Înființarea Institutului de Cercetare a Calității Vieții cu 30 de ani în urmă, a fost inițiativa academicianului Tudorel Postolache. Odată cu acesta a fost înființat și Institutul Național de Cercetări Economice. Eram doar în 2 ianuarie 1990, Prim-ministru de doar câteva zile, însă inițiativa lui Tudorel Postolache era inițiativa unui om cu o personalitate excepțională, pozitivă în toate aspectele, așa cum s-a dovedit de-a lungul istoriei postdecembriste a următorilor 30 de ani.

Când mi-a propus înființarea celor două institute, mi-am dat seama că este cea mai bună și mai evidentă cale de ruptură de regimul comunist. Ce putea fi mai important decât cercetarea calității vieții după perioada comunistă, în special a anilor ‘80, de obscurantism, de întuneric și frig, nu numai ale vieții materiale dar și ale spiritului.

În anul 1995, la înființarea Comisiei pentru elaborarea documentului spre integrarea României în UE care a condus la consensul de la Snagov, în celebrul discurs al lui Tudorel Postolache intitulat ”Un proiect deschis” ^[1], apar de maximă actualitate următoarele idei: ”În mod cu totul special ne preocupă să stabilim, pe de o parte, avantajele comparative ale țării noastre și avantajele de fond al integrării României în Uniunea Europeană, iar pe de altă parte, să delimităm nucleul de contradicții și de incompatibilități obiective, acestea fiind cu deosebire de importante pentru ca integrarea să fie eficientă. Va trebui să identificăm realitatea așa cum este în prezent, nu acea realitate care am dori să fie.” Atunci academicianul Tudorel Postolache enunța cu claritate deci, trei imperative. Iar astăzi știm că din nefericire ele nu au fost decât rareori recunoscute ca atare: 

1. Stabilirea avantajelor comparative ale țării noastre;
2. Delimitarea nucleului de contradicții și de incompatibilități obiective;
3. Identificarea realității așa cum este în prezent(în acel moment).

A urmat șirul lung de greșeli mari și grave ale tranziției: privatizări prin lichidare, subevaluarea masivă a valorii avuției industriale naționale, perpetuarea până azi a contradicțiilor dintre nevoile reformelor și interesele politicienilor, ”înfrumusețarea” realității, sau dimpotrivă, ”înnegrirea” acesteia după cum își dorea regimul politic al momentului. Numitorul comun al ignorării semnalelor esențiale anunțate de Tudorel Postolache este delapidarea avuției naționale și degradarea imaginii României în lume.     

Fiindcă subiectul nostru este desigur cercetarea calității vieții, am fost deosebit de plăcut surprins de o idee cu totul neortodoxă dintr-un eseu fundamental pentru ceea ce este astăzi economia lumii, a lui Nicolae Georgescu-Roegen, marele nostru compatriot și cred  mintea românească cea mai luminată în spațiul universal. Eseul este intitulat ”Legea entropiei și problema economică” ^[2]. Nicolae Georgescu-Roegen începe prin a spune un lucru fundamental pentru relația dintre economie și realitatea lumii naturale. Procesul economic, ca și orice alt proces al spațiului vieții /viețuirii, este ireversibil și anume de manieră irevocabilă. Legea entropiei, legea a doua a termodinamicii, recunoaște distincția calitativă netă între input-urile resurselor de valoare (cu entropie joasă, cu un grad de ordonare ridicată) și deșeurile fără valoare  (cu entropie ridicată, cu un grad de ordonare scăzută).

În termenii entropici, costul oricărei întreprinderi biologice sau economice, spune Nicolae Georgescu-Roegen, este întotdeauna mai mare decât produsul. Orice obiect cu valoare economică, să zicem un fruct sau îmbrăcăminte și practic orice alt obiect are o structură superior ordonată. Adică, are o entropie joasă ( francezii o numesc néguentropie), iar această entropie de calitate, superior ordonată, care există în mediul înconjurător se degradează pe măsură ce se evacuează în acest mediu entropia ridicată, fără valoare. ”Din punct de vedere pur fizic, un proces economic nu înseamnă altceva decât transformarea resurselor naturale de valoare (entropie joasă) în deșeu (entropie ridicată).” Acum însă ne mai rămâne să rezolvăm puzzle-ul lui ”De ce?”. De ce un asemenea proces se desfășoară totuși? ”Puzzle-ul există numai atâta vreme cât nu vedem că veritabilul produs al procesului economic nu este un flux material de deșeuri/reziduuri ci un flux imaterial – bucuria de a trăi”. Francezii o numesc joie de vivre, iar în engleză, Nicolae Georgescu-Roegen îi spune Enjoyment of life. ”Dacă nu recunoaștem existența acestui flux, nu ne aflăm în lumea economică, și nu putem înțelege fenomenele viețuirii și, totodată, nu avem nicio vedere de ansamblu a procesului economic dacă ignorăm faptul că acest flux există numai atâta timp cât el poate să se hrănească din negentropia, deci entropia joasă, pe care o extrage din mediul înconjurător.”

Fluxul acesta sub forma senzației entropice, trebuie să caracterizeze viața la toate nivelurile. Este interesant de adăugat că legea entropiei este singura lege a fizicii a cărei predicție nu este cantitativă; ea indică sensul. Lumea există într-o indeterminare entropică, iar acest lucru nu este unul rău, spune Nicolae Georgescu-Roegen. Aceasta ne ajută în mod fundamental, căci viața se dezvoltă într-o infinitate de forme, iar activitățile organismelor vii se bucură de o remarcabilă marjă de libertate. ”Prea mult timp economiștii au predicat în favoarea maximizării propriilor profituri. Era deja demult timpul să știm că comportamentul cel mai rațional constă în minimizarea regretelor.” ^[3]

Este adevărat că într-o măsură importantă, dar nu decisivă, calitatea vieții oamenilor este într-o legătură directă cu creșterea economică însă, așa cum atrăgea atenția Joseph Schumpeter, să nu confundăm creșterea cu dezvoltarea. Mi se pare că aceasta din urmă este, de regulă, mai importantă decât creșterea tocmai pentru că înseamnă introducerea inovației în progresul tehnologic. Aici este vorba despre trei categorii:

1. Inovații de economie, care aduc o economie netă de entropie joasă;
2. Inovații de substituție, care înlocuiesc energia omului;
3. Inovații ale gamei de produse, care creează noi bunuri de consum.

Cercetarea calității vieții, din perspectiva momentului pe care îl trăim azi îmi sugerează două întrebări. Prima: ” – Pentru trei sau patru milioane de români care muncesc și trăiesc în Occident, în emigrație economică, care este reperul lor intim când se gândesc la calitatea vieții lor?” A doua întrebare:  ” – Suma corpului de reguli și mecanisme care există în virtutea funcționării Uniunii Europene este determinant pentru a îmbogăți calitatea vieții, sau este cumva un fel de corset, care restrânge ceva din calitatea vieții ?”

Încercând să aduc în discuție această primă întrebare, primul lucru care îmi vine în minte este o întâlnire pe care am avut-o la sfârșitul anului trecut(2019) cu puțin timp înainte de Anul Nou, unde mă aflam la Brașov într-un Mall și s-a apropiat de mine un domn, în jur de 40 de ani, foarte net ca apariție, s-a recomandat, mi-a spus că este medic, s-a apropiat și soția dumnealui, tot medic și copilul lor, un băiețel cam de 8-10 ani, iar domnul m-a întrebat ce părere am eu despre faptul că, deși împreună cu soția lucraseră în Marea Britanie mai mult timp și aveau o situație bună acolo, totuși, cu șase luni în urmă se hotărâseră să se întoarcă acasă și care ar fi perspectiva pentru următorii ani, după cum gândesc eu că ar putea să fie. I-am răspuns că mi se pare a fi o decizie înțeleaptă. Cunoșteam destul de bine din foarte multele întâlniri pe care le-am avut cu românii aflați în emigrație economică în mai toate țările vest-europene, în Spania, Italia, Franța, Anglia și Irlanda, că românilor le este într-un anume fel foarte greu, că au un sentiment de abandon din partea statului român. Că nu își regăsesc personalitatea acolo unde se află. Este vorba pur și simplu, cred, de faptul că atunci când oamenii rămân fără trecut, fără rădăcini, nu mai au la ce recurge, nu se mai bucură de acele credințe statornice pe care să se sprijine. Acest fapt generează o criză profundă în viața lor. Este cât se poate de simplu de înțeles că oamenii au o nevoie intimă continuă de a simți că aparțin unei comunități, că aparțin unui popor, că aparțin unei națiuni care este și a lor. Nu este vorba doar de un sentiment de protecție. În fond, în istoria fiecărui popor există ceea ce aș numi o rațiune autohtonă, ceea ce s-a întâmplat acelui popor se constituie într-o rațiune cât se poate de solidă, o rațiune istorică perenă, stabilă. Un popor nu poate să își croiască un drum de bunăstare și demnitate numai prin împrumut și adaptare. Împrumut de la și adaptare la alții. El trebuie să afirme concret potențialul propriu. Convergența cu lumea dezvoltată, de care România are foarte mare nevoie, înseamnă să ne bucurăm de ceea ce există prin efortul fiecărei națiuni și să operăm o sinteză împreună. Dar dispariția identității proprii ar însemna o convergență nu rațional coordonată, cum se afirmă uneori la Bruxelles, ci impusă, deci sigur mai săracă. Care este interfața dintre complexitatea lumii occidentale și complexitatea lumii românești? Probabil că această interfață este chiar ființa noastră națională.

Fără propriul nostru eu cultural am fi în mijlocul unor conflicte ale informației venite din afară. Nu se poate ca la noi totul, sau aproape totul să fie imergent, venit din afară și mai nimic emergent, plecat de la noi spre afară. Emergența ar însemna deci  trecerea de la un nivel de organizare la unul imediat superior în percepția europeană despre noi. Aici l-aș cita pe George Berkeley în celebra lui propoziție ”Esse est percipi” – A fi  înseamnă a fi perceput.^[4]

Adaug că a fi rău perceput conduce la  o existență minoră sau chinuită, iar bine perceput, ai un fel de aripi, îți dezvolți personalitatea. Lucru adevărat pentru fiecare individ, la fel cum este adevărat pentru o națiune. Trăirile omenești nu sunt măsurabile, fiindcă vorbim despre cercetarea calității vieții, și totuși constituie principalul vehicul al schimbării economice, prin credințe, anticipări, încredere, trebuințe etc. Nu putem elimina incertitudinea și impredictibilitatea, ele existând în însăși intimitatea naturii. Măsurabilitatea, pe de altă parte, reclamă condiții foarte stricte iar știința desigur nu este doar o măsurătoare. Știința se bazează tocmai pe elasticitatea raționamentului dialectic, pe finețe și subtilitate. Raționament care trebuie și poate să rămână corect.

De multe ori nu este suficient să arătăm ce este greșit mai degrabă decât să arătăm ceea ce este corect, iar raționamentul dialectic face mai inteligibile aspectele modelului propus sau utilizat. Matematicianul și fizicianul Henri Poincaré a avut o apreciere netă de ordin filosofic, binecunoscută azi: ”Nu există logică și epistemologie independente de psihologie.” Adică ele nu sunt independente de modul în care funcționează mintea omenească.

Matricea culturală în vigoare diferă de la țară la țară pentru că formele de cultură diferă semnificativ. Potrivit lui Levi-Strauss suntem solidari cu o cultură care ne devine a doua natură: ”ea face să pătrundă în noi un sistem complex de referințe: judecăți de valoare, motivații, centre de interes, o viziune impusă de educație asupra devenirii istorice a civilizației noastre. Ne deplasăm literalmente cu acest sistem de referințe.” ^[5]

Europenii, umanitatea în general, nu trăiesc într-un univers de norme, reguli și adevăruri științifice ci într-o lume a calității vieții, o calitate resimțită și percepută ca superioară, o lume de valori. 

Niște oameni, să spunem din sistemul de la Bruxelles, cu ”vocație de moașă” cum zice Nicolae Georgescu-Roegen, vor neapărat să fie adoptate anumite  funcții de utilitate și/sau de profit. Dar ei poate că nu înțeleg că există în orice tradiție o logică internă extraordinară, iar această logică a creat tradiții durabile. Când tradițiile devin obstacol, ceea ce se întâmplă uneori, nu înseamnă că ele nu mai sunt importante. Ce face tradiția? Ea transmite de la o generație la alta cunoștințe și înclinații. J. J. Spengler afirmă documentat ^[6] că ritmul de creștere economică depinde de gradul de compatibilitate dintre componentele economice și cele neeconomice ale culturii unui popor. Trebuie incluse propensiunile culturale. Inovațiile Uniunii Europene trebuie socialmente aprobate și înțelese, altfel ele nu funcționează.

Uneori se creează impresia, poate/probabil sper că doar impresia, că la Bruxelles unii decidenți cred doar în ceea ce ei cred. Răspunsul orientării politice actuale, la Varșovia sau la Budapesta față de sentimentul mai sus enunțat este ambiguu: conducerile Poloniei și Ungariei par să îmbrățișeze în continuare modelul Uniunii Europene și totuși să-l sfideze în chiar esența sa instituțională. Mulți cetățeni europeni, în România, spre exemplu, fie oameni cu educație superioară, fie obișnuiții oameni ai muncii, afirmă cu admirație: ”ungurii și polonezii știu să-și apere interesul național!”

Întrebarea imediată este ”românii cum își apără interesul național?” Fiindcă nu este admisibil nici măcar teoretic ca  politica românească să fie integral făcută din ceea ce vine din afară! Într-adevăr, nu ne îndoim că există interese naționale și știm că ele trebuie apărate și promovate. Și mai știm că nimeni din străinătate nu va veni să apere interesele noastre în locul nostru. Mai degrabă ar veni să apere interesele lor, chiar dacă prin aceasta le dau la o parte pe ale noastre.

Acțiunea totului (Uniunea Europeană) asupra părților constituie una din semnificațiile proiectului european dar nu și singura. Există și un sens profund omenesc dincolo de reguli și legi noi. Sensul, repet, trebuie înțeles și împărtășit de cetățenii europeni.

Creăm o lume europeană politică nouă și concretă prin preluarea sau pe deasupra prezențelor diverse și evident puternice ale ființelor naționale? Un efort integrator creator sau nivelator?

Autoportretul și autocritica marilor instituții europene este obligatorie dacă vrem ca interpretarea noastră (de exemplu, cu privire la Brexit sau la întărirea mișcărilor populiste în întreaga Europă ) să aibă sens și credibilitate.

Să vorbim acum și despre intuiție, care nu este un nu știu ce nedefinit ci o formă condensată a unei vaste experiențe analitice anterioare. Ca oameni de știință putem promova ideea unei decizii și a procesului de luare de decizie al expertului în mod intuitiv, deci un proces intuitiv cu expertiză. Un asemenea proces poate ocoli pașii ordonați și logici fiindcă îi condensează sau cum s-ar spune, ne trăim viața într-o nevoie-de-a-ști. ”Nimeni nu poate nega avantajul imens care decurge din respectarea normei, ori de câte ori este posibil, dar aceasta este prezentată deseori ca o lege generală a gândirii. Ar fi greu de găsit un exemplu mai grăitor pentru ceea ce Whitehead numește iluzia concreteței prost înțelese” spune același Nicolae Georgescu-Roegen.^[7] E ca și cum am spune că nu putem gândi decât în cuvinte. Că gândurile sunt un fel de simbol al cuvintelor. Este o absurditate să inversezi relația dintre scopuri și mijloace. Gândul este continuu în sensul cel mai deplin, a demonstrat Vilfredo Pareto. Nu creezi mai întâi cuvântul spre a gândi apoi conceptul. Nu există o tranziție treptată între sens și lipsă de sens. Trebuie mai întâi de toate să ținem seama de faptele care sunt fapte, dacă evident faptele sunt fapte.

Aș mai adăuga la prima întrebare unde vorbeam despre rădăcini că dezvoltarea sentimentelor de apartenență, responsabilitatea față de familie și rădăcinile etnice pot fi bine așezate în raport cu idealurile cosmopolite. O demonstrase Stephan Zweig, un adevărat lider spiritual al umanismului pro-european.Confruntat cu un prelungit exil impus de nazismul scelerat, și-a luat viața trăind un acut sentiment de înstrăinare. El scria”ce poate fi mai rău decât un om desprins din rădăcinile sale și chiar de pământul care hrănește aceste rădăcini”.^[8]

Mă întorc la tema relației  dintre români, fie ei de aici sau la muncă în străinătate, și mașinăria statului român. Încă suntem într-o combinație cel puțin ineficientă între un reziduu al statului socialist și o formă modernă a statului capitalist.  În mașinăria statului avem astăzi:

1. Încă o foarte slabă informatizare; (pentru că),
2. Mulți oameni nepotriviți, cu o pregătire precară și cu o insuficientă formare pentru serviciul public;
3. Instituții disfuncționale;
4. O lipsă aproape totală a unei arhitecturi de metode pentru a corecta greșelile și elimina  corupția aproape generalizată din alocarea banilor publici ;
5. Un mecanism de luare al deciziilor care este extrem de greoi, consumă mult timp și întârzie până la anulare realizarea proiectelor propuse și asumate;
6. Lipsa cvasitotală a unei grile de competență minimală atât de necesară când prea mulți nu știu să prioritizeze și sunt manageri incompetenți; specificațiile postului public trebuie să fie mult mai clare tocmai pentru a avea, cum se spune, ”omul potrivit la locul potrivit”.

       Este nevoie urgentă de a înțelege că în statul modern  de azi se adaugă:

• Angajarea unor oameni cu excelente abilități și nivel de pregătire de cel mai înalt nivel pentru sarcini specifice în afara cotidianului birocratic, sarcini specifice cu un mare impact pentru dezvoltarea inovativă și creativitatea națiunii;
• Scopurile trebuie definite foarte clar iar erorile trebuie identificate fără milă și izolate de interesele personale, în timp util.

 Într-adevăr, nu ne îndoim că există aceeași inevitabilă corelație: calitatea vieții depinde deschimbarea mașinăriei birocratice într-un sens pozitiv, adică desigur, de politică.

Libertatea ființei umane este radicală, dar așa este și nevoia de a creea regula acțiunii, căci libertatea nu este aceea a absenței regulilor. Nevoia de europenizare a României există, iar europenizarea României așa cum am afirmat adeseori este incompletă. Aduc din nou în acest cadru o realitate pozitivă foarte puternică. Între 1999 și 2019, adică 20 de ani care includ și marea criză financiară și economică din 2008-2011, creșterea PIB/locuitor a fost de 130% în Germania, 125% în Franța, 106% în Spania și 620% în România! Acest fapt îl datorăm în cea mai mare parte apartenenței la UE. Prin urmare, analiza noastră nu este și nu se dorește a fi în vreun fel orientată de o atitudine ne-europeană și pro-naționalist justificată.   Pe de altă parte,  pot vorbi de o eroare a ”subiectivismului marca Bruxelles” care constă în substituirea a ceea ce e și ce ar putea să fie prin ceea ce, de la bun început, se dorește să fie fiindcă ”știm că așa e corect”.

În Europa, ”nașterea națiunilor și organizarea lor superioară (odată cu Revoluția Industrială a mecanicismului,n.n) introduce și întărește instituțiile valabile pentru toți membrii societății: limbă, drept, administrație, școlarizare etc. Se dezvoltă un bagaj cultural național și de norme naționale. Această afirmare a personalității etnice joacă un rol primordial în mișcarea de cunoaștere și recunoaștere a culturii profunde a popoarelor. În toate cazurile se produce o polarizare a energiilor spre scopuri comune și totodată se formează o etică națională și o imagine etnică națională”. Acest text aparține lui Marcel Maget în cunoscuta sa lucrare Probleme de etnografie.^[9]

Am sentimentul că răul actual al României este lipsa de exemplaritate, dezinteresul față de calea de a-i urma pe cei mai buni. Prin aceasta încă rămânem provinciali și periferici și particularizați în mai toate și adesea înconjurați, poate sufocați, de mediocritate. Programul pentru o Românie viitoare poate fi numai acela împărtășit de cetățenii săi, indiferent  unde se află ei. O excelentă formulare din acest punct de vedere o găsim la Jose Ortega y Gasset. În 1922 el scria: ”Nu se ajunge și nu s-ar fi ajuns la o asemenea disociere între norme și reguli și permanenta lor respectare și aplicare dacă alături de imperativul de obiectivitate, am fi fost supuși unei predici pentru a fi loiali nouă înșine. Această loialitate rezumă seria imperativelor vitale”.^[10]O bună politică înseamnă să întărești așteptările oamenilor, așteptări care soluționează problemele lor, rezolvă conflictele dintre cerințele unora și nevoile altora, dintre diferitele revendicări. E vorba de a asigura așteptări stabile, căci doar așteptările stabile constituie baza unei cooperări eficiente în societate, atunci și mai ales atunci când nivelul de încredere este scăzut. Este vorba de a ridica starea de încredere la un nivel stabil. Politica trebuie să găsească sau să descopere în ce constau drepturile existente pentru a rezolva conflictele.

^[1] Tudorel Postolache, ” Un projet ouvert ”, ed.Expert, 1998, pag.19

^[2] Nicolae Georgescu-Roegen, ” The Entropy Law and the Economic Problem ”, Department of Economics, The Graduate School of Business and Office for International Programs, The University of Alabama,1971,pag.7

^[3] Nicolae Georgescu-Roegen,” The Entropy Law and the Economic Process”, Cambridge, Mass., Harvard University Press,1971,pag.122

^[4] vezi Gh. Vlăduțescu, ” O istorie a ideilor filosofice”, ed.Științifică, 1990,pag.313-316

^[5] Claude Levi-Strauss, ”Anthropologie structurale deux”, ed Plon, 1973, p.397

^[6] vezi Nicolae Georgescu-Roegen,”Epistemologia roegeniană”, ed.Expert,vol.VII ,2009, pag.143

^[7]ibid 6. pag.30-31

^[8] Stefan Zweig,”Lumea de ieri: amintirile unui european”, ed.Humanitas, 2012,pag.8

^[9] Marcel Maget,”Problemes d’etnographie européenne~, în vol. ” Etnographie générale”, Encyclopédie de la Pléiade, ed.Gallimard,1968, pag.1255

^[10] Jose Lasaga Medina,” José Ortega y Gasset , Vida y filosofia”, ed. Biblioteca Nueva, Fundación José Ortega y Gasset, 2003,pag.69