Programul Gusti: 1920 – 1940. 

Să medităm asupra acestui fapt. „În doar 20 de ani”, Dimitrie Gusti a produs o adevărată revoluție, nu doar în sociologie, ci în gândirea românească. În opinia mea, este utilizat impropriu termenul de „Școala de la București”.  A fost mult mai mult decât o „școală”, ci o mișcare socială națională care a antrenat o foarte mare parte a intelectualității românești (profesori, medici, preoți), primari, țărani de frunte din multe sate, sute de studenți. 

Gusti nu a propus doar un proiect „intelectual” de ieșire a României din subdezvoltare, ci și un program de acțiune.  A inițiat o mișcare socială a intelectualilor români, antrenând instituții publice, specialiști și întregi comunități animate de un program de dezvoltare socială a României, coordonat de sociologie. Toate acestea în 20 de ani. A fost meritul grupului Gusti, dar și al României care a simțit nevoia de schimbare și a început să se mobilizeze pentru a susține programul Gusti. 

Sociologia românească avea să fie o sociologie a României, a societății românești: pornind de la spațiul geografic, munții, apele, șesurile, resursele ei naturale, populația, satele și orașele, comunitățile locale, cultura și istoria sa, tradițiile, instituțiile, dar și aspirațiile sale. Sociologia este o știință globală a realității sociale, cu misiunea de asambla într-o viziune integrată toate științele social-umane: demografie, economie, istorie, artă… Și misiunea ultimă a sociologiei românești este de a coagula o viziune asupra ce vrea să facă comunitatea românească și cum să acționeze într-un program de dezvoltare a țării.   

Ce s-a întâmplat cu programul Gusti ? 

În anii 40 a năvălit dinafară tăvălugul german: o dictatură pro-germană și intrarea mai degrabă forțată  în război. În programul Gusti războiul nu figura în niciun fel. Programul Gusti practic a fost stopat: o supraviețuire în condiții de război. Va fi reluat după război? 

Gusti, cu o voință uimitoare dacă considerăm condițiile extrem de tensionate și poziția dificilă a României, a reluat programul său de reformă, încercând să-l extinsă la nivelul mondial, prin intermediul ONU. Un program incredibil de curajos, dar singura lui problemă era că presupunea că lumea a învățat din tragedia războiul și voia o lume pașnică. Nu, lumea voia o continuare a conflictului: un război înghețat.

Gusti în perioada comunistă: 1947-1989 

În cei 43 ani de socialism, programul Gusti a cunoscut o istorie dramatică. Aș identifica trei etape: de la interzicere, la un vârf de noi speranțe, urmată de o dezamăgire cu privire la utilitatea programului Gusti în noul context.

 Programul Gusti interzis: 1947 – sfârșitul anilor 50. Întors în țară, Gusti a găsit o altă Românie lipsită de orice libertate de a-și gândi viitorul. Partidul comunist de tip sovietic și sub controlul sovietic a preluat responsabilitatea de a construi o nouă Românie. Nu mai avea nevoie de Gusti și nici chiar de ideea de sociologie.

Unii dintre colaboratorii lui Gusti sunt băgați în închisoare. Gusti însuşi a devenit o persoană particulară: dat afară din orice poziție, inclusiv din casă, „fără salariu”, așteptând să fie și el pus în închisoare. Persoana Gusti a dispărut din istorie. O mare rușine istorică. Marele Gusti a supraviețuit pe undeva ajutat doar de prieteni. E de presupus că orice act gustian ar fi dus la represiune. 

Reîntoarcerea programului Gusti, dar doar o mică bucățică din el: 1957 – 1971. După aproape 10 ani de aplicare cu mijloacele terorii a programului comunist sovietic, a devenit tot mai clar că era nevoie de o relaxare a mijloacelor conducerii comuniste. Un grup de intelectuali români au făcut un act istoric extraordinar. Un nou program: să-l readucă pe Gusti, evident spiritul lui, în discuția publică, pentru a presa spre o viziune posibil gustiană a noii istorii a României. Și aceasta pe fondul reabilitării sociologiei ca știință. S-au republicat lucrările lui Gusti. Textele gustiene sunt utilizate, evident în noul context, ca o bază de gândirii sociale. Programul Gusti de cercetare a fost preluat și implementat cu entuziasm. Au fost anii 60. Sociologia a fost reabilitată și personalități gustiene de prestigiu, care au supraviețuit, au fost solicitate să coordoneze programele de cercetare sociologică: Stahl, Herseni și alți colaboratori și elevi ai lui Gusti. Să avem însă în minte: era în contextul programului comunist de schimbare socială.

Sociologii români în anii 60 au devenit gustieni. Drama lui Gusti: viziunea lui a fost preluată în noul context  foarte parțial, aș zice chiar deformat. Programul Gusti de schimbare a României nu putea fi preluat. Partidul comunist avea programul său de construcție a unei noi societăți. Ideile lui Gusti au putut fi preluate doar în măsura în care puteau fi acomodate cu programul comunist. Nu teoria sociologică a lui Gusti, deoarece aceasta era diferită de cea marxist-leninistă. Nici programul de dezvoltare socială a României. Ci doar interesul pentru cercetarea monografică și metodologia cercetării monografice, dar și aceasta cu  limitări. În principal, cercetarea monografică gustiană presupune cercetarea ca instrument de dezvoltare împreună a comunităților cercetate. Noile programe monografice nu aveau ca obiectiv declanșarea unui programul comun de dezvoltare. Dezvoltarea era asigurată de programul politic comunist. Cercetarea sociologică putea doar să sprijine realizarea programului comunist. Noua sociologie nu putea ave decât o poziție exterioară comunității, cercetarea ei, fără a intenționa de a mobiliza comunitatea. Sociologia ar fi trebuit să fie un instrument de aplicare a programului comunist de dezvoltare socială. Monografiile s-au limitat să descrie comunitățile nu în procesul de schimbare comunistă, ci mărginită la procesul de modernizare. 

Programul Gusti nu își mai găsește locul: anii 70 – 80. După un entuziasm al monografiilor în anii 60, curând a devenit clar că abordarea atinsese o limită. Singura monografie „finalizată” într-o carte la standarde normale de valoare a fost cea coordonată de Traian Herseni. În anii 70-80 monografiile practic au dispărut. Interesul pentru Gusti s-a marginalizat progresiv. 

Sociologia însăși a înțeles că greu își mai găsește locul într-un sistem comunist intrat el însuși în criză. Și conducerea politică a înțeles că nu avea nevoie de sociologie, ba chiar aceasta o „enerva”. În 1977 practic a desființat-o din nou.  Sociologia românească a reușit să supraviețuiască și să se dezvolte profitând de o anumită indiferență a sistemului. Nu intenționa să susțină sistemul ceaușist, ci să încerce, cu mijloacele ei, să exploreze direcții posibile de reformă structurală a sistemului, promovând programe de modernizare și raționalizare. 

Programul Gusti, din nou ignorat în perioada tranziției

Revoluţia din 1989 a condus la o nouă șansă pentru nevoia de sociologie. Situația României era din multe puncte de vedere similară cu cea a României din 1920. O societate care trebuia reformată. Și era nevoie de o viziune, de un program de dezvoltare. 

Entuziasm. Sociologii s-au angajat din nou. Curând însă a fost evident că din nou nu era nevoie de un program de dezvoltare dezvoltat de sociologia românească, mai general, de comunitatea românească. Programul „tranziției” a fost promovat de Occident care avea propria sa viziune asupra tranziției. Programul construcției sociale a venit cu experții dinafară, implementat la nivelul guvernării. Sociologia românească a fost marginalizată: se ocupă de probleme sociale sectoriale/ marginale sau se situează eventual într-o poziție critică a tranziției.

Ciudat, sociologia românească s-a trezit în aceeași situație ca în 1947. Procese sociale foarte diferite pot avea unele efecte procedurale similare: programul nu a mai venit din Uniunea Sovietică, ci din Occident, paradigma Gusti a fost din nou ignorat. 

A dispărut definitiv Programul Gusti din istoria României ? 

România se confruntă din nou cu o stare de criză. Specialiști români sunt îngrijorați, ajungând la concluzia că România, după 33 ani de tranziție, se află în situația unei țări „apropiate” de subdezvoltare.  Este nevoie de ieșirea din criză cu o nouă viziune. O viziune gustiană este din nou necesară. Predicția mea este că factorul intern trebuie să-și asume rolul central de a gândi programul de ieșirea din criză prin dezvoltare. Alternativa este de o adâncire a României în marginalizare, cu riscul chiar de desființare a României, la marginea unei Europe și ea confruntată cu dificultăți. România riscă să reprezinte o sursă pentru rezolvarea problemelor țărilor europene dezvoltate. Circulă chiar ideea, care desigur e puțin credibilă, că există riscul de a deveni un fel de „colonie”. Puțin probabil, dar de ce să nu o luăm în considerare ca un risc posibil?

Viziune Gusti ar fi o importantă sursă intelectuală care nu trebuie ignorată. Vreți să vă convingeți? Recitiți conferința lui Gusti din 1940 susținută în anul 1940 în Aula Academiei Române.