Romania Sociala logo
Menu

Despre scrierea academică. Un dialog imaginar

autor:   19 January 2024  

Eseul sociologic un gen minor ?  

« Știința » scrierii academice este codificată, instituționalizată. Ce este o teză de doctorat, dacă nu  un test de admitere în comunitatea de cercetători atitrați ? Știm că există norme în numele cărora calificăm un text drept academic. Dacă vrem să publicăm într-o revistă « savantă » există indicații despre format și structură; evaluatorii vor evalua un text după instrucțiuni precise, norme instituționalizate. Ca la vamă; ca să treci vama trebuie să dovedești că respecți niște reguli.

Și ce înseamnă a instituționaliza? Înseamnă a da un caracter permanent unei practici sociale; a o implanta, a o normaliza. Normarea practicilor de scriere academică face parte din procesul de legitimare instituțională cu ajutorul unor reguli explicite și implicite, cunoscute și recunoscute de comunitatea de membri. Acestea fiind spuse, este eseul sociologic un text savant ? 

Ni se va spune că nu există un standard academic la care să ne referim. Sociologii care practică eseul, și nu sunt mulți, improvizează, experimentează. Un un soi de delectare personală, prin abatere de la norme. Dar cine își poate permite abaterea de la normele academice? Desigur, nu tinerii cercetători : mai degrabă sociologii care nu mai au nevoie să dovedească comunității că și-au trecut examenele academice.

Ce urmează este o mică pledoarie în apărarea eseului în general și a eseului sociologic în particular,  etichetat adesea de a fi gen minor.  

Pledoarie în favoarea eseului sociologic 

1. Ce este eseul?

Ca să începem cu începutul, amintim că eseul a fost de multă vreme inventat. Etimologic vorbind, eseul  înseamnă încercare (essayer, try). Istoric vorbind, apariția sa este datată în secolul 16, sub forma de eseu filozofic, literar. Era în plină Renaștere. Amintim de asemenea, că în Evul Mediu două strategii educaționale erau recomandate: Lectio (prelegerea) și disputatio (discuția, dialogul).  Ceea ce nu era deloc rău. Așadar cine este autorul primului eseu?  Michel de Montagne. El a scris trei volume, cu un total de 107 capitole, strânse sub titlul Essais. A fost  o «invenție» , o  noutate. O noutate prin tematică. Montagne evocă subiectele ce preocupau pe individul epocii: arte, medicină, domesticitate, cai, boli, istorie. Dar și o noutate stilistică: stil incisiv, fără zorzoane dogmatice și fără  pedanteria erudiției. Un stil simțit, personalizat, care includea și mărturia personală. Montagne va combina surse multiple pe care le va integra apoi într-un mozaic personalizat.

Întoarcerea gândului spre Montaigne mi-a amintit de marea lui prietenie cu Etienne de la Boetie. Prieteni intelectuali, prieteni de inovație în epocă. Cunoaștem acum celebrul Discurs asupra servitudinii a lui Boetie. Ei bine, nu mi-ar fi deloc greu să calific acest text de eseu sociologic.  Boetie pleacă de la observarea epocii și de la o întrebare simplă: De ce oamenii acceptă să se supună, fără să se revolte? Răspunsul: «Fiți hotărâți să nu mai serviți, și iată-vă liberi! ». După care urmează argumentele, prinse într-o formulă de pamflet. Între altele, el spune: Că o națiune nu face un efort pentru fericirea sa este o poveste, că ea contribuie ea însăși la ruina ei, asta este altă poveste ! Tiranii sunt mari pentru că noi suntem în genunchi!

Pentru cine și pentru ce scria Etienne de la Boetie? Pentru a da o elaborare intelectuală unei educații populare. Un soi de activism social, de inginerie socială am spune cu gândul la școala sociologică inițiată de Dimitrie Gusti. Științele sociale și politice, trebuie să servească comunitatea. 

2. Cum să definim eseul sociologic ?

Înainte de toate ca  un joc de imaginație și o artă a compoziției. Aș apela imediat la Charles Mills ca avocat al apărarii genului numit eseu sociologic.

De ce  Charles Mills? Nu critica Mills birocrația academică a epocii lui (anii 1960, în sociologie), vizând excesul teoretic (teoria funcționalistă) și obsesia datelor (excesul empiric, excesul de date)? Mills evoca inevitabila inhibiție metodologică legată de birocrația academică. Și recomanda sociologilor ceva mai multă imaginație sociologică. Adică, încercarea de a «gândi mai departe» de rutina cotidiană, mai departe de rutina rigorilor academice instituționalizate.El recomanda o asociere mai vie între experiența socială și societatea în care trăim. Printre altele cu ajutorul metodei istorice și a  metodelor  comparative. Un fel de perspectivă multidisciplinară.

Da, vom spune că eseul sociologic are nevoie de o bună doză de imaginație sociologică.    

3. Arta compoziției

Aș evoca Arta Romanului a lui Kundera. Kundera era romancier, dar o vreme a fost și profesor de literatură. Arta Romanului rezuma încercarea scriitorului de a prezenta studenților în literatură o analiză a structurii romanului. Dar obișnuia să adauge că nu oricine se poate improviza în scriitor și că ceea ce face dintr-un scriitor un scriitor mare, este de fapt originalitatea lui. Pentru a ajunge la arta romanului, Kundera va recurge la comparație. El va evoca arta compoziției muzicale. Și spune:În fiecare compoziție muzicală găsim multă tehnică. O linie melodică originală. Apoi expoziția acesteia. Orchestrația. O serie de tranziții și de repetiții, pentru a reveni și întări tema principală. Și arta romanului poate fi asemănată cu arta de compoziție a muzicii, mai spune Kundera. Și în roman avem o temă, dezvoltarea temei, orchestrația și o serie de tranziții și repetiții pentru a reveni mereu la tema principală. Există o structură în compoziția literară, precum și în compoziția muzicală.

Mergând mai departe cu această perspectivă a artei compoziției, iată și o mărturie personală. Am scris la un moment dat un text despre arta compoziției unui text savant. L-am scris sub formă de eseu. L-am trimis la o revistă savantă. Răspunsul: Interesant, dar lipsește bibliografia. Mi s-a recomandat re-scrierea sa în formulă academică. (În paranteză fie spus, la teza mea de doctorat despre orientări operaționale în cercetarea comunicării de masă, mi s-a cerut să-l citez pe Nicolae Ceaușescu. Am tot căutat în bibliotecă, dar acest autor nu se exprimase despre analiza semiotică și analiza sistemică!). Deci, am rescris textul despre arta compoziției unui text academic cu o formulă clasicistă, dar nu lipsită de umor și spirit polemic. Afirmam, declaram cunoașterea structurii unui text savant în sociologie, și o și expuneam, ca probă : problematica prezentată în context, cadre teoretice, concepte și autori, poate chiar o paradigmă, metodologie, date și interpreteare. Desigur știam deasemeni că prezentarea unei bibliografii este arma redutabilă de legitimare a cunoașterii.Ce spun armă, o adevărată armată !  Doar că, scrierea mea sub unghiul de ritual instituțional nu beneficia de o bibliografie sociologică . In fine, ca să scurtez mărturia, textul a fost publicat (La théâtralité académique. L’usage de la métaphore dans la recherche sociologique. Vol 18. No 2/2020. Sociologie Românească). Și chiar a avut o recunoaștere academică peste așteptările mele. Poate pentru că era scris în franceză.Poate și pentru că textul meu era academic, dar  avea un format oarecum iconoclast.

Mai nou trebuie să publici în limbi străine pentru a fi recunoscut acasă, în țară. Instituționalizarea în științele sociale de la noi se face ecoul științelor sociale dinafară ; ieri ne revendicam de o literaturaă mai degrabă francofonă, acum moda este mai ales anglosaxonă. Da, putem folosi cuvântul modă, sau ca să facem cosmopolit, vom spune trend

Acestea fiind spuse, mi-ar fi greu să recomand eseul sociologic unui tânăr cercetător, care e pe cale să-și construiască un Curicumul vitae. 

Revenind la caracterul academic al eseului sociologic. Are el o structură? Desigur ; autorul are mereu în cap o schiță mentală, înainte de a scrie un eseu. Structura e simplă și evidentă: introducere, argumentare și încheiere. Putem să o numim dialog imaginar, dizertație structurată pe teză/antiteză/sinteză. Dacă eseul sociologic cunoaște existența unor reglementări academice, el nu o folosește declarativ. Prioritățile lui sunt altele. Un eseu pleacă de la o temă care suscită curiozitatea iscoditoare. El trebuie să fie ușor de înțeles. Scurt, condensat, el ramâne clar și precis. Ca o evidență. Ca o narațiune. Ca o poveste. Ca o mărturie.În partea argumentativă, autorul poate combina explicații, exemple, mărturii. Ni se va spune atunci : Vedeți, totuși, rămâne sentimentul că eseul experimentează, brodează, improvizează…  

4. Brodează, da! Dar brodează creativ. Eseul este un gen hibrid de narațiune. De ce hibrid ?

Eseul sociologic, ca dealtfel și eseul în general, se plasează între. Între obiectiv și subiectiv. Între metaforă și concept. Între literatură și sociologie (sau altă disciplină) . Între cunoașterea profană și cunoașterea savantă.

Metafora, « bunica înțeleaptă a conceptului » poate servi de veritabil detonator de idei. Când am vrut să scriu despre comunicarea oficială a pandemiei, prima imagine care mi-a venit în minte a fost metafora ciuma și moartea tăcută, așa cum a descris-o Camus în cartea cu același nume. A venit și titlu : Pandemia și multă nebunie. Aproape o paradigmă… Nu vorbim în comunicare de metafora telegraf și metafora ritual ? Cele două metafore înglobează, fiecare dintre ele,  o serie de teorii. Telegraful ne trimite la structuralism, funcționalism, ritualul ne trimite la sistemism, interacționism, culturalism.  Metaforele pot servi de meta-paradigme…Unele mai explicative, altele mai interpretative. Dar asta este o altă poveste !

Când Alfred Schutz vorbește de cunoașterea profană și cunoașterea savantă el explică  deosebirea.Gândirea curentă ar ține de simțul comun, de credință populară, de pulsația și imaginarul colectiv; pe scurt, ar fi stocul comun de cunoștinte. Dar cunoștințele sunt în acest caz spontane, naive, versiuni ale realității inspirate din experiența și sensibilitatea comună. Gândirea savantă este un corp specializat de cunoștințe, o privire distanțată, obiectivată în descrieri, noțiuni, teorii, curente de gândire. Dar apoi Schutz spune că între cele două sociologii nu este o prăpastie, ci o gradație. Gradație între sociologia de gradul 1 (sociologia omului de rând care își pune întrebări) și sociologia savantă, sociologia de gradul doi. Cele două se alimentează reciproc; cunoașterea savantă nu face decât să re-elaboreze teoretic și abstract cunoașterea naturală. 

Și aici eseul ne oferă oportunitatea de a face dus-întors între cunoașterea savantă și cunoașterea profană.  Îmi amintesc de un coleg care își începea cursurile la facultate, cu o mică capsulă de umor: Cum bine spunea bunicul… Era maniera lui de a etala înțelepciunea populară,  pentru a îndulci pedanteria exercițiului pedagogic.

5. Păcătuiește eseul prin lăutărism ?

Amestec de concept și metaforă, de obiectiv și subiectiv, de știință și literatură, este eseul lăutărism ? Este eseul un soi de cântare după ureche?

Să evocăm aici lectura cărții Despre lăutărism a lui Constantin Noica.

Noica considera lăutărismul ca o amenințare ce planează asupra celor care se ocupă cu scrisul. Pentru Noica, în scrisul românesc, când s-a trecut de la firescul țărănesc la lăutărism, a început cultura după ureche. După opinia lui, Nae Ionescu s-ar fi așezat în condiția lăutărească și a avut mult succes, în timp ce Nichifor Crainic s-ar fi așezat în condiția lăutărească de proastă calitate. Mihai Ralea a practicat lăutărismul cu mult gust. Cioran ar fi intuit primejdiile lăutărismului, dar cum avea o cultură profundă, cunoscând cele cinci mari culturi, el a devenit un mare om de cultură român, fără să fie ieșit din firescul țărănesc. Noica nu spune că muzica lăutărească este un gen minor de muzică. În fond, marele compozitorul Listz a fost uluit de arta intetrpretării muzicale, de talentul și creativitatea lui Barbu Lăutaru, de la care s-a inspirat de altfel.

Noica aprecia reușita omului de cultură român care a devenit «mare» dacă a avut o viziune enciclopedică; cazul Cantemir, Iorga, Hașdeu, Eminescu, Eliade, Blaga, Călinescu. Pe Noica îl preocupa cultura românească mare, profundă. Dar, în același timp (oare un paradox?), va spune că lăutărismul poate fi de bun gust, de bună calitate sau de prost gust. El nu declasează genul lăutăresc, dar pledează pentru «marea cultură».

Să amintim contextul anilor 1970 ;  Noica era preocupat de necesitatea promovării unei culturi de elită, o cultură de performanță și propunea căutarea a «22 de tineri dedicați culturii de performanță», care să devină antrenori pentru alți tineri preocupați de «marea cultură». Și asta a dat Școala de la Păltiniș.  Dealtfel Noica este autorul uneu eseu : Bucuriile simple. Cert este că cei din nucleul Școlii de la Păltiniș, au scris eseuri. Andrei Pleșu : Minima Moralia. Gabriel Liiceanu : Trei eseuri : Despre minciună, despre ură, despre seducție.

Ar fi interesant să știm ce fructe a dat această școală până în zilele de azi ? Cine au fost antrenorii, cine sunt tinerii dedicați culturii de performanță ?  

Așadar, este eseul o scriere minoră ? O scriere după ureche? Improvizație, impostură ? Și ce ar înseamnă «marea cultură» în sociologie?

În limbaj noician, am putea formula întrebarea și altfel: sociologia românească ar fi putut să fie, era să fi fost, dar nu a fost să fie o sociologie mare? Dar sociologia românească a fost să fie și a fost o sociologie mare. Avem o școală și o tradiție sociologică națională, cu Dimitrie Gusti. O școală sociologică care a valorizat orientarea cunoașterii sociologiei spre actualitatea națională și acțiunea socială, o cunoaștere care să fie valorizată în proiectele politice de dezvoltare națională. Nu asta este o mare cultură sociologică? Avem și ceea ce francezii numesc grandes pointures, autori de referință.

În încheiere. Să recapitulăm… 

Eseul sociologic nu este un gen minor în cultura savantă. Este un gen aparte. Mai exact un gen hibrid. El presupune o serie de abilități de scriere trans-disciplinară. Curiozitate iscoditoare. Experimentare narativă. Antrenament în creativitate. Gimnastică intelectuală. Originalitate.Liberă cugetare. Imaginație sociologică. Eseul este și un angajament civic, în măsura în care ne permite să plantăm și cultivăm interesul cititorului pentru social. Ni se întâmplă să citim un text savant, blindat cu bibliografie fluviu și să avem sentimentul că autorul ne-a epuizat, înainte să epuizeze subiectul.  Ca să nu vorbim de tezele de doctorat care rămân pe rafturile bibilotecii universitare și nu mai sunt citite, nici măcar de autor…

Aș merge mai departe cu avocatura. Aș pleda legitimitatea unui format eseu sociologic în publicații și în învățământ. În publicațiile sociologice există această platformă romaniasocială@ro care îngăduie și încurajează eseul.  Dar și revistele savante ar trebui să legitimeze formatul eseu.

În învățămînt se practică eseul de motivație, instituționalizat ca declarație de intenție la admitere în facultate sau la doctorat. De ce nu și un format de lucrare de masterat și teză de doctorat ? Exemple. O temă și trei autori. O temă și trei metodologii diferite. O temă cu perspective disciplinare diferite. O analiză explicativă urmată de un proiect de inginerie socială. Și altele, care rămân de inventat. 

Cercetarea și învățământul trebuie să inoveze. Contextul evoluează, instituțiile evoluează. Ele se văd constrânse să-și redefinească legitimitatea și normativul, pentru a rămâne în competiție. Pentru a nu risca scleroza și «încremenirea în proiect». Vom risca chiar și o comparație mai violentă. Aceea de a compara organizarea instituțiilor universitare cu « religia organizată ». Pănă și Vaticanul, instituția supremă a religiei catolice inovează în concurența cu protestantismul.

Ar fi util și interesant să avem intervenții despre eseu în general și despre eseul sociologic în particular. Intervenții din partea cercetătorilor « cu vechime », și  din partea « noilor recruți ». Cu speranța că organizatorii învătământului vor putea să ne binecuvânteze ! Sau măcar să se mai trezească din somnul lor instituțional!



Facebook

Un interviu care rămâne actual peste vreme: prof. univ. Elisabeta Bostan în dialog cu Revista Teatru despre spectacol și universul copilăriei (1974)

Prof. Univ. Dr., Cercetător Principal ICCV, Elena Zamfir  Doresc să aduc în fața cititorilor noștri un interviu al doamnei profesor univ. Elisabeta Bostan de acum 50 de ani acordat Revistei Teatru. Cuvintele sunt de prisos în a introduce o valoare inestimabilă a culturii și a cinematografiei românești când vorbim de doamna profesor ...

Concursul Euroviziune 2024. Nemo și Codul

Nemo este cântărețul câștigător din mai 2024 la Euroviziune. Acum o saptămînă. Iar Cod este titlul cântecului câștigător. Nu știu ce va spune critica muzicală din Romania despre performanța artistică și muzicală a cântărețului Nemo. În ce ne privește am avea câteva întrebări sociologice, la cald. Cuvântul Nemo. Iată un cuvânt ...

Impactul social al tehnologiilor imersive

Sursa: https://www.ici.ro Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI București[1] a organizat recent un webinar pe tema „Viitorul tehnologiilor imersive în România” cu scopul de a reuni reprezentanți ai mediului academic, antreprenori din sectorul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, reprezentanți ai autorităților publice cu rol de reglementare și de a aduce în ...

Sociologie și policalificare în industrie. Pe marginea unui articol publicat în 1984. Discuție între Sorin Mitulescu și Ion Tița Călin

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 Cine ești dumneata, domnule Ion Tița-Călin? În anul 1975, am absolvit Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, cu media generală 9,50. Primisem recomandarea să lucrez într-un institut de cercetare științifică, dar la repartizarea în producție, am optat pentru postul de sociolog din Șantierul Naval Constanța ...

Începuturi ale sociologiei medicale în anii `80.  O discuție cu sociolog Florica Bătrîn

Dragă Flori, ce făceai în anii `70 – `80  ca sociolog ? Din câte-mi amintesc, în anii respectivi, sociologia de la noi era preocupată de probleme precum integrarea, eficiența, mobilitatea socială. Ca absolvent al promoției’75, specizalizat în sociologia educatiei și culturii, am avut șansa de a găsi în oferta săracă de ...

Septimiu Chelcea, Flash-uri psihosociologice, București, Editura Pro Universitaria, 2024

Nu am inventat roata, dar m-am străduit să nivelez drumul. Am adunat în acest volum gândurile răzlețite de-a lungul timpului în revistele la care am colaborat și în unele din cărțile pe care le-am publicat. Sunt gânduri, flash-uri, izvorâte din observațiile cotidiene, filtrate de lecturile mele. Unele dintre ele poartă amprenta timpului, ...

Speranța de viață după Pandemie. Spectaculoasa recuperare

Introducere În luna septembrie a anului trecut am publicat la Contributors un articol dedicat speranței de viață în țara noastră [1]. Se dorea a fi un răspuns la o întrebare firească asupra modului în care speranța de viață urma să se redreseze după declinul apreciabil din anii 2020 și 2021 provocat de imprevizibila Pandemie ...

Provincialismul. Cheie de lectură posibilă a tranziției

1. Punctul de plecare Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea ...