Romania Sociala logo
Menu

OPINII: deznaționalizarea sociologiei

autor:   22 April 2016   

Adrian Dinu Rachieru

Cum sociologia, ştim prea bine, nu se vrea un studiu etic, ci doreşte să afle ceea ce este o societate, cum ideile sociologice devin un produs social şi se cer evaluate dintr-o dublă perspectivă (a relevanţei ştiinţifice, dar şi a celei sociale), cum dorinţa de a reforma societatea încurajează explozia tematică (pe liniamentul descriptiv-explicativ, dar şi a inovaţiei sociale), pluralitatea demersurilor e de înţeles. Ele, inevitabil, se plachează pe o societate anume, nu oferă soluţii general-valabile, livrate de un omnipotent sociolog-magician. Ca strategii explicative, structurile gândirii sociologice coagulează sistemic-concurenţial, fără putinţa de a propune o unică paradigmă şi, regretabil, fără a comunica. Mai mult, deşi „aliat natural”, oferind o consiliere calificată, de largă adresabilitate, utilă factorilor decizionali, sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a dispărut ca obiect al construcţiei sociale” în anii tulburi ai tranziţiei post-comuniste, observa Cătălin Zamfir. Dar disciplina, cu trena de insatisfacţii, iluzii şi proiecte, pendulând între entuziasm şi dezamăgire, rămâne o parte a conştiinţei colective, fiind expresia scientificizată a unei societăţi, în pofida „golului de interes”; şi, implicit, a „golului de expertiză”. Oricum, sociologia face saltul de la acumularea informaţiilor (prin studii sociografice) la înţelegerea lor, aspirând la o perspectivă integratoare, reflexivă, capabilă de a produce „definiţii adecvate ale realităţii”. Această lectură interogativă, în conflict, deseori, cu simţul comun (acea cunoaştere tacită / sociologie implicită) aparţine unui „ochi disciplinat”, lărgind orizontul înţelegerii, dorindu-se un proiect de raţionalizare, nutrit de o disciplină „clarificatoare”, în ofensivă, desigur, în condiţiile societăţii mediatice (ca nou concept sociologic). Suportând, aşadar, „tăvălugul” globalizării, ca proiect şi proces. În pofida asimetriilor şi a fragmentarizării, a insulelor de prosperitate şi a sărăciei endemice, a agitaţiei entropice şi a relativismului cultural, sub spectrul – hidos – al corectitudinii politice, lumea de azi, interconectată, este un uriaş angrenaj planetar. Evident, devine tot mai apăsător-anxioasă constatarea că globalizarea nu poate fi doar o provocare conceptuală. Ea rămâne un subiect nebulos, nedefinit, ambiguu, difuz; tratat unidimensional, de regulă (economiceşte vorbind), fără a beneficia de o definiţie satisfăcătoare din unghi sociologic. Mai ales că, reamintim, globalul nu poate exista fără local. Iar viaţa lumilor locale (local life-worlds) pare primejduită, pierzând stabilitatea şi siguranţa de altădată. Îndreptăţit, se invocă glocalismul (sub deviza „a gândi global / a acţiona local”), dar şi nivelul de globalizare al diferitelor zone din asimetrica noastră lume. Încât, pornind de la aceste premise, efortul de a regândi conceptele în discuţie este presant.

Dacă sociologia clasică identifica societatea cu naţiunea, realitatea lumii globale, dilatând spaţiul prin deteritorializare, multiplicând reţelele, accentuând interdependenţele, penetrând comunităţile tradiţionale, nu refuză, totuşi, „dreptul la existenţă al unei sociologii a naţiunii”. Evident, în condiţii radical schimbate, pe traiectul local →naţional→regional→global, în care, observăm, disciplina acuză un dublu „handicap”: nu beneficiază de o paradigmă unică, universală şi nu se aplică pe o realitate socială fixă. Dimpotrivă, organismul social este în continuă prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în permanenţă construită şi deconstruită. Mai mult, producând informaţii sistematice, de consistenţă reflexivă, vizând raţionalizarea instrumentală şi valorică a vieţii sociale şi individuale, sociologia se şi analizează voluptuos pe sine; ea se vrea chiar, ca proces şi produs, conştiinţa de sine a societăţii, teoretic în divorţ cu sociologia spontană, proliferantă, implicită, a bunului-simţ, acea „raţionalitate eronată” (fallacious reasoning). Practic, e vorba, în felurite ocazii, de un concubinaj păgubos, compromiţător, prelungit în numele unei lăudabile aspiraţii: „mai multă cunoaştere sociologică”. Or, se ştie, dezvoltarea teoretică a sociologiei este cu „rupturi”, de o cumulativitate limitată, concurenţială, în contextul unui mediu social dat, „construit”, dar şi în prefacere accelerată. Totuşi, să notăm că „polarizarea opţiunilor explicative” (fenomen prea vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui să refuze complementaritatea; globalizarea şi localizarea nu sunt, azi, două universuri separate.

Ceea ce s-ar impune, imperios, ar fi, credem, o discuţie critică, onestă, asupra rolului şi rezultatelor ei, ca valoare „de piaţă”, conexă dinamicii sociale, scoţând „capul” în lume. Or, din start, trebuie să recunoaştem prezenţa modestă a sociologiei în peisajul autohton, încât acele „puncte critice” semnalate, repetat, de Cătălin Zamfir se confirmă, din păcate: parohialism, izolare comunicaţională („însingurare”), cumulativitate scăzută, „coagulare” întârziată, absenţa discuţiilor publice şi a unor exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producătorilor de maculatură”. La care am putea adăuga şi alte constatări. De pildă, Traian Rotariu semnala, pe bună dreptate, că în câmpul sociologiei româneşti nu se „înfruntă” diverse şcoli, curente, orientări etc., că necesara competiţie publicistică e valorizată, mai degrabă, prin norme cantitativiste, că producţia sociologică românească e slab cunoscută, fără ecou (cu excepţiile de rigoare) în alte medii academice, că absolvenţii „aruncaţi pe piaţă”, dezorientaţi, nu acţionează convergent, „înrolaţi” unui front sociologic. Menţionăm că, din păcate, deseori, aşa-zisele studii sociologice cad în sociografie, ignorând tematica macro, fără putinţa de a formula propoziţii valide, fără a accede la râvnita dublă relevanţă: epistemologică şi socială. Sociologia, ca „operator social”, ca ştiinţă socială aplicată, fiind – concomitent – disciplină, instituţie, profesie, vădeşte un potenţial de expertiză nefolosit, exploatat nemilos doar pe latura sondajelor de opinie, în scop electoral, îndeosebi. Este paradoxal că într-o vreme a reformărilor societale, tocmai sociologia, „eliberată” în urma seismului decembrist, trezind, în 1989, speranţe imense, descătuşate, întârzie a-şi aduce contribuţia majoră la construcţia socială. E drept, nici nu e prea solicitată, deşi problemele care ne asaltează ar cere „ajutorul” sociologiei; relansată, racordată, deopotrivă, studiilor punctuale şi problemelor mari, are toate şansele de a fi „o ştiinţă credibilă”. Nu doar curtată, ci şi folosită. Cei care s-au aplecat asupra istoriei sociale a Sociologiei noastre au evidenţiat tocmai strânsa dependenţă de contextele sociale în prefacere, supuse dirijist meteorologiei politice. Ignorată lungă vreme, trimisă în „ilegalitate”, deturnată apologetic ori hrănită cu iluzii, sociologia urmează logica contextului societal global; încât producţia sociologică este, inevitabil, „profund contextuală”. Dar placată, fatalmente, pe realităţile româneşti, chiar dacă tentativele dez-contextualizante sunt, şi ele, prezente, lăsând senzaţia unui „universalism gol”, cum s-a observat.



Facebook

Cultură şi calitatea vieţii 1918-2018. Câteva reflecţii

Cultura, alături de economie şi politică, este parte a condiţiilor de viaţă din societate. Valorile modelează aspiraţiile oamenilor pentru o viaţă (mai) bună, ceea ce este o sursă a variaţiei calităţii vieţii în spaţiu şi timp. Cultura creează nevoi pe care comunitatea le consideră esenţiale pentru bunăstarea ei. Lectura, vizionarea spectacolelor de teatru sau film, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Soluţia de ultimă instanţă

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, vom observa că finanţarea pierderilor acumulate în băncile „too big to fail” prin majorarea nesustenabilă a datoriilor guvernamentale a reprezentat soluţia de ultimă instanţă utilizată de Fed, BCE şi BCJ după aproape două decenii de „altruism monetar”. Evident, aceste „naţionalizări” de credite putrede, practicate în mod sistematic ...

Alin Gavreliuc, Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspectve, Iași, Editura Polirom, 2019 (519 p.)

Lectura sagace a cărţii domnului Alin Gavreliuc, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, va dezvălui rosturile psihologiei sociale, care în viziunea autorului sunt acelea de a ne ajuta „Să rămînem şi să sporim calitatea noastră de oameni: discernămîntul, ancorat într‑o serie de atitudini şi valori netranzacţionale, precum renunţarea la sine pentru celălalt, cultivarea libertăţii, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Două decenii pierdute

După cum este cunoscut, economia Zonei Euro (ZE) a fost grav afectată de implozia economico-financiară din 2008. Din această cauză, ZE a înregistrat în ultimul deceniu o creştere economică cu mult sub aşteptări. Într-adevăr, dacă analizăm la nivel mondial dinamica produsului intern brut (PIB) cuantificat în dolari internaţionali, vom constata ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Se mai poate salva Zona Euro?

Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări, reducerea datoriilor guvernamentale nu ...

Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc

În luna decembrie 2018 a apărut cartea lui Sebastian Țoc, cercetător ICCV, Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc, București, Editura Pro Universitaria. Cartea își propune să explice cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Fiind compusă din cinci capitole, introducere și concluzii, lucrarea ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Studiu de caz: datoria publică a Franţei

Dar cum poate fi validată afirmaţia că guvernele menţionate sunt înglodate în datorii? Evident, printr-un studiu de caz ipotetic. Să presupunem, deci, că executivul de la Paris va decide ameliorarea semnificativă a bonităţii sale financiare prin diminuarea nivelului datoriei publice de la 100% la 50% din PIB. Să presupunem, de asemenea, că Franţa va înregistra ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 6. Salariaţii din sectorul public: de la percepţia falsă la realitatea statului minimal

Creşterea numărului de salariaţi din sectorul public al economiei reprezintă o problemă crucială în cazul ţării noastre. Deşi foarte mulţi compatrioţi cred că numărul de salariaţi din învăţământ, sănătate, apărare şi administraţia publică este mult prea mare, această percepţie, indusă în mod sistematic de anumiţi lideri de opinie, este complet falsă, întrucât locuitorii ţării noastre beneficiază ...