Romania Sociala logo
Menu

Exerciții de sociologie: cum cercetăm realitatea socială?

autor:   26 August 2019  

Stimați colegi sociologi vă invit să facem împreună câteva exerciții de analiză care duc la o înțelegere mai bună a cum facem noi sociologie.

O analiză sociologică[1] are două nivele: primul nivel, descriptiv, descrierea realității sociale. Această operație produce fapte sociale/ sociologice, rezultatul înregistrării realității sociale cu instrumentele cercetătorului. Al doilea nivel, explicația. Cum explici faptele sociale. Sociologul are deci două „produse”: descrierea realității sociale, faptelor sociale, și teorii, explicații ale faptelor sociale, ale realității.  

Cele mai multe analize sociologice, în faza actuală, oferă mai ales fapte sociale colectate cu chestionarul: sute de răspunsuri la întrebări. Unele întrebări oferă informații despre starea obiectivă: sexul, vârsta, etc. Cele mai multe întrebări oferă însă informații despre cum estimează respondenții realitatea socială și cum ei le evaluează. Chestionarele oferă în principal deci informații despre starea subiectivă a populației.  Bun, e foarte important.

Adesea se consideră ca de la sine înțeles că datele subiective oferite de chestionar sunt descrieri corecte ale realității sociale. Dar această presupoziție ridică multe probleme. Voi lua pentru exemplificare o temă căreia sociologia actuală îi acordă un interes special: încrederea/ neîncrederea în ceilalți oameni. Încrederea/neîncrederea este un fapt social/ sociologic, ostare socială importantă: liantul sociabilității. Cum o analizează sociologul ?

Cea mai ușoară metodă este să întrebi pe oameni dacă au sau nu încredere în ceilalți. Obținem astfel informații despre starea subiectivă de încredere/ neîncredere. Dar chestionarul reflectă starea subiectivă  a respondentului doar mediat. Răspunsurile la chestionar sunt declarații ale stării subiective. În ce măsură declarațiile sub forma răspunsurilor la chestionare reflectă corect starea subiectivă a „respondenților” este o întrebare deschisă. Declarațiile reflectă ce cred oamenii, dar și impactul normelor sociale, cum ar trebui să se comporte oamenii atunci când vorbesc despre ei înșiși.

Ne confruntăm și cu o altă problemă: răspunsul la întrebări exprimă doar estimarea punctuală a situației conținute în întrebare, sau și starea de spirit mai generală a respondentului, care își pune amprenta asupra modului în care acesta răspunde la  toate întrebările din chestionar ? Cu alte cuvinte, răspunsurile la un chestionar sunt independente unele de celelalte sau exprimă și o stare de spirit globală a respondentului care colorează toate răspunsurile sale[2].

Am putea să complicăm și mai mult problema întrebându-ne în ce măsură starea subiectivă, percepția, declarată în chestionar reflectă comportamentul real de încredere/ neîncredere al respondentului. Analiza comportamentului de încredere/ neîncredere este mult mai dificilă decât să soliciți percepția respondentului despre comportamentul său. Nu cumva sociologul se află acum în situația de acum câteva secole a doctorului ? Mergeai la doctor: ce te doare ? În piept. Atunci ia această doctorie. Din fericire, medicul a depășit cu mult acest nivel. Doctorul la început întreabă pe pacient ce îl doare, dar apoi îl „consultă”, adică analizează cu instrumente tot mai sofisticate starea reală a acestuia. Dar să nu mergem prea departe.

Sunt continuu surprins de ce asemenea probleme par să fie ignorate în multe analize, preferându-se credința necritică că răspunsurile la chestionare reflectă direct și neproblematic starea de spirit a respondentului și, prin intermediul ei, a realității.

Luând în considerare preferință excesivă după părerea mea a utilizării chestionarului, nu putem ocoli întrebarea: sociologia este o știință a societății sau doar a stării subiective a populației?

Datele sociologice sunt prezentate de regulă sub forma sintetică de medii. În exemplul nostru, la indicatorul încrederii în ceilalți, pe o scală cu 5 trepte de la 1 la 5, românii au o valoare, presupunem, de 3,2, deci puțin peste punctul mediu, nici încredere, nici neîncredere. Sau, ceva mai intuitiv putem utiliza ca indicator proporția celor care nu au încredere în oameni: 45% din populație, adică aproape jumătate.

Datele oferă și o imagine a variației faptelor sociale în funcție de diferite „criterii”: sex, educație, vârstă, localitate (sat/ oraș), profesie, venit etc. Aceste „criterii” care captează variația diferitelor fapte sociale le găsim aproape în toate cercetările empirice. Obținem astfel o hartă sociologică a comunității.

După ce obținem toate aceste date, faza descriptivă a cercetării, următoarea întrebare este cum explicăm de ce românii, comparând cu alte populații, bărbații față de femei, orășenii față de săteni au mai puțină încredere în ceilalți. Explicațiile faptelor sociale formează teoria.

Criteriile de variație sunt foarte utile, oferindu-ne o imagine a varietății unei comunități, împarte populația în grupuri sociale importante: bărbați/ femei, tineri/ vârstnici,  salariați/ capitaliști, urban/ rural. Dar nu putem considera criteriile de variație drept cauze.  Este sexul cauza variației încrederii în ceilalți?  „Femeile” sunt mai încrezătoare în ceilalți. Poate că așa e, dar imediat întrebarea este de ce ? Pentru biologia femeilor sau poate pentru că ele au un nivel de educație, poate că au o securitate oferită de familie mai ridicată, probabil. Nu sexul ca atare, ci alte caracteristici generate de poziția sexului într-un anumit context social reprezintă cauzele. A fi român e cauza încrederii mai scăzute în ceilalți ?

„Criteriile” care ordonează variația poartă în ele, indistinct, o mulțime de „cauze” cu efecte diferite. Nimeni nu îndrăznește însă să considere aceste „criterii” drept cauze. Destul de frecvent ele sunt desemnate într-o manieră mai degrabă eufemistic ca „factori determinanți”. „Factorii determinanți” sunt variabile care empiric sunt legate statistic semnificativ de fenomenul de explicat, dar ele nu sunt din acest motiv cauze. Empiric, criteriile variației/ factorii determinanți întrunesc unele caracteristici ale cauzelor: sunt anterioare (sexul este înainte de declarația încrederii), sunt independente (sexul este independent de declarația încrederii, iar nu invers), dar nu îndeplinesc alte condiție: nu sunt universale. Într-o societate sexul este asociat cu încrederea, în alta nu. Nu îndeplinesc nici o altă condiție: simplitatea. Sexul este o stare foarte complexă care conține multe componente și nu știm care dintre acestea ar putea produce încrederea/ neîncrederea

Cele mai multe relații statistice pe care le descoperim sunt contextuale, nu universală. „Factorii determinanți” sunt doar statistici, conțin indistinct și relații cauzale, dar global nu sunt cauze. Identificarea factorilor determinanți statistic ai unui fapt social nu reprezintă deci explicații cauzale, dar deschid direcții de explorare a acestora. Cu factorii determinanți statistic nu putem crea o teorie explicativă.

Analizele sociologice rar evidențiază relații cauzale. Ele se mulțumesc să identifice relații empirice contextuale între fenomene sociale complexe, fără a presupune relații cauzale simple și universale care stau în spatele acestor relații empirice complexe. 

Bogdan Voicu în articolul citat mai sus oferă un exemplu interesant de trecere de la descriere la explicație. El găsește în cercetări internaționale o descriere a variației încrederii: România are un nivel foarte scăzut al încrederii în ceilalți, mai scăzut decât țările nordice, decât țările occidentale și chiar față de unele țări în tranziție; similar cu Bulgaria, țările foste ale Iugoslaviei și Turcia. Și simte, dincolo de această relație contextuală, nevoia unei explicații: de ce?  Variabila „român” nu reprezintă o cauză a neîncrederii în ceilalți, deși s-a constatat o relație semnificativă statistic. Este un „factor statistic determinant”, dar nu este o cauză. Este o variabilă complexă  care conține o mulțime de variabile mai simple, unele dintre ele putând fi de fapt cauzele, pe care trebuie să le identificăm într-o teorie explicativă. 

În explicația sociologică a faptelor sociale întâlnim mai multe paradigme explicative. S-a utilizat uneori o explicație psihologică, „caracterială”: așa suntem noi românii; noi românii suntem neîncrezători. Deci o trăsătură a caracterului românilor. O asemenea explicație are o problemă. Apare imediat o altă întrebare:  de ce așa suntem noi românii ? De când suntem așa și cât timp vom mai fi așa ? O asemenea presupoziție caracterială deschisă este tot mai puțin credibilă. Explicația „caracterială” se deplasează într-una „culturologică”: nu caracterul românilor, ci cultura românilor. „Cultura” este un complex comportamental fixat în mentalitatea colectivă și se transmite de la generație la generație. Ea este un fapt social deschis: cultura noastră este produsul istoriei și viitorul este deschis la schimbare.

Bogdan Voicu oferă o imagine clară a mecanismelor de transmitere a culturii: în primul rând socializarea primară a copilului; apoi educația copilului formează încrederea/ neîncrederea în ceilalți; maturul este modelat prin sistemul de norme din mediul său de viață. Aceasta este o paradigmă explicativă culturologică: cultura se transmite individului prin mecanismele sale. Dar există și o altă posibilitate, un mecanism social: experiențele personale ale contextului social prezent. Bogdan Voicu, le ia și pe acesta în considerație, dar le consideră mai puțin importante: „Ele însă contează prea puțin. Doar aduc un impact minor” p.181. Deci explicația trebuie căutată nu în contextul social prezent, ci în trecut: „încrederea în oameni este redusă pentru că așa a fost mereu, aparent încremenită în tradiționalism” (p. 181).

Rezumând ipoteza explicativ-culturalistă reiese următorul lucru: oamenii au încredere doar în familie și rude, și neîncrederea în ceilalți este un comportament al românilor pe perioade lungi de timp, generat de mentalitatea tradițională. După Revoluție, intrând într-un alt tip de societate, în perioada de tranziție, ne-am fi putut aștepta să avem o explozie a încrederii în ceilalți. Dar, iată, nu s-a întâmplat așa. Cum explicăm faptul că și în prezent, oamenii nu au încredere unii în alții, deși contextul social s-a schimbat ? Explicația dată de Bogdan Voicu este: nu noua experiență socială, ci supraviețuirea pe lung termen a culturii tradiționale.

Tradiția mi se pare o explicație destul de vulnerabilă, deși ea are cu siguranță o anumită influență, dar nu determinantă. Ipoteza paradigmei culturaliste poate fi verificată prin predicțiile empirice pe care le fac. Și în trecut, de secole, inclusiv în perioada comunistă și chiar în prezentul tranziției, oamenii au un nivel ridicat cronic de neîncredere în ceilalți datorită persistenței tradiției. Este de presupus însă că rolul tradiției, ca orice tradiție, în timp se diminuează: în procesul de modernizare, gradul de încredere în ceilalți este în creștere, nu în scădere. Unele date infirmă însă această așteptare. Un studiu recent al IRES[3] conține o întrebare: societatea prezentă comparativ cu societatea de acum 100 ani, încrederea în ceilalți oameni este mai ridicată sau mai scăzută ?

  • Mai ridicată         7%
  • La fel                    11%
  • Mai scăzută          79%

Deci, dacă persoanele intervievate estimează corect că încrederea în ceilalți a fost istoric în scădere, nu în creștere se infirmă ipoteza tradiției. 

Datele invocate de Bogdan Voicu indică un grad de încredere în ceilalți extrem de scăzut, între 8% și 19%. Neîncrederea este substanțial peste 50%. E greu de crezut că tradiția este o explicație credibilă a nivelului actual așa de scăzut.

Dar variația în această perioadă: în ani de 8%, iar în alți ani la 19% se oferă ca explicație la crizele economice. Cu siguranță, dar nu pare a fi suficient. Nu este numai criza economică, mai sunt și crizele politice: eșecul guvernării de dreapta din anii 1997-2000 și a guvernării Băsescu care au generat o adevărată revoltă socială.

Tradiția sedimentează o lungă experiență istorică și fără doar și poate este un factor cauzal important. Dar tradiția nu acționează atât direct, ci imediat de configurația social-economică a prezentului, care poate întări persistența unor tradiții sau diminua alte elemente ale acesteia. Relația dintre tradiție și configurația socială actuală trebuie explorată cu atenție în sociologie.

Eu prefer să acord importanță mai mare cauzalității actuale contextului social. Trebuie să acordăm o atenție explicativă mai mare strategiei tranziției responsabilă de starea actuală a societății românești[4]: privatizarea rapidă, făcută oricum, criza controlului social, mai ales a statului, pierderea locurilor de muncă, explozia sărăciei, promovarea unui nou tip de individualism în care fiecare trebuie să se descurce în competiție cu ceilalți, dezorganizarea socială. Analizele comparative au probat că tranziția din România a fost mai dureroasă decât în alte state, cu un grad ridicat de dezorganizare social-economică, de anomie.

Aș vrea să formulez două concluzii mai generale:

  1. Există un decalaj în sociologia actuală, un avans al cercetării descriptive și un deficit în palierului explicativ. Ne confruntăm cu o adevărată criză a teoriei sociologice.
  2. 2.      Centrarea excesivă pe explorarea subiectivității sociale este o cauză a ignorării unor zone tematice foarte importante și al izolării îngrijorătoare a sociologiei față de celelalte științe sociale.

[1] Aceste reflecții sunt generate de un articol pe care l-am citit cu interes al lui Bogdan Voicu, 1993-2018: în căutarea încrederii în oameni, Sinteza, august-septembrie, 2018.

[2] Cititorul interesat poate găsi examinarea acestei probleme în unele studii ale mele ca de exemplu: Utilizarea datelor de opinie pentru diagnoza stării unui sistem social în Revista Sociologie româneacă, 2012

[3] Sineza, nr. noiembrie-decembrie, 2018

[4] Argumentarea o găsiți în alte studii ale mele dedicate tranziției.



Facebook

Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România

O carte nouă care se va dovedi a fi una fundamentală pentru gândirea românească. Paradigma tradițională a unei economii de piață liberă, deși cu imperfecțiunile ei, este înlocuită cu o nouă paradigmă a economiei societății românești actuale, ”capitalism fără capital”, cu implicațiile ei pentru înțelegerea întregii societăți. Dragi sociologi, nu este o carte ...

Cum ne vede Occidentul

Este surprinzător că nu putem găsi prea multe analize globale ale României în această perioadă de tranziție. Încă de la începutul anilor 90 am încercat să avertizez asupra riscurilor unei tranziții prost construite, dar adesea m-am simțit singur. Dar cum percep specialiștii occidentali tranziția în țările noastre ? Mărturisesc, am avut ...

Neoliberalism și șocul civilizațiilor

Fukuyama și Huntington Doi autori și două cărți majore au marcat percepția generației noastre despre noua ordine mondială. Este vorba de Francis Fukuyama : The End of History and the last Man (1992) și de Samuel Huntington : The Clash of Civilisations and the Remaking of World Order. 1996.  Fukuyama anunța universalizarea pieții libere ...

O evoluție sintetică a căutării ”ADEVĂRULUI” Ne-am eliberat de paradigma ”Agamiță Dandanache”?

Ieri am fost șocat, nu numai eu, de ceea ce mulți au etichetat ca ”bâlciul” de la Parlament.  În minte mi-a venit o istorie a eforturilor omenirii de a ajunge la adevăr. Prima fază. În antichitate, grecii au inventat logica, regulile gândirii corecte. Ei au crezut că logica este instrumentul de ...

Lansare de carte. Elena Olariu și o nouă înțelegere a spațiului privat în secolul al XIX-lea

Onorată comunitate academică, dragi colegi și dragi cititori,   vă anunțăm că au apărut două cărți semnate de istoricul de artă Elena Olariu, lucrări care sunt dedicate civilizației românești: ”Boieri și aristocrați români în secolul al XIX-lea” (studiu de mentalitate și moravuri în spațiu privat), respectiv ”Stil de viață aristocratic românesc ...

Migrație, integrare, dezintegrare

Cum sociologia este analiza stării nației dar și a timpului prezent, am dori să ne oprim puțin asupra problemelor legate de migrație. De ce migrația? Pentru că problema națională, ecologia și  migrația fac parte din cele trei mari evenimente care agită astăzi planeta. România se confruntă și ea cu aceste ...

În cercetarea sociologică, o fotografie valorează cât o mie de statistici

Imaginea foametei din Sudanul de Sud: vulturul pândind un copil care s-a prăbușit în drum spre Centrul de hrănire ONU (Fotografie realizată de jurnalistul sud-african Kevin Carter, publicată în The New York Times, pentru care a primit Premiul Pulizer în 1993) În urmă cu aproape 50 de ani, jurnalista și scriitoarea ...

Impactul creșterii prețului la energie electrică, gaze, apă asupra bugetului familiilor

Traiul decent poate fi descris ca situația în care o familie își poate permite o alimentație echilibrată și sănătoasă, îmbrăcăminte și încălțăminte noi din magazine de specialitate, de a dispune de o locuință care oferă adăpost și siguranță, locuința să fie mobilată și echipată cu aparate electrocasnice în stare bună ...