Calitatea vieții este o temă nouă, promovată de filozofie, de sociologie și preluată în programele politice. Evenimentul s-a întâmplat în anii 60-70.

Dar starea umană sintetică a calității vieții, fericirea, a fost prezentă în gândirea colectivă din cele mai vechi timpuri.

Grecia antică: strategia plenitudinii umane

Mitul a fost prima formă de cristalizare a unor viziuni asupra problemelor importante pentru oameni. În antichitatea greacă s-a produs o deschidere nouă, diferită de mit: rațiunea  teoretică, un nou instrument mai puternic de cunoaștere. Atunci s-au pus bazele primelor instrumente ale gândirii teoretice: logica, matematica și filozofia.

Presocraticii au introdus primele teorii ale ”lumii”: ce e lumea, cum a fost ea creată, care este substanța care stă la baza tuturor lucrurilor. Heraclit a dezvoltat o teorie a lumii bazată pe un element fundamental, focul. El a rămas celebru introducând paradigma schimbării continue: Totul curge. De două ori nu ne putem scălda în râu: râul curge și e altul, dar și noi suntem mereu alții.Thales, un mare matematician și logician, considerat a fi întemeietorul gândirii științifice, a considerat că elementul de bază este apa. Democrit a făcut un uriaș pas înainte. El a introdus conceptul de atom.

Pentru prima oară s-a pus o problemă tipic științifică, dar nu exista pregătirea necesară pentru a se găsi un răspuns. Nu se putea merge prea departe și tema ”ce este lumea” a fostă abandonată. De abia în secolul XVII-XVIII, mai târziu cu două mii de ani, s-au putut dezvolta o abordare științifică.

Cealaltă ”realitate” care a intrat în interesul noii cugetări teoretice a fost omul. Pe frontispiciul Acropole-ului era sinteza noului program de gândire: ”Cunoaște-te pe tine însuți !”

Dar a apărut o problemă. Omul nu este o realitate care există, care trebuie descrisă și explicată, ci o realitate deschisă, care se construiește de către omul însuși. Fiecare ne construim și ne reconstruim continuu.

Omul este un corp  cu nevoile și plăcerile lui. Grecii le apreciau și le cultivau. În tinerețe corpul frumos a devenit centrul programului tinerilor: educația fizică și competițiile sportive.Medici faimoși se ocupau de vindecarea corpului. Dar care sunt nevoile superioare ? Nevoile și plăcerile corpului sunt importante. Dar omul este mult mai mult decât corpul său. Sunt și alte nevoi. Sunt și alte bunuri de care omul are nevoie. S-a dezvoltat o teorie a nevoilor superioare ale omului: etica.

Grecii antici au formulat trei valori fundamentale ale omului: adevărul, cunoașterea deci, binele și frumosul. Era primul program al construirii unei vieți de calitate: cunoașterea care produce adevărul, etica care definește binele suprem și frumosul care oferă o viață armonioasă. S-a conturat imaginea omului total.

Grecii nu s-au construit doar pe ei înșiși, ci și mediul său de viață: au construit frumoasaAtenă și democrația ateniană.

Dar care este binele suprem ? Binele este în multe sfere ale vieții omului. Dar ce este binele suprem ? Aristotel nu vrea să spună învățăceilor lui ce este binele. Profesorul lui, Platon, îl învățase că binele este în fiecare. Deci trebuie să învățăm fiecare să descopere binele în noi înșine. Și Aristotel îi oferă procedura logică de a identifica binele suprem. Avem trei criterii ale binelui suprem: 1. este binele dezirabil în sine 2. nu este dezirabil pentru alt lucru și 3. toate celelalte lucruri sunt dezirabile pentru el. Un exercițiu de logică care duce la adevăr.

A existat în gândirea greacă antică un larg consens. Binele suprem al omului este fericirea. Fericirea a devenit tema centrală în toate teoriile grecilor antici, obiectivul ultim de atins al programului de dezvoltare umană.

Ce este fericirea ?Paradoxal, fericirea nu a fost, în sensul precis, un concept. Adică ”un cuvânt” bazat pe o teorie complexă. El a fost un termen care se referea la o stare pe care omul a experimentat-o și a ”numit-o” cu termeni ca: o stare debineși, în forma sa de vârf, fericirea, o stare de bine foarte intensă, de completitudine umană, echilibru spiritual, pace sufletească, satisfacție. Toate limbile au trebuit să capteze această stare în diferiți termeni. Acești termeni  nu au fost inventați de filozofii greci. I-au găsit în limba cotidiană și i-au șlefuit cu instrumentul teoriei. 

Nici psihologia actuală nu a dezvoltat ”fericirea” ca un concept în cadrul unei paradigme științifice. Încă ne mulțumim cu definii la nivelul conștiinței comune, un termen al cărui sens îl ”știm” cu toții; el desemnează o stare umană pe care toți o experimentăm.

Iată ce putem găsi în dicționare, acum după mai bine de două mii de ani de la tentativa grecilor antici. : ” A fi fericit înseamnă a te găsi într-o stare de bunăstare compusă din emoții pozitive, de la bucurie la plăcere. Conceptul de fericire este difuz și sensul său poate varia pentru diferite persoane și culturi. Termeni asemănători sunt bunăstarea, calitatea vieții, satisfacția și împlinirea.”

 Grecii antici au pornit de la ideea că știm cu toți ce este fericirea și etica s-a concentrat pe ce trebuie să facem pentru a o atinge.

Platon formulează cu claritate programul său etic: ”Aşa se face că măsura şiproporţia merg mână în mână cu frumosul şi virtutea… Când nu putem surprinde binele printr-o singură idee, îl definim prin trei: prin frumuseţe, proporţieşi adevăr.”, în Philebos

Aristotel a pus și el, dar printr-o abordare mai pragmatică, fericirea (eudaimonia) în centrul eticii sale și s-a concentrat pe ghidul de viață pentru realizarea ei: calea de mijloc, evitarea extremelor, moderația și cumpătarea.

 Epicur: omul trebuie să evite durerea, dar și plăcerile nenaturale care pot duce la durere. Obiectivul: atingerea ataraxiei, o altă formulare a fericirii. Binele este plăcerea, dar o plăcere înțeleaptă.

Părea că grecul a reușit să fie fericit: el știe, prin cunoaștere, ce este fericirea și cum poate ajunge la ea. A descoperit rațiunea și utilizarea ei cu înțelepciune.

Strategia renunțării

Schimbările din modul de gândire exprimă schimbările din viața reală a anticilor. Vremea lui Socrate și Platon era a unui echilibru uman de construit, program posibil într-o lume ea însăși echilibrată. Prosperitatea cetățeanului grec era asigură de munca sclavilor. Cetatea era ferită de amenințări dinafară. Cetățeanul grec se simțea liber să gândească împreună cu ceilalți cetățeni liberi și prosperi problemele fundamentale ale căutării filozofice a fericirii.

Lucrurile se dovedeau a fi mai complicate, și din interior și din exterior. Viața s-a schimbat profund: nesigură și plină de dificultăți. Societatea începe să fie roasă pe dinăuntru și din exterior. Furtuna impredictibilă a lumii nu putea susține insula de fericire al Atenei. Nu poți obține liniștea și echilibrul tău într-o lume tot mai dezechilibrată. Șansele de fericire se prăbușesc. Lumea antică intră în dezagregare. Viața nu mai este sigură. Evenimentele vieții nu mai pot fi controlate.

Viața publică oferea o sursă de satisfacție: democrația. Și această sferă a fost înlocuită, cum se temeau deja filosofii greci, de tiranie. Platon încă putea să gândească în detaliu modelul unei cetăți ideale. Problema proiectului lui Platon nu era însă în detaliile ei, ci însăși existența cetăților în noua lume. Cetățile au fost spulberate de imperii și războaie. 

Lumea antică începe să se degradeze. O nouă strategie a fericirii se prefigurează, bazată pe îndoială și pe renunțare.

Epictet formula sintetic noua strategie: Fericirea constă în a fi liber, adică a nu vrea nimic.

Optimismul lui Socrate, Platon sau Aristotel face loc îndoielii. Scepticismul promovează o altă atitudine față de viață. Cunoașterea, care era cheia înțelepciunii și deci a fericirii, este ea însăși supusă îndoielii.  Nu putem obține o cunoaște sigură. ”O propoziție ne pare adevărată, dar argumente la fel de credibile sunt și pentru propoziția contrară.” Același lucru se aplică și la înțelepciunea etică. Renunțarea căutării binelui și adevărului duce și ea la o liniște interioară, la un alt tip de echilibru, quite.

Se produce o uriașe deplasare socială. Purtătorul gândirii cetăților Greciei era cetățeanul liber și prosper. El mergea să se întâlnească în agora cu ceilalți cetățeni, și ei liberi și prosperi, să mediteze asupra fericirii. În subsolurile societății, o mare masă necuvântătoare de sclavi și alți săraci, fără șansa de gândi ei înșiși la problemele fundamentale ale omului.

Cetățeanul liber și prosper a făcut loc tot mai mult emigranților săraci, cu o viață precară la marginea cetăților. Pentru aceștia viața era fundamental săracă și nesigură. Filozofia nu le mai oferea șansa fericirii pe un ”pământ” tot mai nesigur și ostil. Inițiativa căutării fericirii nu o mai are grecul cetățean al cetăților prospere, ci emigrantul sărac de pretutindeni.

În acest alt mediu social s-a cristalizat o altă înțelepciune: creștinismul. Înțelepciunea s-a structurat pe o altă logică. Și istoria era alta.

La începuturi, omul s-a bucurat de o viață fericită în rai. Dar păcatul originar a făcut să fie izgonit pe pământ unde a găsit o viață plină de greutăți.

Ce strategie a ”fericirii” îi era acestuiom la dispoziție ? Să accepte ca inevitabile dificultățile vieții, dar și să lupte cu propria sa natură păcătoasă. Să încerce, cât poate, să aibă o viață austeră, eliberat de tentația bunurilor pământești; o viață orientată nu de rațiune, ci de credință în ordinea  ”cerească”. O viață dedicată lui Dumnezeu, cu renunțări la bunurile lumești. O astfel de viață oferea fericirea, dar nu pe pământ, ci într-o viață viitoare. Credinciosul putea obține și pe pământ o anumită stare de echilibru sufletesc, o anumită fericire și ea precară. O asemenea strategie era la îndemâna săracului. El nu mergea în agorasă discute filozofie, ci în peștera care îi era la început biserică, unde se ruga.

Noua strategie a fericirii nu era a dezvoltării personale în toate sferele: corp sănătos și frumos, utilizarea cu înțelepciune a tuturor bunurilor, și mai ales o viață spirituală axată pe cunoaștere și înțelepciune; și, desigur, torul într-o cetate frumoasă. Strategia era de alt tip: fericirea prin renunțare. Filosoful înțelept este înlocuit de ascetul care se retrage ”în deșert”, în izolare și acceptarea cu seninătate a lipsurilor și ostilităților lumii. Asceza este mai mult decât renunțare: cultivarea capacității de a renunța la plăcerile lumii. Și această strategie oferă șansa atingerii unei stări de liniște, de împăcare sufletească și de satisfacția obținerii controlului asupra propriei vieți. În situații sociale similare, același tip de strategie a fericirii s-a dezvoltat. Este cazul celebru al filosofului ascet din lumea asiatică. 

Noul filosof al unei lumi nesigure nu găsea nimic utilizabil în superba filozofie greacă a rațiunii optimiste. Și a uitat-o. Această schimbare este înregistrată, cu surpriză, mult mai târziu de intelectualul european. Frumoasa filozofie greacă se ștersese din memoria europeană. Informațiile despre ea revin cu aproape un mileniu mai târziu, dar din surse arabe.