România, și întreaga lume, a intrat într-o criză ale cărei consecințe încă le înțelegem destul de puțin. Mai ales nu înțelegem cum va arăta lumea noastră după ieșirea din această criză.

După vreo două-trei luni România va depăși, sperăm, criza medicală actuală. Dar lumea va fi la fel sau altfel decât era cu trei luni în urmă ? Am fost tentați să credem că e doar o nouă gripă, ca cele anuale. Dar nu este așa. Coronavirusul pare a fi schimbat întreaga lume. România începe deja să fie altfel decât era până acum. 

Criza COVID-19 generează imediat o criza economică cu efecte cel puțin pe termen mediu: pierderea locurilor de muncă, creșterea populației neocupate, scăderi ale veniturilor. Situația României va fi afectată și de valurile celor plecați în Occident pentru muncă. Occidentul, care părea a fi plin de oportunități, se închide: Italia, Spania, dar și Germania, Franșa, UK.

Începem să înțelegem și efectele sociale ale crizei. Efectul social imediat al crizei medicale: o societate sărăcită și mai polarizată. 

Coronavirus a schimbat relația dintre oameni.

Un efect al tranziției din ultimii 30 de ani a fost pierderea încrederii în ceilalți: în 2010 doar 30% dintre persoane aveau încredere în ceilalți; 70% nu aveau încredere (ICCV. Baza de indicatori Calitatea vieții). În discuțiile cotidiene, invocarea moralei devenise tot mai rară. O lume mai egoistă. O centrare pe interesul propriu: fiecare pentru sine. Am începută să uităm valoarea fundamentală a moralei: interesul pentru celălalt. Celălalt este un posibil competitor. Relația cu ceilalți tinde să se reducă la filozofia „a reuși dând din coate”. Solidaritatea a fost marginalizată. Chiar invocarea interesului social a fost taxată mai degrabă ca o reminiscență a ideologiei comuniste. Dacă vecinul tău nu are un loc de muncă, nu te face și pe tine să pierzi locul de muncă. Sărăcia celuilalt nu te îngrijorează: dacă vecinul tău e sărac, nu determină că și tu vei sărăcii. S-a produs o societate nu numai competitivă, dar fundamental indiferentă. Solidaritatea a devenit o pură demagogie.

Coronavirus schimbă atitudinea față de celălalt. Îmbolnăvirea celuilalt mă îngrijorează: crește probabilitatea de a mă îmbolnăvi și eu. Sănătatea noastră, deci și bunăstarea noastră, începe să depindă de ceilalți. Nu-i mai putem ignora pe ceilalți. Realizăm că depindem de cei din jurul  nostru. Am crezut că trăim într-o lume de care suntem indiferenți. Nu ne interesa câți săraci sunt în România. Acum urmărim cu îngrijorare numărul celor infectați. Criza actuală a crescut interesul pentru ceilalți.

Îmbolnăvirea celuilalt crește riscul îmbolnăvirii tale. Coronavirus a schimbat structura morală: dintr-o dată solidaritatea a devenit nu o demagogie, ci o condiție a vieții tuturor. Morala solidarității tinde să fie pusă în centrul de interes colectiv. Cineva poate să se trateze fără probleme, dar faptul că îmbolnăvește pe celălalt și că prin aceasta o multiplică, a devenit o vină morală, luând chiar și o formă juridică. Bunăstarea fiecăruia depindea aproape exclusiv de efortul individual, adesea în „război” cu ceilalți. Criza schimbă fundamental lucrurile: ce fac ceilalți mă poate afecta direct. Deficitul de morală în comportamentul celorlalți ne îngrijorează poate mai mult decât PIBul. Apare o temă nouă: responsabilitatea socială.

Criza medicală ne-a schimbat și viziunea politică. A dominat ideologia mondialismului binevoitor. Ne-am îmbătat cu filozofia liniștitoare că Lumea  merge de la sine spre mai bine și odată cu ea și pentru noi va fi mai bine. Comunitatea în care trăiești, țara,  e tot mai puțin importantă. Am avut iluzia că bunăstarea noastră individuală nu depinde de cea a colectivității în care trăim.

Ni s-a spus obsesiv că am intrat într-o Europă fără granițe. Ca cetățeni europeni, Europa va avea grijă de toți membrii ei. Starea României se va alinia aproape automat la standardele europene. Acum, UE aproape a dispărut. Responsabilitatea pentru soluționarea crizei actuale exclusiv a revenit statelor naționale care păreau, chiar ieri, a fi în dispariție.  De câteva zile observăm că fiecare țară se centrează pe interesele ei. De fapt ne trezim dintr-o iluzie.

Statul părea a dispare tot mai mult din viața noastră. El a fost supus unor critici continue. Și timp de 30 de ani am crezut cu jenă că statul nostru e prea mare și trebuie urgent să-l reducem, eventual  până la dispariție. Bunăstarea noastră nu vine de la stat, care de fapt mai mult ne încurcă. Statul e un rău necesar. Și cât este el necesar, să-l ținem, dar la un minim.  Dar nu am observat că statul nostru este deja cel mai mic din Europa.

Criza actuală schimbă radical atitudinea față de stat: din „problemă”, statul devine „soluție”.

Am crezut că bunăstarea noastră depinde de economia devenită mondială, nu de ceilalți oameni cu care conviețuim, de societatea în care trăim. Calitatea societății, nu atât a economiei, este factor esențial al bunăstării noastre. PIBul e bun, dar nici pe de parte suficient. Este mult mai important un nou indicator, pe care trebuie urgent să-l construim, Calitatea Vieții Colective: CVC. Calitatea vieții colective este substanța prosperității noastre. 

A existat și un beneficiu al actualei crize medicale. De abia în actuala criză realizăm că avem nevoie de morala dependenței reciproce, de solidaritate socială. Boala va trece. Vom uita solidaritatea obținută ? Poate că mulți o vor uita. Dar nimeni nu o poate șterge din istoria noastră.