Prima etapă pentru a lichida un popor este de a-i șterge memoria. 

Distrugeți cărțile, cultura și istoria sa. Apoi faceți în așa fel să se scrie alte cărți, fabricați o altă cultură, inventați o altă istorie. Și astfel această națiune va începe să uite ceea ce a fost. 

Lupta omului împotriva puterii este lupta  memoriei contra uitării. 

Kundera 

Întrebări

Într-o perioadă de mari schimbări geopolitice, întrebările devin mai importante ca răspunsurile; dacă răspunsurile sunt parțiale și temporare, întrebările rămân deschise unor analize raționale și  unor necesare dezbateri în spațiul public.  

Colegi din Romania m-au întrebat dacă în urma ultimelor declarații ale lui Trump despre Canada (impunerea de taxe vamale Canadei vecine și evocarea unei Canade, ca cel de al 51 stat american ), Canada a devenit naționalistă. Și cum reacționează Quebecul independentist la aceste declarații. Colegi din Canada m-au întrebat ce s-a întâmplat în România cu anularea rezultatelor din campania electorală pentru funcția de Președinte din decembrie 2014 ? De ce și cum candidatul  câștigător la alegeri a fost scos din cursă ?  

Înainte de a încerca să prezentăm câteva elemente de răspuns la aceste întrebări , trebuie să începem prin a evoca pe scurt contextul geopolitic actual. 

Seismul Trump. Ordine geopolitică în clar/obscur

Să amintim că în alegerile din 2024 în SUA,  o mare parte din populația SUA, incluzînd latino și afro-americanii din SUA,  a votat pentru Make America Great Again. A fost un vot împotriva exceselor modelului globalist și al ideologiei neo-progresiste, și un vot pentru Unitate și Patriotism. Trump declara într-unul din discursurile sale de campanie electorală  : Împreună vom face o Americă mai bogată, mai sănătoasă, mai securitară. Că suntem albi, negrii, galbeni sau metiși, în vinele noastre curge sânge roșu !   

Re-investirea lui Donald Trump ca Președinte al SUA în 2025 a provocat o veritabilă răsturnare geo-politică, poate cea mai semnificativă după căderea comunismului. Administrația Trump a renunțat la « politica  multilaterală » promovată de către SUA după 1945 și a ales politica  MAGA, Make America Great Again. Cu alte cuvinte : Ne preocupăm înainte de toate de propria țară ! Vom institui o nouă ordine comercială, cu taxe vamale, și obiectivul este prosperitatea SUA. Această schimbare de paradigmă strategică a fost taxată de « declarație de război comercial ».     

Foarte pe scurt am putea descrie contextul actual al ordinii mondiale prin  confruntările între naționalism și globalism, între înrădăcinare și nomadism, între suveranism și piața liberă, între populism și neo-progresism. După confruntarea capitalism/comunism (până în 1990), confruntarea între globalism și suveranism implică și confruntarea între două ideologii concurente : corectitudinea politică și protecționismul național, și confruntarea între administrația Trump și administrația Uniunii europene (condusă de  Ursula Van der Leyen, președintă a Comisiei europene). 

Analiști politici de renume în Europa (Serge Halimi : Le schisme occidental. Le Monde diplomatique. Aprilie 2025) vorbesc chiar de o ruptură a alianței nord-atlantice. Și o ruptură între Occidentul american și Occidentul european. Coaliția occidentală este pusă la mare încercare în fața războiului din Ukraina, pentru că Președintele Trump anunță că, în noua ordine internațională, SUA va plasa propriile interese pe primul plan. SUA vor recupera bogăția risipită pe războie din Europa (Bosnia, Ukraina). În aceste conflicte din Europa, s-a beneficiat de serviciile OTAN și de factura plătită mai ales de americani. Europa va trebui să-și asume alegerile de război sau de pace. Se știe dealtfel că vicepreședintele SUA, GD Vance, a declarat la Conferință pentru securitate de la Munchen, în 14 ianuarie 2025, că nu Rusia, nu China sunt dușmanii Europei, ci politica actuală a UE. O politică supra-națională și belicoasă.  

Și acum, să  luăm la rând  cele două întrebări, pentru a formula câteva elemente de răspuns.   

A devenit Canada naționalistă ?  

Canada și naționalismul banal

Pâna acum, SUA și Canada au colaborat împreună pentru prosperitatea continentului. Adminstrația Trump a impus Canadei, vecina din Sud, taxe vamale. Replică guvernamentală a Canadei, la care toate cele patru partide din Canada au aderat : Partidul liberal, Partidul conservator, New Democratic Party și Bloc Quebecois a fost tot comercială. Provocarea SUA a fost comercială, ripostă Canadei a fost și ea comercială. Taxe vamale/pentru taxe vamale, dolar/pentru dolar, protecționism economic/pentru protecționism economic. Urmează de ambele părți repatriere de uzine, obiectivul de recreare de locuri de munca acasă și autonomie agro-alimentară. 

Dacă ar trebui să evocăm un naționalism în Canada, am vorbi mai degrabă de un naționalism banal.   Acest naționalism banal exprimă în fapt o stare de spirit, o comuniune, o apartenență și o afirmare identitară. Amintim că  în anii 2000, o banală reclamă de bere a devenit o veritabilă declarație identitară canadiană. E vorba de publicitatea pentru berea Molson, I am Canadian.  Succesul comercial al berii Molson a fost desigur marcat, dar surpriza a fost alta. În fața presei internaționale, această publicitate a fost etichetată de « veritabil discurs politic colectiv ». Discursul lui Joe se adresa vecinului din Sud, SUA. Era un discurs prin negație : Nu sunt American. Și un discurs de afirmare : sunt canadian,  și Canada este jumătatea cea bună a Americii. 

Iată conținutul simbolic al publicității: Scuzati-mă. Mă numesc Joe și sunt Canadian. Nu, nu trăiesc într-un iglo. Nu, nu lucrez în comerțul cu blănuri. Dar trăiesc în Canada. Vorbesc franceză sau engleza, nu vorbesc american. Canada susține pacea și nu acțiunile polițienești. Canada este țara a hockey-lui pe gheață. Canada este cea mai bună jumătate a Americii de Nord. 

Quebecul și naționalismul de supraviețuire

Tot în anii 2000, în Quebec s-a făcut o campanie publicitară,  pentru berea Labatt. Publicitate devenită, printr-un efect de domino, o declarație identitară. Ce spunea această publicitate ?  Suntem 6 milioane,  trebuie să stăm de vorbă ! Altfel spus, suntem o minoritate în Canada, dar suntem un popor fondator în Canada. Și  trebuie să vorbim la prezent și la viitor. Filmul Declinul imperiului american, realizat în 1986 de regizorul quebechez Denis Arcand, film premiat la festivalul de la Cannes și la ceremonia Oscar, era de fapt o satiră latină la adresa valorilor egoiste și pragmatice nord-americane, care au fost adoptate la un moment dat de elita intelectuală din Quebec. 

Dacă ne-am folosi de o referință teoretică, Manuel Castells (The power of Identity ) evoca trei moduri de construcție  simbolică a unei identități colective : legitimizing identity, resistance identity și project identity, am spune că publicitatea pentru berea Molson , prin discursul lui Joe,  este o construcție simbolică de rezistență și legitimare. Publicitatea Labatt din Quebec se apropie mai mult un proiect identitar. Independența Quebecului este dealtfel o obsesie națională și o sursă permanentă de depresie colectivă. Naționalismul din Quebec este un naționalism pacific. Un soi de project identity, care se exprimă prin referendum și la urne. Un sentiment de apartenență, un naționalism sentimental, emotiv, motivat de teama de a dispare ca popor. Un naționalism de supraviețuire a unei mici nații francophone, aflată în oceanul anglo-saxon. Un naționalism lingvistic și cultural. Dar în istoria Canadei se evocă două națiuni : națiunea canadiană franceză și națiunea canadiană anglosaxonă, la care se adaugă Amerindienii, numiți Primele Națiuni ale Canadei.

Alegerile din România. 2024 și 2025

Câteva remarci ce ne permit să evocăm un clar obscur în legătură cu alegerile anulate.    

Prima remarcă. S-a spus pe bună dreptate despre Câștigătorul din cursa electorală din decembrie, că el ar fi putut fi un Ionescu, un Popescu, un Zamfirescu sau un Georgescu. Important a fost nu individul, ci simbolul pe care acesta l-a cristalizat. Candidatul câștigător a cristalizat nevoia de schimbare, dorința de protecționism economic și patrimonial. El a ieșit invingător pentru că proiectul de țară propus era fondat pe repararea valorilor naționale, numitele națiune, patrie, cultură și tradiții. 

A doua remarcă. În fața unor mari schimbări geopolitice, orice nație revine la întrebări fundamentale despre identitatea sa. Sunt întrebările enunțate de Kant : Cine suntem ? De unde venim ? Încotro mergem ?  Asta s-a întâmplat și în România la alegerile din decembrie 2024. Un procent surpriză de votanții au ales formula suveranistă. În fața surprizei, clasa politică aflată la putere în România a fost derutată, într-o primă etapă.  Purtătorii de cuvânt din partea partidelor tradiționale (PSD, PL) au făcut declarații ce implicau o doză de auto-critică,  apreciabilă dealtfel. Ei au declarat în inteeviuri,  că o reformare politică devine urgentă. Da, se poate spune că sistemul nostru de funcționare ar trebui scuturat de corupție, impostură, numiri pe filieră politică, angajări pilotate și promisiuni uitate. Dar noi promitem că ne vom schimba modul de funcționare!  Deocamdată votați cu noi ! 

A treia remarcă. Dar acest scurt exercițiu de auto-critică nu a durat mult…Cu avalul Curtei constituționale, candidatul câștigător a fost scos din cursă. Alegerile s-au amânat, pâna la reorganizarea  alegerilor.  Și s-a trecut (mediatic) la dezbinarea votanților, împărțiți în două tabere: Votanții buni, care au votat sistemul. Și pleava societății, votanții care au votat pentru candidatul suveranist. Destul de repede, analiștii politici din țară și din alte țări din Europa au reluat știrea că  Thierry Breton, exconsilier al UE a declarat că anularea rezultatelor alegerilor din România era necesară pentru că urmau alegerile din Polonia și Germania și un precedent  suveranist ar fi servit de exemplu negativ pentru țările membre ale UE. Întrebarea care apare este : UE a legitimat impunerea unei democrații controlate și militante , în cazul anulării voturilor din România ? 

Uniunea europeana văzută din Europa, în clar obscur    

Emmanuel Macron, președintele Franței, declara într-un discurs din 5 martie 2025: Patria are nevoie de noi și de angajamentul nostru ! Un discurs emotiv, teatral , un  recurs la amenințări și frici. Frica de război ! Frica în fața unei amenințări rusești! A urma îndemnul la înarmare și aprobarea unui buget de înarmare.  

În dosarul publicat de prestigioasa publicație Le monde diplomatique, în aprilie 2025, intitulat Capcana re- înarmării (Le piège du re-armement) se spune că agitația în jurul amenințării ruse este menită să creeze o unitate de fațadă în Europa. O unitate de fațadă care nu reușește să anuleze forțele centrifuge în Europa națiunilor. Unitatea și securitatea nu funcționează pentru cele 28 de state. Dovadă ? Grecia și Italia nu au fost susținute în problemele lor de securitate în confruntarea lor dramatică cu imigrația ilegală venită  «  sur des bateaux de fortune  »  dinspre Africa. O apărare comună este posibilă ?  Dar UE nu are competență în materie de securitate.  

Într-un alt text din acest dosar,  Pierre Rimbert (Să faci război, pentru a face Europa) evocă planul de finanțare ReArm Europe, Livre blanc sur le Defense, și amintește că Ursula von der Leyen, făcea paradă în ședința plenara a Parlamentuluii european din 11 martie 2025: E momentul Europei ! Integrarea europeană ar fi o ripostă la războiul de civilizații dintre Rusia autoritară a lui Putin și Europa democrată a Comisiei europene. Rimbert notează dealtfel că, fără consultarea guvernelor statelor membre, fără nici o dezbatere publică și democratică, se tinde la la înlocuirea economiei sociale a Europei națiunilor cu o economie de război, cu aprovizionare centralizată de material de război. Proiectul european, axat pâna de curând pe economie socială și pace se reorientează ca o piață unică a războiului. Ori, în mod evident, țărilor membre ale UE au interese geopolitice și geostrategice diferite. 

SUA au recomandat organizarea de alegerei în Ukraina. Dar întrebarea este posibilă democrația într-un context de război ? Guvernul actual din Ukraina consideră că organizarea de alegeri ar echivala cu distrugerea unității țării și a rezistenței întregii Europe în fața Rusiei. Democrația și războiul nu pot face menaj comun, și e nevoie de o democrație controlată și militantă. 

În loc de concluzie: Nația și apartenența națională 

Să amintim că națiile au fot inventate în Europa. Și ce este o națiune ? Pentru filozoful german Fichte nația este esența (etnică) a unui popor. Pentru francezul Renan, nația este o dorință (civică) de a trăi împreună, un permanent plebiscit. Nu indivizii locuiesc în comunitatea națională, ci nația locuiește în imaginarul colectiv. În Imagined Communities, 

Istoricul irlandez, Benedict Anderson (I magined Communities) punea o întrebare foarte bună , mereu de actualitate.  Ce face posibil ca oameni care se încrucișează pe stradă și nu se cunsoc, să se simtă legați unii de ceilalți ? Ei bine, aceștia se includ unii pe alții într-o formă imaginată.  Anderson enumeră trei caracteristici ale comunității naționale imaginate  : nația este imaginată ca fiind limitată (cu frontiere ), ca suverană (economic și politic), și ca o camaraderie profundă, orizontală, care trenscende categoriile sociale. Co-naționalii tricotează un soi de membrană morfologică, invizibilă, ca pe un soi de  potențial imunitar. O membrană care se poate actualiza sub forme concrete de manifestare națională, mai ales atunci când comunitatea imaginată se simte amenințată de forțe din afară. 

Exact asta s-a întâmplat și în România, cu ocazia alegerilor din noiembrie 2024. Comunitatea imaginată s-a simțit amenințată, atunci când rezultatele alegerilor au fost anulate, pentru că nu erau cele scontate. Mesajul a fost că votanții au greșit : ei nu au ales ce trebuia ales, adică normalizarea politică, normalizarea ideologică și normalizarea  culturală, prezente în agenda federală a UE. Cum bine explica istoricul Ioan Aurel Pop, trecerea de la Europa națiunilor la Europa federală a impus un guvern federal și o agendă federală. Ori națiunile există; ele sunt entități reale și entități simbolice. Riscul este ca Europa federalizată să fie percepută de cele 28 de state membre, ca o idee de imperiu, care tinde la dizolvarea națiunilor ca entități organice, teritoriale, economice, politice și culturale. 

Cum bine evocă analistul politic Dan Dungaciu, problema României nu este să fie pro-europeana. Moldova poate să fie pro-europeană, pentru că nu este în Europa, România este în Europa. Problema este că Romania , ca membru în UE trebuie să se manifeste nu ca un chelnăr care se pune la dispoziția celui servit, ci să-și spună cuvântul de membră a UE și să reprezinte voința nației.  

Deocamdată în Romania se pregătesc alegerile pentru luna mai. Într-un context de manifestații și contestații. Pănă atunci, planează în aer spiritul lui Caragiale: Dar noi cu cine votăm ?