Stimați colegi sociologi vă invit să facem împreună câteva exerciții de analiză care duc la o înțelegere mai bună a cum facem noi sociologie.
O analiză sociologică[1]
are două nivele: primul nivel, descriptiv, descrierea realității sociale. Această operație produce fapte sociale/ sociologice, rezultatul
înregistrării realității sociale cu instrumentele cercetătorului. Al doilea
nivel, explicația. Cum explici faptele sociale. Sociologul are deci
două „produse”: descrierea realității sociale, faptelor sociale, și teorii,
explicații ale faptelor sociale, ale realității.
Cele mai multe analize sociologice, în faza actuală, oferă
mai ales fapte sociale colectate cu chestionarul: sute de răspunsuri la
întrebări. Unele întrebări oferă informații despre starea obiectivă: sexul,
vârsta, etc. Cele mai multe întrebări oferă însă informații despre cum estimează respondenții realitatea
socială și cum ei le evaluează.
Chestionarele oferă în principal deci informații despre starea subiectivă a populației.
Bun, e foarte important.
Adesea se consideră ca de la sine înțeles că datele
subiective oferite de chestionar sunt descrieri corecte ale realității sociale.
Dar această presupoziție ridică multe probleme. Voi lua pentru exemplificare o
temă căreia sociologia actuală îi acordă un interes special: încrederea/ neîncrederea în ceilalți oameni.
Încrederea/neîncrederea este un fapt
social/ sociologic, ostare
socială importantă: liantul sociabilității. Cum o analizează sociologul ?
Cea mai ușoară metodă este să întrebi pe oameni dacă au sau nu încredere în ceilalți.
Obținem astfel informații despre starea
subiectivă de încredere/ neîncredere. Dar chestionarul reflectă starea subiectivă a respondentului doar mediat. Răspunsurile la
chestionar sunt declarații ale stării
subiective. În ce măsură declarațiile
sub forma răspunsurilor la chestionare reflectă corect starea subiectivă a
„respondenților” este o întrebare deschisă. Declarațiile reflectă ce cred
oamenii, dar și impactul normelor sociale,
cum ar trebui să se comporte oamenii atunci când vorbesc despre ei înșiși.
Ne confruntăm și cu o altă problemă: răspunsul la întrebări
exprimă doar estimarea punctuală a
situației conținute în întrebare, sau și starea
de spirit mai generală a respondentului, care își pune amprenta asupra
modului în care acesta răspunde la toate
întrebările din chestionar ? Cu alte cuvinte, răspunsurile la un chestionar
sunt independente unele de celelalte sau exprimă și o stare de spirit globală a
respondentului care colorează toate răspunsurile sale[2].
Am putea să complicăm și mai mult problema întrebându-ne în ce măsură starea subiectivă, percepția, declarată în chestionar reflectă comportamentul real de încredere/ neîncredere al respondentului. Analiza comportamentului de încredere/ neîncredere este mult mai dificilă decât să soliciți percepția respondentului despre comportamentul său. Nu cumva sociologul se află acum în situația de acum câteva secole a doctorului ? Mergeai la doctor: ce te doare ? În piept. Atunci ia această doctorie. Din fericire, medicul a depășit cu mult acest nivel. Doctorul la început întreabă pe pacient ce îl doare, dar apoi îl „consultă”, adică analizează cu instrumente tot mai sofisticate starea reală a acestuia. Dar să nu mergem prea departe.
Sunt continuu
surprins de ce asemenea probleme par să fie ignorate în multe analize,
preferându-se credința necritică că răspunsurile la chestionare reflectă direct
și neproblematic starea de spirit a respondentului și, prin intermediul ei, a
realității.
Luând în considerare preferință excesivă după părerea mea a
utilizării chestionarului, nu putem ocoli întrebarea: sociologia este o știință
a societății sau doar a stării subiective a populației?
Datele sociologice sunt prezentate de regulă sub forma sintetică
de medii. În exemplul nostru, la
indicatorul încrederii în ceilalți,
pe o scală cu 5 trepte de la 1 la 5, românii au o valoare, presupunem, de 3,2,
deci puțin peste punctul mediu, nici
încredere, nici neîncredere. Sau, ceva mai intuitiv putem utiliza ca
indicator proporția celor care nu au încredere în oameni: 45% din populație,
adică aproape jumătate.
Datele oferă și o imagine a variației faptelor sociale în funcție de diferite „criterii”: sex, educație, vârstă, localitate (sat/ oraș), profesie, venit etc. Aceste „criterii” care captează variația diferitelor
fapte sociale le găsim aproape în toate cercetările empirice. Obținem astfel o
hartă sociologică a comunității.
După ce obținem toate aceste date, faza descriptivă a
cercetării, următoarea întrebare este cum explicăm de ce românii, comparând cu
alte populații, bărbații față de femei, orășenii față de săteni au mai puțină încredere în ceilalți.
Explicațiile faptelor sociale formează teoria.
Criteriile de variație sunt foarte utile, oferindu-ne o imagine
a varietății unei comunități, împarte populația în grupuri sociale importante:
bărbați/ femei, tineri/ vârstnici,
salariați/ capitaliști, urban/ rural. Dar nu putem considera criteriile
de variație drept cauze. Este sexul cauza variației încrederii în ceilalți? „Femeile” sunt mai încrezătoare în ceilalți.
Poate că așa e, dar imediat întrebarea este de
ce ? Pentru biologia femeilor sau poate pentru că ele au un nivel de
educație, poate că au o securitate oferită de familie mai ridicată, probabil.
Nu sexul ca atare, ci alte caracteristici generate de poziția sexului într-un
anumit context social reprezintă cauzele. A fi român e cauza încrederii mai
scăzute în ceilalți ?
„Criteriile” care ordonează variația poartă în ele, indistinct, o mulțime de „cauze” cu
efecte diferite. Nimeni nu îndrăznește însă să considere aceste „criterii”
drept cauze. Destul de frecvent ele sunt desemnate într-o manieră mai degrabă
eufemistic ca „factori determinanți”.
„Factorii determinanți” sunt variabile care empiric sunt legate statistic
semnificativ de fenomenul de explicat, dar ele nu sunt din acest motiv cauze.
Empiric, criteriile variației/ factorii determinanți întrunesc unele
caracteristici ale cauzelor: sunt anterioare
(sexul este înainte de declarația încrederii), sunt independente (sexul este independent de declarația încrederii, iar
nu invers), dar nu îndeplinesc alte condiție: nu sunt universale. Într-o societate sexul este asociat cu încrederea, în
alta nu. Nu îndeplinesc nici o altă condiție: simplitatea. Sexul este o stare foarte complexă care conține multe
componente și nu știm care dintre acestea ar putea produce încrederea/ neîncrederea.
Cele mai multe relații statistice pe care le descoperim sunt
contextuale, nu universală. „Factorii determinanți” sunt doar statistici,
conțin indistinct și relații cauzale, dar global nu sunt cauze. Identificarea
factorilor determinanți statistic ai unui fapt social nu reprezintă deci
explicații cauzale, dar deschid direcții de explorare a acestora. Cu factorii
determinanți statistic nu putem crea o teorie explicativă.
Analizele sociologice rar evidențiază relații cauzale. Ele se
mulțumesc să identifice relații empirice contextuale între fenomene sociale
complexe, fără a presupune relații cauzale simple și universale care stau în
spatele acestor relații empirice complexe.
Bogdan Voicu în articolul citat mai sus oferă un exemplu
interesant de trecere de la descriere
la explicație. El găsește în
cercetări internaționale o descriere a variației încrederii: România are un nivel foarte scăzut al încrederii în ceilalți, mai scăzut decât
țările nordice, decât țările occidentale și chiar față de unele țări în
tranziție; similar cu Bulgaria, țările foste ale Iugoslaviei și Turcia. Și
simte, dincolo de această relație contextuală, nevoia unei explicații: de ce?
Variabila „român” nu reprezintă o cauză a neîncrederii în ceilalți, deși s-a constatat o relație
semnificativă statistic. Este un „factor statistic determinant”, dar nu este o
cauză. Este o variabilă complexă care
conține o mulțime de variabile mai simple, unele dintre ele putând fi de fapt cauzele, pe care trebuie să le
identificăm într-o teorie explicativă.
În explicația sociologică a faptelor sociale întâlnim mai
multe paradigme explicative. S-a utilizat uneori o explicație psihologică, „caracterială”: așa suntem noi românii; noi românii suntem neîncrezători. Deci o trăsătură
a caracterului românilor. O asemenea explicație are o problemă. Apare imediat o
altă întrebare: de ce așa suntem noi
românii ? De când suntem așa și cât timp vom mai fi așa ? O asemenea
presupoziție caracterială deschisă este tot mai puțin credibilă. Explicația
„caracterială” se deplasează într-una „culturologică”: nu caracterul românilor,
ci cultura românilor. „Cultura” este un complex comportamental fixat în
mentalitatea colectivă și se transmite de la generație la generație. Ea este un
fapt social deschis: cultura noastră este produsul istoriei și viitorul este
deschis la schimbare.
Bogdan Voicu oferă o imagine clară a mecanismelor de
transmitere a culturii: în primul rând socializarea
primară a copilului; apoi educația copilului formează încrederea/
neîncrederea în ceilalți; maturul este modelat prin sistemul de norme din
mediul său de viață. Aceasta este o paradigmă explicativă culturologică:
cultura se transmite individului prin mecanismele sale. Dar există și o altă
posibilitate, un mecanism social: experiențele personale ale contextului social
prezent. Bogdan Voicu, le ia și pe acesta în considerație, dar le consideră mai
puțin importante: „Ele însă contează prea puțin. Doar aduc un impact minor”
p.181. Deci explicația trebuie căutată nu în contextul social prezent, ci în
trecut: „încrederea în oameni este redusă pentru că așa a fost mereu, aparent
încremenită în tradiționalism” (p. 181).
Rezumând ipoteza explicativ-culturalistă reiese următorul lucru: oamenii au încredere doar în familie și rude, și neîncrederea în ceilalți este un comportament al românilor pe perioade lungi de timp, generat de mentalitatea tradițională. După Revoluție, intrând într-un alt tip de societate, în perioada de tranziție, ne-am fi putut aștepta să avem o explozie a încrederii în ceilalți. Dar, iată, nu s-a întâmplat așa. Cum explicăm faptul că și în prezent, oamenii nu au încredere unii în alții, deși contextul social s-a schimbat ? Explicația dată de Bogdan Voicu este: nu noua experiență socială, ci supraviețuirea pe lung termen a culturii tradiționale.
Tradiția mi se pare o explicație destul de vulnerabilă, deși
ea are cu siguranță o anumită influență, dar nu determinantă. Ipoteza
paradigmei culturaliste poate fi verificată prin predicțiile empirice pe care
le fac. Și în trecut, de secole, inclusiv în perioada comunistă și chiar în
prezentul tranziției, oamenii au un nivel ridicat cronic de neîncredere în
ceilalți datorită persistenței tradiției. Este de presupus însă că rolul
tradiției, ca orice tradiție, în timp se diminuează: în procesul de
modernizare, gradul de încredere în ceilalți este în creștere, nu în scădere.
Unele date infirmă însă această așteptare. Un studiu recent al IRES[3] conține o
întrebare: societatea prezentă comparativ cu societatea de acum 100 ani, încrederea în ceilalți oameni este mai
ridicată sau mai scăzută ?
- Mai ridicată 7%
- La fel 11%
- Mai scăzută 79%
Deci, dacă persoanele intervievate estimează corect că
încrederea în ceilalți a fost istoric în scădere, nu în creștere se infirmă
ipoteza tradiției.
Datele invocate de Bogdan Voicu indică un grad de încredere
în ceilalți extrem de scăzut, între 8% și 19%. Neîncrederea este substanțial
peste 50%. E greu de crezut că tradiția este o explicație credibilă a nivelului
actual așa de scăzut.
Dar variația în această perioadă: în ani de 8%, iar în alți
ani la 19% se oferă ca explicație la crizele economice. Cu siguranță, dar nu
pare a fi suficient. Nu este numai criza economică, mai sunt și crizele
politice: eșecul guvernării de dreapta din anii 1997-2000 și a guvernării
Băsescu care au generat o adevărată revoltă socială.
Tradiția sedimentează o lungă experiență istorică și fără
doar și poate este un factor cauzal important. Dar tradiția nu acționează atât
direct, ci imediat de configurația social-economică a prezentului, care poate
întări persistența unor tradiții sau diminua alte elemente ale acesteia.
Relația dintre tradiție și configurația socială actuală trebuie explorată cu
atenție în sociologie.
Eu prefer să acord importanță mai mare cauzalității actuale contextului social. Trebuie să
acordăm o atenție explicativă mai mare strategiei tranziției responsabilă de
starea actuală a societății românești[4]:
privatizarea rapidă, făcută oricum, criza controlului social, mai ales a
statului, pierderea locurilor de muncă, explozia sărăciei, promovarea unui nou
tip de individualism în care fiecare trebuie să se descurce în competiție cu
ceilalți, dezorganizarea socială. Analizele comparative au probat că tranziția
din România a fost mai dureroasă decât în alte state, cu un grad ridicat de
dezorganizare social-economică, de anomie.
Aș vrea să formulez două concluzii mai generale:
- Există un decalaj în sociologia actuală, un avans al cercetării descriptive și un deficit în palierului explicativ. Ne confruntăm cu o adevărată criză a teoriei sociologice.
- 2. Centrarea excesivă pe explorarea subiectivității sociale este o cauză a ignorării unor zone tematice foarte importante și al izolării îngrijorătoare a sociologiei față de celelalte științe sociale.
[1] Aceste reflecții sunt generate de un
articol pe care l-am citit cu interes al lui Bogdan Voicu, 1993-2018: în căutarea încrederii în oameni, Sinteza,
august-septembrie, 2018.
[2] Cititorul interesat poate găsi examinarea acestei probleme în
unele studii ale mele ca de exemplu: Utilizarea
datelor de opinie pentru diagnoza stării unui sistem social în Revista
Sociologie româneacă, 2012
[3] Sineza, nr. noiembrie-decembrie, 2018
[4] Argumentarea o găsiți în alte studii ale
mele dedicate tranziției.
