Romania Sociala logo
Menu

Globalizarea ca ultimă utopie

autor:   27 June 2016  foto: emaze.com

Ștefan Buzărnescu

Invocată  mitologic  și  așteptată  cu soluții miraculoase pe toate meridianele, globalizarea  ( francofonii  folosesc termenul de mondializare)  a debutat cu ipoteze manageriale de factură impresionistă și cu paradigme contradictorii generalizând  o  criză  axiologică  în  toate  mentalurile colective care au încercat să o asimileze , dincolo de conotațiile  propagandistice aferente. În consecință, multiplele  crize de identitate în care s-au obiectivat aceste crize axiologice,  generează ” zi de zi, ceas de ceas și în proporții de masă ” nu numai dubitații carteziene , ci și   scepticism cu forme din ce în ce mai severe de manifestare, chiar la nivelul spațiului social global.

Frecventa invocare a  ”deficitului democratic” al  comunităților care au acceptat recent modelul occidental de dezvoltare nu mai convinge pe nimeni, deoarece  și aceste societăți occidentale își continuă proiectele lor  doar prin creșterea  progresivă  a  datoriei lor externe ; ”datorii suverane” cum se numesc , mai nou…

Concluzia care se desprinde de aici este simplă : modelul occidental a fost proiectat și a funcționat  câteva  secole prin infuzia de resurse pe care coloniștii   le-au adus din colonii pentru a susține  prosperitatea  cetățenilor din metropolele respective. Sursa acelei dezvoltări a fost, deci, nu numai superioritatea tehnologică și managerială a metropolelor, ci în primul rând, asimetria endemică  dintre standardul beneficiarilor  materiilor prime din metropole,  procurate prin munca grea și foarte prost plătită a cetățenilor din colonii, și supraviețuirea la cote de avarie a colonizaților… Dincolo de teorii economice și doctrine politice  o  certitudine se relevă acum, în  procesul  globalizării : modelul occidental nu mai poate funcționa prin resurse  proprii,  produse de economiile  occidentale  care, pentru  a  menține  o  prosperitate  decorativă recurg la    îndatorări ; deci, tot la resurse exogene. Pe aceste coordonate, globalizarea  a fost proiectată ca soluție miracol nu pentru diseminarea prosperității la scară planetară, ci pentru a suplini aportul  resurselor  din  colonii ; așa  cum funcționa  modelul occidental  în secolele  trecute…

În acest context, amintim aprecierea unor analiști mai lucizi care au etichetat globalizarea ca o nouă colonizare : scopul este tot al controlului resurselor, diferența fiind doar de ordinul mijloacelor. Astfel, dacă în trecut forța brută a armelor regla  raporturile de  putere, în prezent ”glonțul magic” al mass-media și conturile bancare îndeplinesc cu succes vechile scopuri ale celor care se declară îngrijorați de ”drepturile fundamentale ale omului ” din toate colțurile lumii unde sunt resurse valorificabile profitabil de  multinaționalele cartelizate , evident, în țările dezvoltate de unde  se oferă consultanță ”pentru dezvoltarea durabilă” a săracilor care sărăcesc strategic prin îndatorări galopante și contracte oneroase de ”valorificare  profitabilă a resurselor energetice și de materii prime” , contracte  prin care se oficializeaza  internaționalizarea  asimetriilor  intercontinentale cumulate istoric.

Iată prima dimensiune a utopiei : încercarea de a  manipula opinia publică mondială cu idea că resursele fiind un bun  planetar, se cuvine să fie exploatate tot în comun, la nivel planetar. Resursele nu pot fi naționalizate ( în mod legitim), deoarece ele sunt  valori  de patrimoniu universal la care toate comunitățile planetei trebuie să aibă acces nediscriminatoriu, după posibilități : cei care au tehnologii pun în comun tehnologiile respective, cei care posedă numai forță de muncă , oferă forța de muncă etc.etc. Despre efecte, anume că profiturile se repatriază la multinaționalele care  dețin  tehnologia  și experții în probleme de comercializare, de costuri, conturi bancare, etc. nu se  face vorbire, deoarece nu este…. ”politicaly correct”…Globalizarea , percepută ca americanizare galopantă, dincolo de  aspectele triumfaliste și  diseminate planetar  sub sigla ”sens ireversibil al mișcării istorice”, se percepe, la nivel individual ca un risc major de pierdere a identității…

Ca  ins  care s-a născut  ceva mai devreme, eu am mai auzit acest refren cu vreo cinci  decenii în urmă ; sovietizarea planetei este ”sensul ireversibil al mișcării istorice ! ”,  perorau Mai  Marii propagandei acelor vremuri ; unii rămași cu același statut și astăzi, dar pe contrasensul  istoriei  invocate  Atunci…  Nu mai este cazul să precizez că acest tip de ”globalizare” s-a dovedit un incontestabil faliment istoric marcând proporțiile utopiei ;  pe componenta teoretică și practică, deopotrivă.

La scară europeană, după colapsul  experimentului bolșevic,  fostele ” țări frățești”, au fost, déjà, colonizate sub deviza ”integrării europene ” : în România, de exemplu, prin declarea  Industriei  ”un morman de fiare vechi” (inginerul Petre Roman, în efemera sa  calitate de șef al diversiunii post 1989) s-a trecut la demantelizarea întregii economii și întreaga țară a devenit importatoare de produse pe care ea însăși le exporta înainte de ”guvernarea Roman”, iar resursele au fost trecute în condiții mai mult decât controversabile, în posesia multinaționalelor de pe  toate  continentele, evident  cu complicitatea   noilor autorități politice  românești  ”postrevoluționare”. Creșterea alarmantă a șomajului și reducerea speranței de identificare a unor noi  oportunități de job în rândul tinerilor, se trece , arogant, în contul  deficitului  democratic  al  ”noilor democrații” generate de realitatea  geopolitică ”post 1989” : modelul occidental este nemaculat de  teribilele efecte pe care le-a produs, prezervându-și  intact  potențialul de manipulare.

În replică,  cei din tabăra învinșilor din Războiul rece  trag speranțe (ca spânul de barbă) că prosperitatea de tip occidental va veni , nu are rost să ne îndoim (!), din moment ce (noi, poporul român) am dat dovezi  nemăsurate de obediență față de orice mesaj  venit  din  tabăra  învingătorilor… Totuși, chiar și unii dintre  cei mai  lucizi dintre tineri, care au mai  „umblat pe la cărți”, nu-și pot reprima reflexul de a invoca un celebru refren  ”ideologic” din antichitate  Vae victis  ( vai de cei învinși !)… Iată paradoxul : acești tineri vor să se plaseze în tabăra învingătorilor. Cine îi impiedică ? În lipsa unor răspunsuri credibile, ei dau  vina, în cel mai pur  stil  Stalinist posibil pe ”vechiul regim ”!, chiar dacă  actorii din acel timp au dispărut nu doar de pe scena Istoriei, ci și din ciclul existențial propriu vietăților anonime.

În lucrarea  Fenomenologia spiritului, marele Hegel ne avertiza : cine nu  a învățat nimic din  lecțiile   Istoriei, este predispus să le repete !… Exemplu : inocența cu care am oferit (este vorba de guvernul  României din  primul Război Mondial)  rușilor întregul tezaur național cu speranța că îl vom pune la păstrare față de  ocupanții țării din primul război mondial, s-a dovedit o eroare cu efecte transgeneraționale, iar noua generație, intoxicată cu diferite  diversiuni  nu mai manifestă interes față de subiect, dar se dovedește ispitită față de gesturi similare, pe alte planuri, față de alți ocupanți ideologici ai scenei istorice din cel mai imediat prezent… Pe aceste coordonate, manualele de  ”istorie alternativă” îl ajută pe tânărul fără putere de discernamant să ia distanța corespunzătoare față de propria istorie pe care începe  să  o  privească suspicios, chiar ostil, evoluând sigur spre condiția  de  detractor  tarat  al  propriilor  origini, către un soi curios de apatrid care-ți ține lecții de… patriotism !

A doua dimensiune a utopiei aflate în desfășurare : internaționalizarea prosperității prin simplul exercițiu de obediență față de modelele occidentale de comportament. Pentru reeuropenizarea  țărilor est-europene s-a lansat deviza : ”Transfer de suveranitate, în schimbul transferului de prosperitate!”. Deosebit de tentantă, formularea respectivă a creat un curent de eurofilie contagioasă mai ales în rândurile tineretului, dar și a celor dornici de aventuri  existențiale în sensul  cel mai larg al cuvântului. În consecință, au luat calea străinătății nu numai  ”disponibilizații”, adică cei care s-au înlânit cu prima surpriză  de tip occidental : statutul de șomer;( fără să fi fost avertizat de această posibilitate, fostul ”proprietar, producător și beneficiar”  din perioada socialista  a fost ”dat afară” din serviciu tocmai de tinerii pe care îi  calificase ”la locul de muncă”,) ci și cei dornici de salarii mai mari. Pentru aceștia din urmă,  foarte repede a dispărut  legenda ”circulației libere a forței de muncă” , deoarece găsirea unui loc de muncă nu în specialitatea pe care o aveau în țară, ci chiar și a unei alte ocupații oarecare generatoare de venit  s-a dovedit a fi  o adevărată  aventură  la  limita imposibilului. Acum, după un sfert de veac,  euroscepticismul începe să se instaleze tot mai  confortabil în proiectele  de viață ale foștilor ”oameni ai   muncii” , din ce în ce mai puțin  dispuși  să mai acorde credit corelației dintre globalizare și prosperitete personala ;  de ”dezvoltare  durabilă ” este mai mult decât jenant să se vorbească în fața ruinelor fostelor ”întreprinderi socialiste” în care și-au investit tinerețea… Etichetați ca ”nostalgici” ai comunismului, devin tot mai dezinteresați de orice fel de  mesaj ideologic și tot mai îngrijorați de riscul de a-și pierde locuința din cauza precarității resurselor necesare achitării taxelor și impozitelor restante de multe luni de zile ; de  rușinea  de a  mai  da ochii cu alți foști colegi, mai norocoși, îngroașă numărul celor care nu se mai prezintă la vot. Rezultatul tuturor  campaniilor viitoare  va fi cel așteptat , deoarece vor merge la vot numai cei legați,  direct sau mai discret, de activiștii globalizării cu orice preț. Fără să se mai exprime civic în nici un fel și  fără a mai face obiectul   mass-mediei, aceștia amorsează o bombă socială cu explozie întârziată, care nu poate  să  îngrijoreze  autoritățile care au toată puterea să mențină  stabilitatea ”statului de drept” , iar în caz de ”Doamne ferește !”, să restabilească democrația…

Tot așteptând  internaționalizarea prosperității, lumea a III-a (denumire cam desuetă, dar foarte actuală) se scufundă în sărăcia tradițională care evoluază spre ”pungi de sărăcie extremă”, iar drama este că o parte din aceștia au început să afle că se poate trăi și altfel , undeva… pe planetă; chiar și în țările de unde vin radiourile, televizoarele, computerele, coca-cola, etc. Noul capitalism impus de  noile lor guverne este resimțit tot mai  mult  ca  un  set  de  reguli neatractive și generatoare de forme noi pentru vechile împilări.

A treia dimensiune este cea culturală : ”respectarea diversității” se dovedește a fi, în realitate, tot  un fel de fundamentalism, dar cu mijloace  mult mai rafinate de exprimare publică pe toate continentele. Diseminarea planetară a  performanțelor științei și tehnicii are, ca repere operaționale, nenumărate obstacole  înscrise în Tratate internaționale focalizate  pe conservarea asimetriilor la nivel planetar, iar comunitățile etnico-sociale  realizează că nu este vorba de complementarizarea valorilor culturale  din toate mentalurile colective ale planetei, ci de  efortul ostentativ de a impune   cultura  actorilor politici din țările dezvoltate economic și tehnologic, ca pe  singura cultură  legitim dominantă ; cu toate  consecințele care decurg de aici. Multiplele crize identitare, nu numai din lumea arabă, demonstrează că proiectul impunerii prin forță armată , în numele democrației !, a valorilor occidentale ca singurele valide sub raport praxiologic, nu doar axiologic, demonstrează eșecul globalizării percepută ca omogenizare galopantă și dezrădăcinare iminentă. De aici, panica de status a unor țări arabe care dau semne că se asociază în vederea unei noi arhitecturi  geopolitice cu proiecte specifice, ( în multe  privințe), în  disjuncție  cu ”valorile globalizării”.

În cel mai imediat prezent, ”criza imigranților” confirmă , de altă manieră, că ”primăverile arabe” declanșate, selectiv în țările bogate în resurse, pentru a fi devalizate de resursele lor naturale nu au fost simple ”mișcări pentru libertate și democrație”. Se obervă cu ochiul liber, chiar  și de către cei mai  filooccidentali suporteri ai internaționalizării istoriei sub sigla globalismului, că aceste mișcări nu au fost pornite din inițiativa vreunui ”eliberator” cu vocație mesianică din interiorul  mentalului colectiv arab, ci a fost vorba  de o strategie  lucidă a occidentalilor de stopare a dezvoltării unor țări arabe posesoare de resurse care, dacă ar fi rămas cu putere de decizie națională asupra resurselor lor , ar fi riscat să se transforme în ”țări emergente”, adică pasibil de a ieși din subdezvoltare și prin forțe proprii … Pe aceste coordonate, după răsturnările formulelor guvernamentale din țările incluse sub genericul ”primăverilor  arabe”, noile autorități prooccidentale de acolo, deși de etnie tot arabă, au pierdut foarte  rapid  orice contact  cu realitatea autohtonă, intrând în roluri vizibile de mercenari ideologici ai celor care au ”sponsorizat” venirea lor la putere cu condiția  apelării la  ”ajutorul” multinaționalelor  pentru  ”valorificarea superioară a resurselor” . Din toate aceste  schimbări petrecute pe fondul unui ”uriaș suport popular” , tocmai  suporterii  și  chiar  și  unii  dintre actorii care nu au mai încăput la masa noilor guvernanți au înțeles că speranțele lor în optimizarea propriei vieți în cadrele  ”tinerelor democrații   arabe” nu mai au consistență. În consecință, iau drumul străinătății, oriunde în lume, numai în sărăcia națională , nu ! Iată un alt parametru al posibilului răspuns la întrebarea : ”de ce au venit intempestiv, și în număr așa de mare , tocmai în Europa atâția arabi ?!”.

Am zis tocmai în Europa și pentru a evidenția un alt aspect : anume, faptul că argumentul strict economic nu rezistă la o analiză mai nuanțată, deoarece sunt și țări arabe bogate care , din solidaritate  religioasă, ar fi putut  acorda ajutoare celor mai nevoiași. În plus, faptul că în aceste zile emigranții au refuzat ajutoarele umanitare, mulți dintre ei având cărți de credit și alte accesorii de tip american, ne poate duce cu gândul că ar fi implicați chiar americanii în aceste valuri de emigranți din Europa pentru a destabiliza Comunitatea Europeană, deoarece o Comunitate Economică Europeană puternică ar deveni ea însăși un mare obstacol în calea globalizării și a Guvernului Mondial îndelung visat de Oligarhia financiară a Planetei…

Neocolonialismul, asistat de mass-media în complicitate cu tot mai rafinatele mecanisme bursiere, își arată limitele prin valurile de imigranți care resping cultura obedienței promovată sub cinica formulă a ”drepturilor fundamentale ale omului ” și al ”deficitului democratic” al ”tinerelor democrații ”. Iată efectele perverse (Raymond Budon) ale  sloganului  american : ” orice om este liber de a se stabili în orice țară dorește”,  acesta fiind dreptul fundamental invocat de miile de emigranți care constată distanța astronomică  (”gap-ul ca să fim în ton cu americanizarea!”) dintre retorică și realitatea concretă. Naivii, au găsit momentul să verifice  fiabilitatea praxeologică a  unor teorii foarte atrăgătoare ; dar teorii și nimic mai mult!

Autoritățile românești postdecembriste, bolnave de mondialită cronică, glazurată cu un Yes-man-ism endemic, nu au nici o reacție demnă de respect național, cu excepția celei de slugă prea plecată : ”dați-ne  cota de emigranți pe care să-i asistăm”, ca și cum noi am fi terminat cu asistarea propriilor săraci, oameni ai străzii , oamenii  singuri , pensionari aflați la limita subzistenței, ș.a.m.d.

Pentru cei care ne-ar suspecta de lipsă de suflet în fața unei crize umanitare fără precedent, formulez o precizare : acești cetățeni, separați în țări diferite după interesele  fostelor metropole, alimentați cu vechi orgolii confesionale și încurajați să se confrunte permanent printr-o dramaturgie a conflictelor regionale în care multinaționalele au experimentat cele mai sofisticate armamente, sunt demni de mila noastră creștinească, chiar dacă ei o disprețuiesc deoarece nu acceptă nici măcar  ajutoarele umanitare ale creștinilor! Am toată compasiunea pentru morții lor în condițiile  dramatice ale  refugiului, dar asta nu ajută, pe nimeni , la nimic. Eu doresc doar să  fac o invitație la luciditate și realism în abordarea unui fenomen fără predent la scară mondială.

Și acest aspect face parte din scenariul mondializării! ; un fenomen  mediatizat triumfalist și prezentat ca sens ”ireversibil” al evoluției contemporane. Puțină îndoială, cel puțin carteziană, este necesară pentru a evita  derapajul  în peisajul tenebros al intereselor multinaționalelor  ideologice care diseminează cultura obedienței în scopul lichidării, treptate, a identităților naționale.

Pe un alt plan, aceste realități demonstrează că doctrina multiculturalității nu mai are viitor, chiar dacă  nici în trecut și nici în prezent nu a arătat că ar fi avut, sau că ar avea resurse de creativitate istorică.

A patra dimensiune, dar nu ultima, este cea geopolitică : grupurile etnice sunt încurajate să se desprindă de țările în care au  state vechi de coexistență, pentru a forma noi state, mai mici, dar omogene … Purificarea etnică, încurajată tot în numele democrației și al libertății de alegere, este, în fond, tot o ipostază  cinică a consolidării forței țărilor dezvoltate economic și militar, care nu vor mai avea probleme în a-și impune interesele la nivel regional, sub autoritatea cercurilor mondialiste  care au reflexe îndelung exersate pentru lărgirea sferei lor de dominație.

Un înțelept ar putea exclama : după atâtea utopii, ce mai contează încă una ? Norocul meu este că nu sunt un înțelept !



Facebook

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...