Tendințe politice în lumea de azi. Cum stăm cu Statul ?

(1) La ultimele alegeri prezidențiale din Franța (aprilie 2022) s-a constatat un scor de absenteism de 35% la  primul tur și 28,2% la al doilea tur. S-a constat deasemeni declinul partidelor tradiționale de stânga și de dreapta, care au înregistrate scoruri în jur de 5%. La alegeri s-au confruntat pe de o parte  mondialiștii (La Republique en marche/Emmanuel Macron) și progresiștii ( Les insoumis/  Jean-Luc Mélenchon) și pe de altă parte suveraniștii (Rassemblement național/Marine Le Pen și noul partid Reconquête/Eric Zemmour). Alegerile au fost câștigate de Emmanuel Macron, centrist neoliberal și candidat la propria succesiune.

(2) Forțele politice și ideologice care se confruntă astăzi cristalizează două veritabile «religii politice» : mondialism și suveranism. Ideologia mondialistă, etichetată de progresistă revendică liberalism economic, diferențialism (de etnie, rasă, gen și religie), individualism și o Europă federalizată și birocrată. Ideologia suveranistă, etichetată de populistă, revendică un Stat național, Stat protector în plan economic, social și cultural, într-o Europă, alianță de națiuni.

Dacă pentru mondialiști piața reglementează economia și ordinea mondială, pentru suveraniști, mondializarea a dus la diminuarea statului național, la delocalizare și dependență economică, la șomaj, la imigrație ilegală, la insecuritate civică și deprecierea culturii naționale.

Ce rol va juca statul în confruntarea dintre mondialism și suveranism ? 

(3) Comunicarea  politico-mediatică este în mare parte fondată pe catastrofism; amenințare cu viruși, cu război, cu inflație, criză alimentară. Cum se explică generalizarea guvernării prin teamă ? Ce este Statul de securitate ?

(4) Absenteismul este în creștere în campaniile electorale, semn de profundă neîncredere a alegătorilor în democrația alegerilor. Mai suntem în democrație ? Care este raportul dintre stat și democrație ?

(5) Să amintim condiția geopolitică a României, care are destinul unei «  mici națiuni  ». Despre micile națiuni, cehul Kundera spunea că ele nu cunosc acea senzație de a fi existat dintotdeauna și pentru totdeauna. Toate au trecut la un moment din istoria lor, prin anticamera morții. Toate s-au confruntat cu aroganța celor mari. Toate se simt mereu amenințate în existența lor.

Pentru a găsi câteva elemente de răspuns la aceste întrebări voi evoca doi autori, a căror nume sunt de referință în analizele politice și economice de azi. Este vorba de filozoful italian Georgio Agamben, specialist în analiza de dispozitiv politic și de economistul francez François Langlet, specialist în analiza mondializării și a Statului protector. Vom încerca să descifrăm și sensul unor concepte precum stat de securitate, stat protector, stat mare și stat mic, statul eșuat. 

De la «rațiunea de Stat» la Statul de securitate

Ce spune Georgio Agamben despre guvernarea prin teamă?

Într-o tribună publicată în jurnalul Le Monde în 2015 (De l’État de droit à l’État de sécurité) Agamben spune că Statul a adoptat o paradigmă securitară; el se folosește de media și de poliție pentru gestiunea restricțiilor. Statul de securitate are interesul să mențină o guvernare prin amenințări asupra populației pe care ar trebui să o protejeze, cu scopul de a perpetua o stare generală de incertitudine și teroare. Zona de incertitudine permanentă are frontiere greu de definit. Ea convine perfect guvernării prin teamă și supunere. Gestionarea politică prin incertitudine și restricții merg mână în mână. Din perspectiva securitară, inamicul este vag definit. Statul de securitate are interesul de a permanentiza starea de urgență.  

Putem remarca că în urma unor acte teroriste din partea unor islamiști radicali, s-a instalat starea de urgență care apoi s-a prelungit. S-au permanentizat operațiunile polițienești și controlul populației prin date informatizate. Același lucru s-a întâmplat și în timpul pandemiei cu Coronavirus.    

Ceea ce se întâmplă astăzi în democrațiile occidentale, spune Agamben,  este instalarea unui Stat de securitate ca nouă formă de guvernare. «Rațiunile de securitate» au înlocuit ceea ce înainte se numea «rațiunea de Stat». Statul întreține teama pentru a-și justifică legitimitatea. Catastrofismul mediatizat devine strategia prin care Statul orientează societatea în direcția dorită. Menținerea unei stări de teamă generalizată, depolitizarea cetățenilor și renunțarea la certitudinea dreptului sunt cele trei caracteristici ce pot fi asociate cu Statul de securitate.

Mai exact, constatăm guvernarea prin teamă, decretarea repetată de stare de urgență neconformă cu Constituția țării, diviziunea populației între «supuși» și «conspiraționiști». Depolitizarea populației este un indicator al faptului că democrația a fost redusă la sondaje electorale. Iar absenteismul la vot este profitabil pentru dispozitivul politic.

Să amintim pe un plan mai local că la alegerile pentru primăria de la sectorul 1 din București sacii cu buletinele de vot au dispărut sub privirile camerelor de luat vederi. Apoi au dispărut și probele. Aș aminti aici diagnosticul recent al analistului politic Ion Cristoiu care spune că în România de azi domnește o atmosferă de desnădejde din cauza dictaturii mascate, instaurată și întreținută de sufocantă coaliție PSD/PNL/UDMR, cu susținerea președintelui țării și a presei aliniate.  

Statul protector

François Lenglet (La fin de la mondialisation) consideră că un ciclu economic se întinde pe 70-80 de ani și are două faze distincte. În prima faza primează dorința de libertate. Este faza în care slăbirea frontierelor favorizează pe bogați și băncile. Consumatorul este centrul atenției strategice. Statul se îndatorează și sistemul financiar se umflă. Cresc inegalitățile sociale. Urmează un krach, după care nevoia de protecție socială pentru cei vulnerabili social devine o prioritate. Majoritatea populației resimte insecuritatea socială și culturală. Și așa se explică apariția unui populism al poporului și a unui populism patrimonial,  ca diguri contra mondializării.

Dacă luăm în considerare teoria ciclurilor economice a lui Francois Lenglet, atunci vom spune că ciclul economic început în anii 1970 cu revendicarea de libertați individuale a intrat acum în faza de revendicare de protecționism, care se interpune ca o frână la mondializare. Dacă începutul fiecărui ciclu stârnește entuziasme, treptat situația se deteriorează și cade în excese. Este cazul neoliberalismului care a favorizat capitalismul financiar și a devalorizat economia productivă și pe producător. Pentru Lenglet, trăim sfîrșitul ciclului început în 1968 cu revendicarea de libertăți. Odată cu guvernarea Margaret Thatcher în Anglia și a lui Ronald Reagan în SUA a triumfat teoria neoliberală a lui Friedman «partizan al concurenței, privatizărilor, suprimarea contrângerilor vamale și de frontiere» asupra teoriei lui Keynes «care milita pentru reglementare, rolul Statului în economie, susținerea economiei naționale și o monedă în slujba creșterii economice».

François Lenglet subliniază capacitatea celor bogați de a venera mondializarea fericită și de a ridiculiza pe cei care nu sunt capabili să-i vadă avantajele. Ori piața este surdă și oarbă în fața inegalităților. Mondializarea consacră dominația celor mobili asupra celor imobili, a celor  bogați asupra celor săraci, a celor puternici asupra celor slabi. Protecționismul devine atunci o reacție de reechilibrare a situației create de mondializare. Protecționismul apare așadar ca o consecință a crizelor și nu este cauza crizelor. Nu a devenit protecționismul economic, cheia succesului economiei Chinei din ultimii ani ? China e pe cale să depășească Europa și America ca productivitate, tehnologie și export.

Observăm că implozia comunismului a fost ocazia de a generaliza neoliberalismul și în fostele țări comuniste. Am asistat la privatizări masive, la hipertrofia finanțelor, la «exuberanța irațională» a logicii de piață, la creșterea datoriei publice, la dominația acționarilor, la apariția unor inegalități sociale uriașe. Am asistat la diminuarea producției naționale și la accentuarea emigrației economice.

Aș aminti și considerațiile eseistului canadian Alain Deneault (Gouvernance: Le management totalitaire), analist al evoluției țărilor capitaliste dezvoltate. Deneault folosește 12 verbe pentru a rezuma puterea  multinaționalelor.: a complota, a coloniza, a corupe, a cuceri, a relocaliza, a impune presiuni, a polua, a vasaliza, a aservi, a domina.

*

În câteva texte publicate recent pe situl romaniasociala.ro sub semnătura lui Cătălin Zamfir, se spune că în România de după 1990 au existat două strategii de schimbare: o strategie europeană a țărilor occidentale, consolidată în propria istorie și care a fost preluată în strategia românească propusă de profesorul Postolache și o strategie neoliberală. Dacă prima strategie privilegia centrarea pe sistemele naționale, economice, sociale și culturale, generând astfel necesitatea unui «Stat mare» care să se ocupe de nație, a doua strategie privilegia mondializarea,  generând astfel diminuarea rolului statului și un  «Stat mic».  România a ales a doua strategie.

Plecând de la tendințele evocate, precum și de la diagnosticile avansate despre România, ne putem  întreba :

Dacă o mare parte a statelor capitaliste dezvoltate practică un joc politic centrist (neoliberalism și  Stat protector), de ce fostele state comuniste, intrate în hora mondializării, nu ar promova și ele un «Stat protector»?  Polonia, Ungaria și Cehia sunt în jocul mondializării, dar ele încearcă să aibă o voce pentru a nu fi scoase din jocul politic. Unele țări rezistă tăvălugului mondializării prin întărirea Statului de protecție, în timp ce alte țări sunt marginalizate politic, economic și cultural.

În România de după 1990 am asistat la diminuarea progresivă a rolului statului pe plan politic, economic, social și cultural. În timp ce  «  națiunile mari  » din Europa continuă să promoveze  un «  Stat mare », în România statul protector este palid, invizibil. El se ocupă de putere nu de nație.

Să fie aici sensul expresiei de Stat eșuat, lansat din vârful ierarhiei statului ?