Într-o zi în care în Aula Academiei Române se sărbătoarea Ziua Internațională a Romilor, G. D. devenea tată, s-a stins din viață Mariea Ionescu.

Se pare ca nimic nu este întâmplător!!

Să vorbești despre Mariea Ionescu este greu și, de aceea, am ales să o las pe ea să povestească!

…

Până să ajung în clasa întâi, acest lucru îmi aduce aminte de “Domnul Trandafir”, mama, care a fost o femeie săracă, era invitată de familiile înstărite din sat să le ajute la curățenie. Așa a ajuns și la viitorul meu învățător, care tocmai făcea un recensământ al copiilor pe care urma să îi aibă în clasă. Așa am aflat cine era învățătorul meu înainte de a merge la școală.

…

Dar trebuie să spun că știam să citesc de la 5 ani. Cum maică-mea era foarte ocupată, că era singura întreținătoare de familie, m-au crescut bunicii. ….. mă punea să fac bețișoare și la 5 ani știam să citesc, că îmi povestesc mătușile și frații că citeam ziarul la 5 ani, probabil că citeam ziarul Scânteia.

…….

Nu-mi aduc aminte ce probleme am avut la școală, oricum, am fost premiantă până în clasa a opta, de premiul întâi, iar în clasa a VIII-a am luat premiul II. …..

Prima dezamăgire am avut-o după clasa a opta, când am dat examen la Liceul Pedagogic. Nu am dat la Pedagogic pentru că eram aplecată către copii, cât mai ales că mama își dorea să fiu învățătoare. Da, și am fost dezamăgită profund, pentru că de știut știu să cânt și acum, însă am picat la această probă. Nu spun că am o voce!

În orice caz, a fost o mare dezamăgire. Mama nu s-a lăsat, a urmat o a doua pedeapsă, a zis: “Nu ai luat la Pedagogic, te duci la Liceul Mecanic din Tecuci”.

—–am intrat la Liceul Teoretic din Vidra.

Și ghinioanele s-au ținut lanț. Era treapta de clasa a X-a. Am intrat la liceu, faptul că nu aveam tată, stăteam la internat, aveam o bursă socială insuficientă, că între timp și creșteam și îmi trebuiau haine și pe cele pe care le aveam, așteptam autobuzul să ne întoarcem acasă sâmbăta și cineva mi-a furat hainele.

Am ajuns în clasa a X-a, mama a zis că nu are bani să mă mai întrețină și că trebuie să muncesc. Am făcut o școală de 6 luni, întâmplarea a fost… e amuzant acum când povestesc, nu știu dacă cu ochii de atunci priveam la fel, dar în orice caz era amuzant și atunci, școala era în cel mai mare cartier de romi din Buzău, în Simileasca.

…….Am terminat școala, m-am întors la filatură și am lucrat 13 ani.

În ’90, după revoluție, lucram în filatură și abia atunci am simțit ce înseamnă să fii percepută ca țigancă, țigancă spun cu toată greutatea cuvântului. Aveam o mașină lungă de 10 m cel puțin și pe partea cealaltă a mașinii era o femeie de-o seamă cu mama și când se enerva zicea: “Țiganca dracului!” Și azi așa, mâine așa, cum să zic, trebuia să o iert că era de-o seamă cu mama, dar am început să interiorizez eu mai bine și să conștientizez că femeia asta face diferență, dar de ce face diferență? Că fiică-sa era colega și prietena mea. Adică m-a afectat și pe mine foarte mult libertatea de după revoluție, în sensul de gândire. Citeam foarte mult, aveam un anturaj foarte mic, că nu toată lumea citea, deși eram tineri. Și simțeam, de pildă, nevoia să stau cu cineva de vorbă despre o carte pe care o citeam și nu aveam cu cine.

După ce am plecat de la filatură, discutam cu fratele mai mare, care îmi dădea cărți de citit. Când vrea să se laude că a contribuit la educația mea, vorbește despre primul drum la bibliotecă și despre prima carte pe care am luat-o și nici acum nu am mai întors-o la bibliotecă. El îmi tot vorbea despre Cioran, Freud, aveam o vârstă la care trebuia neapărat să-i citesc.

El nu a absolvit o facultate, el e autodidact, dar le stăpânește. Într-o zi a venit fratele meu la Focșani și mi-a zis: “Tu ce mai faci aici? De ce nu vii la București să-ți termini studiile, să faci carieră?” Aparent nu aveam niciun orizont, dar mă gândeam la un vechi vis de al meu. Atâta bătaie cât a mâncat mama de la tata, tata a fost milițian, și am zis că, dacă dă Dumnezeu, termin Facultatea de Drept și-l pedepsesc eu, găsesc eu cu ce. Asta am făcut, am venit la București, am plecat cum ar fi azi și peste 5 zile eram la bucătărie, tăiam ceapă într-o ciorbă și am auzit că Facultatea Dimitrie Cantemir organizează concurs.

Dar ce mi-a fost cel mai greu în timpul facultății, în afară că nu aveam un serviciu stabil. Am lucrat la Ministerul Culturii vreo 2-3 ani, acolo lucra fratele meu, care mi-a făcut un locșor. Cred că-l ajutam mai mult pe el și mă susținea el din banii lui, era o chestie de genul ”Fă ceva ca să meriți banii ăștia”. După care am făcut practica la organizațiile romilor și am avut mai multe probleme. Una că veneam din rural în urban, aveam serioase probleme psihologice că nu reușeam să privesc oamenii în ochi, pentru că la noi la țară dai “Buna ziua!” la oameni și îți vezi de drum, dar de data asta vorbești cu omul și te uiți în ochii lui.

Am început ca traducător de limbă franceză, la un ONG, luam bani pentru că lucram la ziar. După aceea am fost secretar general la o organizație neguvernamentală tradițională. De ce m-am dus acolo? Pentru că, în afară de diferență dintre rural și urban, nouă ne spusese cineva că suntem țigani, mama la fel, dar ce e un țigan, care sunt valorile, care este tradiția, habar nu aveam.

La 28 de ani am absolvit liceul și la 33 am intrat la facultate.

…

La un moment dat, un sociolog suficient de deștept, cu care toată lumea voia să lucreze, a văzut cam cum mă descurc și îi spunea fratelui meu: “Dă-mi-o mie la Asociație la R.C., că pare a se descurca și am nevoie de cineva de încredere”. Mie îmi era un pic teamă de el, că mi s-a părut că e foarte deștept și am crezut că nu o să fac față. Și m-am dus. Și așa mi-am putut plăti facultatea. Dar am muncit mult, în timpul ăla. Mai ales că am avut o oportunitate, eu sunt o fată norocoasă de felul meu.

Trecerea de la drept la sociologie s-a făcut prin practică. Așa am înregistrat primele succese în domeniu, așa mi-am făcut loc în R.C. ca lider de opinie, dacă vrei, datorită experienței. Am crescut suficient în organizației, cu facultatea am dus-o în paralel, în primul an am avut 8 și ceva, în al doilea an 7 și ceva, era în funcție de cât de mult lucram. Ajunsesem să citesc sâmbăta și duminica, pentru că luni aveam examen. În schimb, în anul 5, crescusem așa de mult că eram prima care putea discuta cu N.G., și el avea un stil, eram obișnuită de la fratele meu, lui îi plăcea să vorbească mult. Eu îmi luam notițe și după aceea mă duceam cu proiectul sau materialul. Caracterul meu este să-l ascult pe om, și mulți oameni vor să vorbească şi cineva să-i asculte. Și ăsta a fost, ca să zic, un punct pozitiv în relația cu N.G.

Iarăși am mai avut încă o dată noroc, pentru că finanțatorul a zis că nu vrea să continue programul decât cu mine, pentru că avea rezultate bune. Și am făcut o organizație neguvernamentală, numai că și eu aveam nevoie de sprijin, de consultanță și am făcut lucrul ăsta cu Asociația “Accept”, unde eram membră de bord, adică eram chiar în poziție bună. Întotdeauna îmi aduc aminte cu drag de ei, gay și lesbiene, cu care am lucrat foarte bine și cu care nu am avut conflicte sau neînțelegeri, a fost o cunoaștere reciprocă. La un moment dat, am și dat o mână de ajutor pentru a înființa un grup care se chema “Stigma”, format din gay, lesbiene, romi, persoane cu handicap și alte categorii de oameni defavorizați. …..

Și așa am înființat Agenția “Împreună”. Nu a fost ușor nici de data asta, pentru că trebuia să dau proba de credibilitate și la toți banii ăia mulți trebuia să găsesc și eu 10%. Mi-am chemat prietenii, unul dintre ei a fost S.C. cu care am stat de vorbă și cu care am schițat o strategie de dezvoltare personală și una de dezvoltare organizațională. Și am început să fac cereri de finanțare, norocul meu că am știut tehnica. Mi-am angajat oameni și, la fel, de data asta, lucram în comunități locale.

Erau tineri, studenți, îmi aduc aminte cu drag de actualul director de la Agenția “Împreună”, care era student și cred că îl trimisese profesorul Z. sau doamna G. să facă practica la noi.

În 2005, când am spus că am luat a doua decizie mai puțin înțeleaptă, mi s-a propus postul de președinte-secretar de stat și am zis în cele din urmă: ”Da.” Tot așa, după lungi consultări cu prietenii. De ce cred că nu cred că a fost o decizie înțeleaptă nici în 2000, nici în 2005, pentru că a fi ONG-ist înseamnă a fi liber. Mie nu-mi place să critic, fără să dau soluții, sunt moderată, dacă vrei, nu sunt radicală, dar e o altă lume. E mult mai greu în administrația publică centrală să-ți faci loc, să fii ascultat pe un punct de vedere cu care vii din interiorul comunității.

…

Când stai de vorbă cu omul, crezi că ai valori comune, dar omul nu uită că stă de vorbă nu cu un om, ci cu o țigancă.

Nu știu exact ce voi face. Când mi-e foarte greu, spun că mă întorc în societatea civilă, când mi-e și mai greu, spun că o să vreau să mă mărit, să stau acasă și să-i fac mâncare soțului şi, mai nou, că o să plec și eu din țară, că trebuie să schimbi ceva tot timpul ca să nu te plafonezi. Acum trebuie să-mi găsesc un domeniu care să-mi dezvolte creația, să mă motiveze, să mă incite.

Am multe lucruri de care mă bucur pentru că sunt o fată norocoasă și pot să vorbesc și de realizări, nu numai de nerealizări. De pildă, mă simt împlinită dacă îmi iese ceva, un document, situația cu proiectele e un exemplu. Acum, ca funcție, a trebuit să pregătesc documentele pentru remaniere guvernamentală, trebuia să-mi fac o analiză SWOT a instituției și să propun măsuri în funcție de analiză. M-am simțit bine după ce am terminat documentul ăla, cred că l-am terminat în două zile. Acum cred că, dacă îmi cereai asta acum 10 ani, îmi trebuiau 2 luni.

Îmi aduc aminte că trei zile era termenul limită de depunere a proiectelor PHARE, pe nu mai știu care componentă, și a venit cineva să-mi ceară sprijin și l-am făcut în 12 ore. Am zis: dacă am reușit să fac un PHARE, înseamnă că am ajuns undeva, a și fost aprobat proiectul, culmea. Deci cam astea ar fi satisfacțiile profesionale, ca de obicei, nu altele….

.Acum, mă repet: “cu cât știi mai multe, cu atât e mai rău”. Deci cam asta e!

Dumnezeu să o odihnească în pace!