Romania Sociala logo
Menu

Este România la Răscruce ?

autor:   30 March 2016  sursa foto: web

Cătălin Zamfir

Sunt bucuros de a participa la lansarea cărţii România la răscruce. Opţiuni pentru viitor, producerea căreia se datorează integral efortului lui Iulian Stănescu.

Meditând mai mult asupra acestui titlu realizez că el deschide o discuţie asupra naturii problemelor cu care societatea noastră se confruntă şi asupra perspectivelor ei în viitor. Cuplul criză/ răscruce pare a deveni centrul dezbaterilor politice şi ştiinţifice.

Criza înseamnă o agravare a complexului de probleme cu care un sistem se confruntă, în condiţiile în care nu se prefigurează soluţii globale. Viitorul devine problematic. Putem să asumăm sau nu o stare de criză. Putem lăsa istoria să rezolve problemele cu care ne confruntăm, caz în care politic nu asumăm starea de criză. Acceptarea stării de criză motivează căutarea de soluţii. O criză poate deci, dar nu obligatoriu, produce o răscruce.

Răscrucea implică o ruptură: explorăm o altă cale decât cea de până acum; suntem în situaţia de a alege dintre alternative, căi de urmat. Starea de Răscruce nu este dată, impusă de criză, ci ea, pentru a fi productivă, trebuie să fie asumată. Căutăm noi soluţii. De aceea, un act decisiv al istoriei noastre actuale este să ne întrebăm: este România la Răscruce?

Simţim cu toţii că România se confruntă cu probleme extrem de dificile. După 26 ani de tranziţie, contrar aşteptărilor, suntem şocaţi că problemele societăţii româneşti nu par a se relaxa, ci dimpotrivă, se agravează. Economia parcurge perioade de crize din care îşi revine într-un ritm nesigur. Numărul de locuri de muncă nu poate depăşi 5 milioane. Valoarea muncii se menţine la un nivel foarte scăzut. Veniturile populaţiei par a se depărta de nivelul Europei. Corupţia a luat proporţii demoralizante. Mecanismele statului nu pot depăşi nivelul de ineficienţă.

Este un moment în care devine presant să înţelegem care este natura problemelor grave cu care România se confruntă. Literatura este foarte săracă în analiza naturii acestor probleme.

Putem identifica trei faze ale ”teoriei” problemelor societăţii româneşti în perioada tranziţiei.

Prima fază. Teoria problemelor inevitabile ale creşterii/ implementării unei schimbări sociale majore. Normal, ele se vor atenua natural în timp.

Faza a doua prezintă două variante: ieşirea din faza de creştere printr-o dezvoltare pas cu pas sau afundarea într-o criză cronică.

Perspectiva dezvoltării ”pas cu pas”. Societăţile care se angajează într-un proces de dezvoltare au o perspectivă punctuală asupra problemelor sale. Schimbarea globală este rezultanta soluţionării ”din aproape în aproape” a problemelor sale. Este cazul societăţilor occidentale. Sunt interesate de cauzele contextuale ale problemelor lor şi mai ales de soluţiile practice. Viitorul este perceput difuz optimist: dificultăţile vor fi soluţionate în timp. Finalizarea tranziţiei, cuplată cu integrarea în Uniunea Europeană, va duce la o dezvoltare sigură a României.

Perspectiva societăţilor aflate într-o stare de criză cronică. Viitorul nu mai este aşteptat cu un optimism difuz. Dar atunci care este cauza problemelor sociale ?  Se conturează tot mai mult o ideologie a transferului responsabilităţii asupra populaţie: explicaţia morală a tuturor problemelor, o teotie eticistă. De ce lucrurile au mers foarte prost ? Pentru că oamenii sunt „răi”, „hoţi”, „incompetenţi”, dominat încă de o „mentalitate comunistă”; sintetic, pentru că suntem ”români”. Nu programul tranziţiei, ci noi, oamenii suntem vinovaţi. Explicaţia morală a problemelor sociale este caracteristică tuturor sistemelor conservatoare, care nu au capacitatea/ voinţa de a se schimba. Am putea considera că dominarea ideologiei moraliste este un simptom al societăţii în criză, incapabilă să identifice căi de dezvoltare.

Faza a treia: asumarea unei stări de ”răscruce”.

Problema României actuale este cum ieşim din starea de criză.

Se poate continua patternul evoluţiei societăţii româneşti responsabil de criza care a dominat ultimi 26 de ani, în speranţa că lucrurile se vor rezolva de la sine. Mergem în viitor, dar cu spatele. În acest caz, nu există nicio Răscruce. Forţele sociale conservatoare nu se simt prea confortabil nici cu conceptul de criză, căutând chiar să-l excludă din discursul public, şi cu atât mai mult cu cel de răscruce.

Sau considerăm că viitorul este deschis opţiunilor prezente, bazate pe explorarea soluţiilor alternative. Asumăm o situaţie de răscruce.

1989: a fost pentru România  o răscruce ? Istoria părea să aibă în faţă de ales între alternative, unele mai bune şi altele mai puţin bune. Am crezut că depinde de noi pe ce cale decidem să mergem şi să ne asumăm responsabilitatea pentru opţiunile noastre.

Acum, după 26 de ani, realizăm că în 1989 nu a fost o răscruce. Continuarea trecutului nu mai putea fi posibilă. A fost o Revoluţie reală, un refuz colectiv decisiv al proiectului comunist. Dar viitorul nu a fost, aşa cum am crezut, deschis opţiunilor noastre colective, ci implementarea unui alt proiect decis politic de alţi factori.

Conceptul de Răscruce implică o schimbare de paradigmă: de la paradigma problemei cu soluţie unică, la paradigma problemei cu soluţii multiple.

Istoria a fost dominată de concepţia conform căreia problemele complexe au o singură soluţie, care automat este considerată a fi soluţia ”bună”. Nu exista decât o singură cale posibilă. Paradigma problemei cu soluţie unică este un blocaj istoric. Ea include organic reprimarea ideologică a explorării alternativelor şi asumarea ideologiei justificative a soluţiei unice. În anii 90 am fost şocat de faptul că încercările de a explora căi posibile de evoluţie a societăţii româneşti erau reprimate brutal cu etichete insultătoare, inclusiv de a exprima o mentalitate comunistă.

Paradigma soluţiei unice respinge structural ideea de răscruce. Criză poate exista, mici probleme, erori ale actorilor care pot fi corectate, dar nu există o răscruce. Istoria nu se confruntă cu o ruptură, cu alegerea dintre alternativele posibile. Soluţia impusă de „istorie” este singura posibilă.

Paradigma problemei cu soluţii multiple a dezvoltat un alt tip de cunoaşte: explorarea soluţiilor posibile, evaluarea alternativelor. Viitorul este deschis şi trebuie să optăm între diferite posibilităţi. Să asumăm că avem în faţă o răscruce.

Este necesară şi o deplasare de explicare a problemelor cu care ne confruntăm: de la explicaţia contextuală, mulţimea condiţiilor care o explică, la explicaţia structurală, structura sistemului care a generat problemele sale. Efectul este de zona de căutare a soluţiilor: una este să cauţi soluţii în contextul structural dat şi cu totul altceva de a căuta în schimbarea structurii care a generat respectivele probleme.

O ilustrare a acestei perspective. Prăbuşirea economiei româneşti este problema cea mai gravă a tranziţiei. Proiectul tranziţiei s-a fundat pe următorul mod de gândire: întreprinderile ineficiente din sistemul socialist vor deveni rapid, prin privatizare, foarte eficiente. Noul patron, care a obţinut o mare întreprindere prin actul privatizării, va face investiţii, va moderniza tehnologia şi va organiza eficient munca. Întreprinderea privatizată devine o întreprindere eficientă. Prin privatizare, întreaga economie va deveni mult mai eficientă. Ce s-a întâmplat în realitate ? Întreprinderile privatizate nu au devenit mai eficiente, ci au fost distruse, vândute bucată cu bucată. Economia s-a prăbuşit.

Cum explicăm acest rezultat ? Ideologia tranziţiei a oferit diferite explicaţii de tip contextual: un cost inevitabil al oricărei reforme; sau nerespectarea clauzelor contractului de privatizare, tolerată iresponsabil de factorii de control; sau ca furt, tratată de DNA. Căderea unei întreprinderi privatizate – a economiei în ansamblul său – poate fi tratată moral şi juridic: a fost şi furt şi ilegalitate.

Din alt punct de vedere, privatizare distructivă a fost comportamentul normal pentru noul capitalist devenit proprietar. Capitalistul este eficient dacă este orientat spre maximizare profitului său. Prin privatizare, el a devenit proprietar cu drepturi depline. De la început s-a aflat într-o dilemă: să facă o investiţie, dând din buzunar un capital substanţial, în speranţa că poate peste 3-5 sau chiar 10 ani investiţia va fi fructificată, dar confruntându-se şi cu riscurile unei pieţe fluctuante;  sau să câştige mult mai mult, imediat şi sigur, distrugând proprietatea, vânzând-o la bucată, fără nici-o investiţie şi fără vreun risc. Deci privatizarea imediată, realizată ”oricum”, ”chiar pe un leu” inevitabil va produce, în cea mai mare parte a cazurilor, distrugerea întreprinderilor.  A fost comportamentul raţional şi eficient al capitalistului. De ce nu am prezis de la început un asemenea rezultat?

Această ultimă explicaţie este structurală: identifică explicaţia căderii economiei româneşti în principiile iniţiale ale programului tranziţiei: privatizarea rapidă, făcută ”oricum”, ”chiar pe un leu”.

Ideea de răscruce are şi o altă implicaţie. Pentru a putea explora liber alternativelor viitorului, trebuie să ne eliberăm de trecut. Riscul actual este de a continua să fim prizonierii unui trecut pe care, neînţelegându-l, îl vom reproduce în viitor. Dacă vrem să explicăm problemele cu care societatea românească se confruntă, trebuie să înţelegem ce a fost tranziţia însăşi. Doar înţelegând ce a fost tranziţia românească putem înţelege şi situaţia actuală a României, cu toate problemele ei. Să pornim deci de la o teorie a tranziţiei.

Unde găsim teoria tranziţiei? Vom avea o surpriză. Nu există un interes politic-ideologic pentru o teorie articulată a naturii tranziţiei româneşti. Tentativele de a propune o asemenea teorie a tranziţiei româneşti sunt marginale. Cel mai adesea ne mulţumim cu textele subţiri ale ideologiei tranziţiei.

Ideea de a include în deschiderea cărţii România la răscruce a studiului ”Spre o nouă teorie a tranziţiei” a fost corectă. Pentru a avea o răscruce efectivă, trebui să înţelegem trecutul. Și relaţia este circulară. Înţelegerea trecutului este dependentă de decizia de a ne elibera de el

România are în prezent o nouă oportunitate pe care nu trebuie să o ratăm: să asumăm situaţia de răscruce. Presiunea conservatoare este cea a amânării: să aşteptăm ca tranziţia, e drept dureroasă, să se finalizeze; apoi ne vom angaja inevitabil într-un curs pozitiv. Concluzia mea este că o asemenea perspectivă va greva dureros viitorul. Răscrucea trebuie să o adoptăm acum, înainte de a termina această tranziţie prost gândită. Să stopăm ceea ce a fost prost conceput, să asumăm criza în care ne aflăm, care nu este în primul rând morală, ci structurală,  şi să explorăm noi direcţii de dezvoltare. Cartea meu nu propune căi de ieşire din criză. Dar a lansat o provocare, inclusiv pentru noi, să explorăm ceea ce ar trebui Româna să facă pentru a se înscrie pe un alt ciclu de dezvoltare.

Remarci la evenimentul de lansare al volumului România la răscruce: opțiuni pentru viitor, coord. Iulian Stănescu și Cătălin Zamfir, București: Pro Universitaria, 2015



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese ...

Coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României

Ștefan Guga (Syndex), Adina Mihăilescu (ICCV), Marcel Spătari (Syndex) În perioada iulie-septembrie 2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Syndex România au derulat o cercetare la nivel național pentru fundamentarea unui coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României. Rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Calitatea vieții de la vis la realitate: 3 decade de cercetare și direcții pentru următorii ani

O revoluție formulează visuri și formulează un program de transformare a lor în realitate. Pe 2 ianuarie 1990, câteva zile după declanșarea Revoluției Române, visul Revoluției a luat forma, în știința, înființarea unui Institut de cercetare a Calității Vieții. Institutul urma să aibă 120 de cercetători, pornind deja cu 84 de ...