate și merit, care împreună construiesc conținutul unei justiții sociale. Nu mă pot împiedica să mă gândesc la recunoașterea socială și la justiția socială în România, cîtă vreme judecători, oameni politici și funcționari publici sunt disprețuiți și considerați corupți. Dealtfel, toată lumea critică pe toată lumea și în final toată lumea este nemulțumită, dar nu știe de ce. Poate că o cercetare sociologica pe tema recunoașterii sociale și a mulțumirii colective ar fi interesantă, dacă nu chiar importantă.      

În plan politic există în Canada mentalitatea că oamenii politici sunt și ei un fel de muncitori la locul lor de munca. Și munca lor este evaluată și criticată, ceea ce crează o stare de mutualitate civică. Odată luată o decizie administrativă, ea devine regulă pentru toți, indiferent de locul cuiva pe scara ierahiei. Instituțiile sunt stabile și cultura instituțională nu se schimba odată cu guvernele. Funcționarii publici sunt bine plătiți și corupția și conflictele de interes sunt sistematic sancționate public. Să nu plătești impozitele (federale și  provinciale), constituie o fraudă, pentru că mecanismul democrației sociale funcționează pe principiul de redistribuire a veniturilor. Ca și în alte țări nordice (Norvegia, Suedia, Danemarca), plata impozitelor este garanția bunăstarii colective. Impozitele sunt progresive în funcție de venituri și această normă alimentează sentimentul de justiție socială.    

Politețea care face parte din cotidian, contribuie fără îndoială la starea generală de bine. Canadianul este sociabil, cumpătat, riguros, dar dezinhibat și relaxat. How are you today? Comment ça va? te întreabă el,  în loc de bună ziua. Dacă calci din nebăgare de seamă pe cineva pe picior, el va fi primul care va spune pardon. Dacă ai un accident, cei doi șoferi se întreabă calm și politicos dacă șocul nu a fost prea mare și apoi își schimbă polițele de asigurare și numerele de telefon.

Sigur, marile griji individuale sunt dolarul canadian și puterea de cumpărare. Și în Canada sunt săraci, dar ei sunt asistați social și trăiesc din ajutorul social. Există și un venit minim garantat care este o suma decentă. Canadianul iubește confortul și vrea să aibă casa lui, mașina lui, contul lui în bancă. Toate astea fac parte din normalitatea canadiană.

Ca să rezumăm. Canada are o geografie generoasă, o istorie pașnică, o poliție care impune ordinea cu vigoare, o politică parlamentară etapistă, o țară bogată în resurse naturale, o economie sănătoasă, rezidențe și salarii confortabile, drepturi și libertăți care se negociază prin consultații publice, servicii de educație și sănătate funcționale, asigurări sociale pentru cei aflați în dificultate. Toate la un loc, dau un indice ridicat de mulțumire colectivă și individuală. Un soi de optimism al viitorului animă spiritele.

Aș spune așadar că bunăstarea și mulțumirea sunt cuvinte mai potrivite decît fericirea. Cuvîntul fericire conține o doză de patetism și canadianul nu este patetic. Dacă „starea de fericire” cristalizează sentimentul general de a trăi într-o lume avansată tehnologic, funcțională și pragmatică, atunci canadianul este fericit pentru că este mulțumit.

În loc de concluzie.

În Canada oamenii se împacă cu prezentul, pentru că au sentimentul de confort și de securitate și că țara are un viitor. În România, oamenii sunt obsedați de trecut și nu se pot împăca cu lipsa viitorului la care au visat. Pentru mine, fericirea canadiană este șansa de a fi trăit în două țări atât de diferite, încît am sentimentul de a fi trăit două vieți. O viață în România, o țară care se subestimează și o alta viață în Canada, o țară care sublimează bunăstarea în fericire.