Miercuri 15 ianuarie 2020 se  împlinesc 170 de ani de la nașterea poetului național, Mihai Eminescu. O curgere temporală semnificativă, în a cărei vâltoare genialitatea eminesciană nu și-a erodat influența, ba dimpotrivă și-a amplificat profunzimea, și-a redesenat corespondența în viitorul atâtor generații, devenind șocant de actuală astăzi, mai ales în exprimarea sa ideologică, pornind de la opera publicistică, până la cea poetică.  

Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, însumează aproximativ 14.000 de file, cuprinse într-un număr de 46 de volume  ce au fost dăruite Academiei Române de către  Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Mii de drumuri de cerneală au fost lăsate de Eminescu națiunii române, spre a fi urmate, în așa fel încât hățișurile istoriei să nu ne mai ademenească într-un labirint al stagnării, al uitării propriei  esențe. Esența unei națiuni, ce se definește prin nucleul ei de valori, tradiții și bagaj cultural este elementul principal de ascensiune în marea configurație a statelor lumii, în contextul oricărei perioade istorice. Diluarea constantă, a acestei esențe ne va crea prejudicii serioase în toate dimensiunile ființării noastre ca popor, având alonje temporale greu de estimat. În genialitatea lui, Eminescu a surprins cu mare acuratețe acest aspect :„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.’ ’(Eminescu, Opere, vol. XII, p. 418)

Trecerea timpului i-a conferit omului de cultură Mihai Eminescu, valoarea sa reală, aceea de a fi sursă de regenerare și regăsire culturală, morală și spirituală pentru o societate românească mereu contorsionată de neîmplinirile propriilor idealuri. Ideologii de împrumut înghesuite meschin în sloganuri goale de conținut istoric țin încă în același spațiu evolutiv nefericit spiritul unui neam de altfel cu potențial fabulos. Căci „despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. (…)Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (Mihai Eminescu 1882, „Timpul”). Anul 1882, aprilie, este un punct de reper al poeziei eminesciene, când Mihai Eminescu citește prima variantă a poemului Luceafărul, în casa lui Titu Maiorescu, la o întâlnire a Junimii. Au urmat alte variante și nouă ani și jumătate de șlefuire a acestui diamant al poeziei românești. Ajungând în tăvălugul zgomotos al zilelor noastre, ecourile operei eminesciene devin sonorități puternice ale valorilor universale, culturale, nu doar prin volumul de traduceri  în peste șaizeci de limbi, în aproape toate colțurile lumii, dar și prin atestări cât se poate de concrete. În 2009, Guinness Book of Records omologhează poezia Luceafărul drept cel mai lung poem de dragoste.

Pornind de la înălțimea celestă a Luceafărului, căderea geniului în realitatea socială imediată a produs traume pe care le regăsim exprimate în izbucnirile publicistice eminesciene din acea perioadă.  Și ca o suprapunere destinică, desprinsă din rama timpului,  ne aflăm astăzi, ca nație cam în aceeași paradigmă socială. Actualitatea articolului publicat la 1881 este realmente frapantă :„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă. Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ș-atunci toate vor fi bune. “ (Eminescu, Opere, vol. X, p. 210.)

Evenimente istorice majore au topit în creuzetul transformării, durerii, războiului și credinței, neamul românesc și în fatidică dimineață a devenirii sale moderne,se trezește chinuit în același destin.  Ambiguitatea conjuncturală în care se dezvoltă social personalități descompuse moral, dar care se promovează ca vectori de direcție programată, pare a fi devenit o boală karmică, ce a dus la o stagnare istorică greu de asimilat. Iată cât de actuale sunt astăzi spusele lui Eminescu, de parcă cei 170 de ani nu au trecut aproape deloc peste societatea românească: „S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-a înmulțit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă”. Eminescu, 1882, Timpul)

Din 1850 până astăzi evoluția societății românești a rămas mult în urma unei evoluții  tehnologice, palpabile, vizibile, în fundamentul ei benefice. Din nefericire, evoluția aceasta spectaculoasă nu a putut trage după sine, încă, și pe cea profund umană, socială. Nădăjduiesc într-o  viitoare resuscitare culturală și spirituală a societății românești, înainte ca aceasta să intre într-o eră sumbră a unei forme brutale, total lipsite de empatie, numită sclavie. ,,Realitatea” inoculată poate înghiți într-o bulă utopică, ideologic falsă, o întreagă masă socială, modulând convingerile unei întregi societăți, ale unei întregi generații. Această realitate inoculată poate manipula liberul arbitru până la disoluția voinței de alegere, de autodepășire, de autocunoaștere, atât pentru entități individuale cât și de grup. O societate lipsită de exercițiul empatic se autodevorează, devenind incapabilă să-și descopere liderii, să își regăsească direcția și să își clădească structuri sociale cu fundament sănătos. O astfel de societate va promova conducători conjuncturali, împinși haotic în fruntea structurilor statale de frământările sociale, o societate îngherată de sărăcie și disperare va putea crea oportunități de impunere a unor conducători catapultați în prim-planul social, politic, ghidați de interese obscure . Acesta este un crochiu al societății moderne al anului 2020. Ba nu,mă scuzați, am greșit anul. În 1887 Eminescu scria: „Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc. Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, îi face să se usuce şi să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul ?”  (Articolul de fond fără titlu publicat în Timpul VII, 1882) La drept vorbind, lucrurile stau chiar puțin mai dramatic astăzi, în condițiile în care nici drumurile de fier nu mai sunt nici măcar ce au fost cândva.

____________________________________________

Bibliografie

Mihai Eminescu, Opere, vol. X, p. 21 M. Eminescu, Opere, vol. X, Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Ed. Academiei, București, 1989

M. Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Ed. Academiei, București, 1985.

M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică 1882-1883, 1888-1889, Ed. Academiei, București, 1985.