Înființarea Institutului de Cercetare a Calității Vieții cu 30 de ani în urmă, a fost inițiativa academicianului Tudorel Postolache. Odată cu acesta a fost înființat și Institutul Național de Cercetări Economice. Eram doar în 2 ianuarie 1990, Prim-ministru de doar câteva zile, însă inițiativa lui Tudorel Postolache era inițiativa unui om cu o personalitate excepțională, pozitivă în toate aspectele, așa cum s-a dovedit de-a lungul istoriei postdecembriste a următorilor 30 de ani.
Când mi-a propus înființarea celor două institute, mi-am dat seama
că este cea mai bună și mai evidentă cale de ruptură de regimul comunist. Ce
putea fi mai important decât cercetarea calității vieții după perioada
comunistă, în special a anilor ‘80, de obscurantism, de întuneric și frig, nu
numai ale vieții materiale dar și ale spiritului.
În anul 1995, la înființarea Comisiei pentru elaborarea
documentului spre integrarea României în UE care a condus la consensul de la Snagov, în celebrul
discurs al lui Tudorel Postolache intitulat ”Un proiect deschis” [1],
apar de maximă actualitate următoarele idei: ”În mod cu totul special ne preocupă să stabilim, pe de o parte,
avantajele comparative ale țării noastre și avantajele de fond al integrării
României în Uniunea Europeană, iar pe de altă parte, să delimităm nucleul de
contradicții și de incompatibilități obiective, acestea fiind cu deosebire de
importante pentru ca integrarea să fie eficientă. Va trebui să identificăm
realitatea așa cum este în prezent, nu acea realitate care am dori să fie.”
Atunci academicianul Tudorel Postolache enunța cu claritate deci, trei
imperative. Iar astăzi știm că din nefericire ele nu au fost decât rareori
recunoscute ca atare:
- Stabilirea avantajelor comparative ale țării noastre;
- Delimitarea nucleului de contradicții și de incompatibilități obiective;
- Identificarea realității așa cum este în prezent(în acel moment).
A urmat șirul lung de greșeli mari și grave ale tranziției:
privatizări prin lichidare, subevaluarea masivă a valorii avuției industriale
naționale, perpetuarea până azi a contradicțiilor dintre nevoile reformelor și
interesele politicienilor, ”înfrumusețarea”
realității, sau dimpotrivă, ”înnegrirea”
acesteia după cum își dorea regimul politic al momentului. Numitorul comun
al ignorării semnalelor esențiale anunțate de Tudorel Postolache este
delapidarea avuției naționale și degradarea imaginii României în lume.
Fiindcă subiectul nostru este desigur cercetarea calității vieții,
am fost deosebit de plăcut surprins de o idee cu totul neortodoxă dintr-un eseu
fundamental pentru ceea ce este astăzi economia lumii, a lui Nicolae
Georgescu-Roegen, marele nostru compatriot și cred mintea românească cea mai luminată în spațiul
universal. Eseul este intitulat ”Legea
entropiei și problema economică” [2]. Nicolae
Georgescu-Roegen începe prin a spune un lucru fundamental pentru relația dintre
economie și realitatea lumii naturale. Procesul economic, ca și orice alt
proces al spațiului vieții /viețuirii, este ireversibil și anume de manieră
irevocabilă. Legea entropiei, legea a doua a termodinamicii, recunoaște
distincția calitativă netă între input-urile resurselor de valoare (cu entropie
joasă, cu un grad de ordonare ridicată) și deșeurile fără valoare (cu entropie ridicată, cu un grad de ordonare
scăzută).
În termenii entropici, costul oricărei întreprinderi biologice sau
economice, spune Nicolae Georgescu-Roegen, este întotdeauna mai mare decât
produsul. Orice obiect cu valoare economică, să zicem un fruct sau îmbrăcăminte
și practic orice alt obiect are o structură superior ordonată. Adică, are o
entropie joasă ( francezii o numesc néguentropie), iar această entropie de
calitate, superior ordonată, care există în mediul înconjurător se degradează
pe măsură ce se evacuează în acest mediu entropia ridicată, fără valoare. ”Din punct de vedere pur fizic, un proces
economic nu înseamnă altceva decât transformarea resurselor naturale de valoare
(entropie joasă) în deșeu (entropie ridicată).” Acum însă ne mai rămâne să
rezolvăm puzzle-ul lui ”De ce?”. De ce un asemenea proces se desfășoară totuși?
”Puzzle-ul există numai atâta vreme cât
nu vedem că veritabilul produs al procesului economic nu este un flux material
de deșeuri/reziduuri ci un flux
imaterial – bucuria de a trăi”. Francezii o numesc joie de vivre, iar în engleză, Nicolae Georgescu-Roegen îi spune Enjoyment of life. ”Dacă nu recunoaștem existența acestui flux, nu ne aflăm în lumea
economică, și nu putem înțelege fenomenele viețuirii și, totodată, nu avem
nicio vedere de ansamblu a procesului economic dacă ignorăm faptul că acest
flux există numai atâta timp cât el poate să se hrănească din negentropia, deci
entropia joasă, pe care o extrage din mediul înconjurător.”
Fluxul acesta sub forma senzației entropice, trebuie să
caracterizeze viața la toate nivelurile. Este interesant de adăugat că legea
entropiei este singura lege a fizicii a cărei predicție nu este cantitativă; ea
indică sensul. Lumea există într-o indeterminare entropică, iar acest lucru nu
este unul rău, spune Nicolae Georgescu-Roegen. Aceasta ne ajută în mod
fundamental, căci viața se dezvoltă într-o infinitate de forme, iar
activitățile organismelor vii se bucură de o remarcabilă marjă de libertate. ”Prea mult timp economiștii au predicat în
favoarea maximizării propriilor profituri. Era deja demult timpul să știm că
comportamentul cel mai rațional constă în minimizarea regretelor.” [3]
Este adevărat că într-o măsură importantă, dar nu decisivă,
calitatea vieții oamenilor este într-o legătură directă cu creșterea economică
însă, așa cum atrăgea atenția Joseph Schumpeter, să nu confundăm creșterea cu
dezvoltarea. Mi se pare că aceasta din urmă este, de regulă, mai importantă
decât creșterea tocmai pentru că înseamnă introducerea inovației în progresul
tehnologic. Aici este vorba despre trei categorii:
- Inovații de economie, care aduc o economie netă de entropie joasă;
- Inovații de substituție, care înlocuiesc energia omului;
- Inovații ale gamei de produse, care creează noi bunuri de consum.
Cercetarea calității vieții, din perspectiva momentului pe care îl
trăim azi îmi sugerează două întrebări. Prima: ” – Pentru trei sau patru milioane de români care muncesc și trăiesc în
Occident, în emigrație economică, care este reperul lor intim când se gândesc
la calitatea vieții lor?” A doua întrebare:
” – Suma corpului de reguli și
mecanisme care există în virtutea funcționării Uniunii Europene este
determinant pentru a îmbogăți calitatea vieții, sau este cumva un fel de
corset, care restrânge ceva din calitatea vieții ?”
Încercând să aduc în discuție această primă întrebare, primul
lucru care îmi vine în minte este o întâlnire pe care am avut-o la sfârșitul
anului trecut(2019) cu puțin timp înainte de Anul Nou, unde mă aflam la Brașov
într-un Mall și s-a apropiat de mine un domn, în jur de 40 de ani, foarte net
ca apariție, s-a recomandat, mi-a spus că este medic, s-a apropiat și soția
dumnealui, tot medic și copilul lor, un băiețel cam de 8-10 ani, iar domnul m-a
întrebat ce părere am eu despre faptul că, deși împreună cu soția lucraseră în
Marea Britanie mai mult timp și aveau o situație bună acolo, totuși, cu șase
luni în urmă se hotărâseră să se întoarcă acasă și care ar fi perspectiva
pentru următorii ani, după cum gândesc eu că ar putea să fie. I-am răspuns că
mi se pare a fi o decizie înțeleaptă. Cunoșteam destul de bine din foarte
multele întâlniri pe care le-am avut cu românii aflați în emigrație economică
în mai toate țările vest-europene, în Spania, Italia, Franța, Anglia și
Irlanda, că românilor le este într-un anume fel foarte greu, că au un sentiment
de abandon din partea statului român. Că nu își regăsesc personalitatea acolo
unde se află. Este vorba pur și simplu, cred, de faptul că atunci când oamenii
rămân fără trecut, fără rădăcini, nu mai au la ce recurge, nu se mai bucură de
acele credințe statornice pe care să se sprijine. Acest fapt generează o criză
profundă în viața lor. Este cât se poate de simplu de înțeles că oamenii au o
nevoie intimă continuă de a simți că aparțin unei comunități, că aparțin unui
popor, că aparțin unei națiuni care este și a lor. Nu este vorba doar de un
sentiment de protecție. În fond, în istoria fiecărui popor există ceea ce aș
numi o rațiune autohtonă, ceea ce
s-a întâmplat acelui popor se constituie într-o rațiune cât se poate de solidă,
o rațiune istorică perenă, stabilă. Un popor nu poate să își croiască un drum
de bunăstare și demnitate numai prin împrumut și adaptare. Împrumut de la și
adaptare la alții. El trebuie să afirme concret potențialul propriu.
Convergența cu lumea dezvoltată, de care România are foarte mare nevoie,
înseamnă să ne bucurăm de ceea ce există prin efortul fiecărei națiuni și să
operăm o sinteză împreună. Dar dispariția identității proprii ar însemna o
convergență nu rațional coordonată, cum se afirmă uneori la Bruxelles, ci
impusă, deci sigur mai săracă. Care este interfața dintre complexitatea lumii
occidentale și complexitatea lumii românești? Probabil că această interfață este
chiar ființa noastră națională.
Fără propriul nostru eu cultural am fi în mijlocul unor conflicte
ale informației venite din afară. Nu se poate ca la noi totul, sau aproape
totul să fie imergent, venit din afară și mai nimic emergent, plecat de la noi
spre afară. Emergența ar însemna deci
trecerea de la un nivel de organizare la unul imediat superior în
percepția europeană despre noi. Aici l-aș cita pe George Berkeley în celebra
lui propoziție ”Esse est percipi” – A fi
înseamnă a fi perceput.[4]
Adaug că a fi rău perceput conduce la o existență minoră sau chinuită, iar bine
perceput, ai un fel de aripi, îți dezvolți personalitatea. Lucru adevărat
pentru fiecare individ, la fel cum este adevărat pentru o națiune. Trăirile
omenești nu sunt măsurabile, fiindcă vorbim despre cercetarea calității vieții,
și totuși constituie principalul vehicul al schimbării economice, prin
credințe, anticipări, încredere, trebuințe etc. Nu putem elimina incertitudinea
și impredictibilitatea, ele existând în însăși intimitatea naturii.
Măsurabilitatea, pe de altă parte, reclamă condiții foarte stricte iar știința
desigur nu este doar o măsurătoare. Știința se bazează tocmai pe elasticitatea
raționamentului dialectic, pe finețe și subtilitate. Raționament care trebuie
și poate să rămână corect.
De multe ori nu este suficient să arătăm ce este greșit mai
degrabă decât să arătăm ceea ce este corect, iar raționamentul dialectic face
mai inteligibile aspectele modelului propus sau utilizat. Matematicianul și
fizicianul Henri Poincaré a avut o apreciere netă de ordin filosofic,
binecunoscută azi: ”Nu există logică și
epistemologie independente de psihologie.” Adică ele nu sunt independente
de modul în care funcționează mintea omenească.
Matricea culturală în vigoare diferă de la țară la țară pentru că
formele de cultură diferă semnificativ. Potrivit lui Levi-Strauss suntem
solidari cu o cultură care ne devine a doua natură: ”ea face să pătrundă în noi un sistem complex de referințe: judecăți de
valoare, motivații, centre de interes, o viziune impusă de educație asupra
devenirii istorice a civilizației noastre. Ne deplasăm literalmente cu acest
sistem de referințe.” [5]
Europenii, umanitatea în general, nu trăiesc într-un univers de
norme, reguli și adevăruri științifice ci într-o lume a calității vieții, o
calitate resimțită și percepută ca superioară, o lume de valori.
Niște oameni, să spunem din sistemul
de la Bruxelles, cu ”vocație de moașă” cum zice Nicolae
Georgescu-Roegen, vor neapărat să fie adoptate anumite funcții de utilitate și/sau de profit. Dar ei
poate că nu înțeleg că există în orice tradiție o logică internă extraordinară,
iar această logică a creat tradiții durabile. Când tradițiile devin obstacol,
ceea ce se întâmplă uneori, nu înseamnă că ele nu mai sunt importante. Ce face
tradiția? Ea transmite de la o generație la alta cunoștințe și înclinații. J.
J. Spengler afirmă documentat [6] că
ritmul de creștere economică depinde de gradul de compatibilitate dintre
componentele economice și cele neeconomice ale culturii unui popor. Trebuie
incluse propensiunile culturale. Inovațiile Uniunii Europene trebuie
socialmente aprobate și înțelese, altfel ele nu funcționează.
Uneori se creează impresia, poate/probabil sper că doar impresia,
că la Bruxelles unii decidenți cred doar în ceea ce ei cred. Răspunsul
orientării politice actuale, la Varșovia sau la Budapesta față de sentimentul
mai sus enunțat este ambiguu: conducerile Poloniei și Ungariei par să
îmbrățișeze în continuare modelul Uniunii Europene și totuși să-l sfideze în
chiar esența sa instituțională. Mulți cetățeni europeni, în România, spre
exemplu, fie oameni cu educație superioară, fie obișnuiții oameni ai muncii,
afirmă cu admirație: ”ungurii și polonezii știu să-și apere interesul
național!”
Întrebarea imediată este ”românii cum își apără interesul
național?” Fiindcă nu este admisibil nici măcar teoretic ca politica românească să fie integral făcută
din ceea ce vine din afară! Într-adevăr, nu ne îndoim că există interese
naționale și știm că ele trebuie apărate și promovate. Și mai știm că nimeni
din străinătate nu va veni să apere interesele noastre în locul nostru. Mai
degrabă ar veni să apere interesele lor, chiar dacă prin aceasta le dau la o
parte pe ale noastre.
Acțiunea totului (Uniunea Europeană) asupra părților constituie
una din semnificațiile proiectului european dar nu și singura. Există și un
sens profund omenesc dincolo de reguli și legi noi. Sensul, repet, trebuie
înțeles și împărtășit de cetățenii europeni.
Creăm o lume europeană politică nouă și concretă prin preluarea
sau pe deasupra prezențelor diverse și evident puternice ale ființelor
naționale? Un efort integrator creator sau nivelator?
Autoportretul și autocritica marilor instituții europene este
obligatorie dacă vrem ca interpretarea noastră (de exemplu, cu privire la
Brexit sau la întărirea mișcărilor populiste în întreaga Europă ) să aibă sens
și credibilitate.
Să vorbim acum și despre intuiție, care nu este un nu știu ce
nedefinit ci o formă condensată a unei vaste experiențe analitice anterioare.
Ca oameni de știință putem promova ideea unei decizii și a procesului de luare
de decizie al expertului în mod intuitiv, deci un proces intuitiv cu expertiză.
Un asemenea proces poate ocoli pașii ordonați și logici fiindcă îi condensează
sau cum s-ar spune, ne trăim viața într-o nevoie-de-a-ști. ”Nimeni nu poate nega avantajul imens care
decurge din respectarea normei, ori de câte ori este posibil, dar aceasta este
prezentată deseori ca o lege generală a gândirii. Ar fi greu de găsit un exemplu mai grăitor pentru ceea ce Whitehead numește iluzia concreteței prost înțelese” spune același Nicolae
Georgescu-Roegen.[7]
E ca și cum am spune că nu putem gândi decât în cuvinte. Că gândurile sunt un
fel de simbol al cuvintelor. Este o absurditate să inversezi relația dintre
scopuri și mijloace. Gândul este continuu în sensul cel mai deplin, a
demonstrat Vilfredo Pareto. Nu creezi mai întâi cuvântul spre a gândi apoi
conceptul. Nu există o tranziție treptată între sens și lipsă de sens. Trebuie
mai întâi de toate să ținem seama de faptele care sunt fapte, dacă evident
faptele sunt fapte.
Aș mai adăuga la prima întrebare unde vorbeam despre rădăcini că
dezvoltarea sentimentelor de apartenență, responsabilitatea față de familie și
rădăcinile etnice pot fi bine așezate în raport cu idealurile cosmopolite. O
demonstrase Stephan Zweig, un adevărat lider spiritual al umanismului pro-european.Confruntat
cu un prelungit exil impus de nazismul scelerat, și-a luat viața trăind un acut
sentiment de înstrăinare. El scria”ce
poate fi mai rău decât un om desprins din rădăcinile sale și chiar de pământul
care hrănește aceste rădăcini”.[8]
Mă întorc la tema relației
dintre români, fie ei de aici sau la muncă în străinătate, și mașinăria
statului român. Încă suntem într-o combinație cel puțin ineficientă între un
reziduu al statului socialist și o formă modernă a statului capitalist. În mașinăria statului avem astăzi:
- Încă o foarte slabă informatizare; (pentru că),
- Mulți oameni nepotriviți, cu o pregătire precară și cu o insuficientă formare pentru serviciul public;
- Instituții disfuncționale;
- O lipsă aproape totală a unei arhitecturi de metode pentru a corecta greșelile și elimina corupția aproape generalizată din alocarea banilor publici ;
- Un mecanism de luare al deciziilor care este extrem de greoi, consumă mult timp și întârzie până la anulare realizarea proiectelor propuse și asumate;
- Lipsa cvasitotală a unei grile de competență minimală atât de necesară când prea mulți nu știu să prioritizeze și sunt manageri incompetenți; specificațiile postului public trebuie să fie mult mai clare tocmai pentru a avea, cum se spune, ”omul potrivit la locul potrivit”.
Este nevoie urgentă
de a înțelege că în statul modern de azi
se adaugă:
- Angajarea unor oameni cu excelente abilități și nivel de pregătire de cel mai înalt nivel pentru sarcini specifice în afara cotidianului birocratic, sarcini specifice cu un mare impact pentru dezvoltarea inovativă și creativitatea națiunii;
- Scopurile trebuie definite foarte clar iar erorile trebuie identificate fără milă și izolate de interesele personale, în timp util.
Într-adevăr, nu ne îndoim că există aceeași
inevitabilă corelație: calitatea vieții depinde deschimbarea mașinăriei birocratice într-un sens pozitiv, adică desigur, de politică.
Libertatea ființei umane este radicală, dar așa este și nevoia de
a creea regula acțiunii, căci libertatea nu este aceea a absenței regulilor.
Nevoia de europenizare a României există, iar europenizarea României așa cum am
afirmat adeseori este incompletă. Aduc din nou în acest cadru o realitate
pozitivă foarte puternică. Între 1999 și 2019, adică 20 de ani care includ și
marea criză financiară și economică din 2008-2011, creșterea PIB/locuitor a
fost de 130% în Germania, 125% în Franța, 106% în Spania și 620% în România!
Acest fapt îl datorăm în cea mai mare parte apartenenței la UE. Prin urmare,
analiza noastră nu este și nu se dorește a fi în vreun fel orientată de o
atitudine ne-europeană și pro-naționalist justificată. Pe de altă parte, pot vorbi de o eroare a ”subiectivismului
marca Bruxelles” care constă în substituirea a ceea ce e și ce ar putea să fie
prin ceea ce, de la bun început, se dorește să fie fiindcă ”știm că așa e
corect”.
În Europa, ”nașterea
națiunilor și organizarea lor superioară (odată cu Revoluția Industrială a
mecanicismului,n.n) introduce și
întărește instituțiile valabile pentru toți membrii societății: limbă, drept,
administrație, școlarizare etc. Se dezvoltă un bagaj cultural național și de
norme naționale. Această afirmare a personalității etnice joacă un rol
primordial în mișcarea de cunoaștere
și recunoaștere a culturii profunde a popoarelor. În toate cazurile se produce
o polarizare a energiilor spre scopuri comune și totodată se formează o etică
națională și o imagine etnică națională”. Acest text aparține lui Marcel
Maget în cunoscuta sa lucrare Probleme de
etnografie.[9]
Am sentimentul că răul actual al României este lipsa de exemplaritate, dezinteresul
față de calea de a-i urma pe cei mai buni. Prin aceasta încă rămânem
provinciali și periferici și particularizați în mai toate și adesea
înconjurați, poate sufocați, de mediocritate. Programul pentru o Românie
viitoare poate fi numai acela împărtășit de cetățenii săi, indiferent unde se află ei. O excelentă formulare din
acest punct de vedere o găsim la Jose Ortega y Gasset. În 1922 el scria: ”Nu se ajunge și nu s-ar fi ajuns la o
asemenea disociere între norme și reguli și permanenta lor respectare și
aplicare dacă alături de imperativul de obiectivitate, am fi fost supuși unei
predici pentru a fi loiali nouă înșine. Această loialitate rezumă seria
imperativelor vitale”.[10]O bună politică înseamnă să întărești
așteptările oamenilor, așteptări care soluționează problemele lor, rezolvă
conflictele dintre cerințele unora și nevoile altora, dintre diferitele
revendicări. E vorba de a asigura așteptări stabile, căci doar așteptările
stabile constituie baza unei cooperări eficiente în societate, atunci și mai
ales atunci când nivelul de încredere este scăzut. Este vorba de a ridica
starea de încredere la un nivel stabil. Politica trebuie să găsească sau să
descopere în ce constau drepturile existente pentru a rezolva conflictele.
[1] Tudorel Postolache, ” Un projet ouvert ”, ed.Expert, 1998,
pag.19
[2] Nicolae Georgescu-Roegen, ” The Entropy Law and the Economic Problem
”, Department of Economics, The Graduate School of Business and Office for
International Programs, The University of Alabama,1971,pag.7
[3] Nicolae Georgescu-Roegen,” The Entropy Law and the Economic Process”,
Cambridge, Mass., Harvard University Press,1971,pag.122
[4] vezi Gh. Vlăduțescu, ” O istorie a ideilor filosofice”, ed.Științifică,
1990,pag.313-316
[5] Claude Levi-Strauss, ”Anthropologie structurale deux”, ed
Plon, 1973, p.397
[6] vezi Nicolae Georgescu-Roegen,”Epistemologia roegeniană”,
ed.Expert,vol.VII ,2009, pag.143
[7]ibid 6. pag.30-31
[8] Stefan Zweig,”Lumea de ieri: amintirile unui european”, ed.Humanitas, 2012,pag.8
[9] Marcel Maget,”Problemes d’etnographie européenne~, în vol. ” Etnographie
générale”, Encyclopédie de la Pléiade, ed.Gallimard,1968, pag.1255
[10] Jose Lasaga Medina,” José Ortega y Gasset , Vida y filosofia”, ed.
Biblioteca Nueva, Fundación José Ortega y Gasset, 2003,pag.69
