În peisajul academic românesc, figura lui Dimitrie Gusti (1880-1955) reprezintă un reper esențial al sociologiei aplicate, un domeniu în care știința socială transcende cadrul teoretic pentru a se angaja activ în transformarea societății. Conferința omagială intitulată „Dimitrie Gusti, creatorul sociologiei și promotorul culturii românești”, găzduită pe 26 septembrie 2025 de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, a oferit un prilej oportun pentru a reevalua această moștenire. Evenimentul, integrat în cadrul Festivalului Strada de C’Arte (ediția a XIV-a, desfășurată între 25 și 28 septembrie 2025), a marcat centenarul primei campanii monografice a Școlii Gustiene, realizată în 1925 la Goicea Mare, județul Dolj. Moderată de lect. univ. dr. Bogdan Bucur (SNSPA), conferința a subliniat nu doar contribuțiile teoretice ale lui Gusti, ci și impactul practic asupra dezvoltării asistenței sociale în România.
Intervenția mea în cadrul acestui eveniment a propus o lectură interpretativă a operei gustiene, focalizată pe asistența socială nu ca o anexă filantropică marginală, ci ca o infrastructură etică și tehnică esențială a sociologiei aplicate. În tradiția Școlii Sociologice de la București, sociologia își asumă o responsabilitate publică explicită, conceptul de „sociologie militans”, prin care devine un instrument de reformă socială. Asistența socială, descrisă de contemporani precum Xenia Costa-Foru ca „sora bună a sociologiei”, funcționează ca un liant între diagnoza riguroasă a nevoilor sociale și intervenția concretă, asigurând o articulare fluidă între teorie și practică. Perspectiva interdisciplinară, inspirată din cercetările monografice inițiate în perioada interbelică, a generat un model inovator de transfer urban-rural, prin rețele comunitare testate inițial în medii urbane pe cazuri de vulnerabilitate socială, extinse ulterior către satele investigate empiric, unde s-a evidențiat necesitatea unor servicii personalizate, centrate pe beneficiar.
Fundamentul profesionalizării timpurii a domeniului asistenței sociale în România se regăsește în inițiativele gustiene. În 1929, sub auspiciile Institutului Social Român condus de Gusti, a fost înființată Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana”, o instituție conectată direct la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale (creat în 1920). Programa de studii, structurată pe un ciclu de patru ani (redus ulterior la trei ani între 1952 și 1969), integra cursuri teoretice cu practică intensivă în centre-model, precum Centrul de demonstrație din cartierul Tei, Spitalul Colțea, organizația A.C.F.R., Tribunalul de Minori sau Penitenciarul Văcărești. Această abordare pedagogică, susținută de colaboratori de marcă precum Veturia și Sabin Manuilă, Henri H. Stahl sau dr. Iuliu Moldovan, sublinia formarea în comunitate, departe de izolarea academică tradițională. România devenea astfel una dintre puținele țări europene interbelice cu un sistem profesionist de pregătire în asistență socială, anticipând modele postbelice de acțiune socială integrată.
Un moment cheie al acestei evoluții îl reprezintă Legea Serviciului Social, concepută în anii 1930 în cadrul Institutului Social Român, promulgată în 1938 și implementată începând cu 1939 prin Echipele Regale Studențești. Legislația inovațională propusă unifica cercetarea sociologică, acțiunea socială și pedagogia civică, promovând programe de dezvoltare comunitară la nivel național. Din păcate, contextul geopolitic turbulent a determinat suspendarea legii în octombrie 1939, cu retragerea echipelor din sate, ilustrând vulnerabilitatea inițiativelor reformatoare în fața instabilității istorice. Totuși, moștenirea gustiană s-a cristalizat în instituții durabile: Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” (înființat în 1936), care păstrează memoria culturală rurală, și revista „Sociologie Românească” (lansată în același an), o platformă esențială pentru diseminarea cunoștințelor sociologice aplicate.
Perioada postbelică a marcat un destin discontinuu pentru asistența socială în România. Sub regimul socialist, formarea universitară a fost întreruptă, iar politicile sociale au fost birocratizate, rupând legătura organică între cercetare și intervenție comunitară. După 1969, profesia de asistent social a fost radiată din nomenclator, iar rețelele teritoriale au fost abandonate în favoarea unei distribuții administrative de ajutoare. Reconstrucția post-1989 a reprezentat un moment de relansare prin efortul concertat al comunității academice prin sprijinul deosebit al sociologilor, al asistenților sociali, medici, juriști și psihologi, unii dintre ei fiind absolvenți ai școlii interbelice, iar domeniul a fost cu succes reprofesionalizat. Printre figurile proeminente în această revigorare se numără sociologul Elena Zamfir, care, în calitate de succesoare a tradiției Școlii Gustiene în care s-a format prin studii aprofundate de sociologie aplicată și politici sociale, a contribuit esențial la reconstrucția sistemului. Profesor universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București (unde a condus catedra de specialitate între 1992 și 2009) și cercetător principal la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, doamna profesor Zamfir a coordonat programe de master și doctorat, a publicat peste 30 de volume și peste 100 de studii în reviste de specialitate, și a fost distinsă cu premii precum cel al Fundației Dimitrie Gusti în 2009, reflectând angajamentul ei față de o sociologie angajată în problemele tranziției, incluziunea socială și bunăstarea comunitară. Această revigorare a reinstaurat logica parteneriatului cu comunitatea, inspirându-se din principiile gustiene de diagnoză interdisciplinară și acțiune personalizată.
Actualitatea „manualului” gustian derivă din capacitatea sa de a aborda riscurile sociale urbane contemporane, sărăcie, inadaptare, copii abandonați, delincvență juvenilă sau violență domestică, printr-o metodă integrată, evaluare biopsihosocială, intervenție personalizată și parteneriate transversale (sănătate-educație-justiție-muncă). Gusti intuia că o „știință vie” trebuie să se valideze prin rezultate măsurabile în comunitate, o lecție de politică publică ce transcende epocile. Centenarul campaniei de la Goicea Mare nu este doar o comemorare istorică, ci o invitație la continuitate: în termeni contemporani, echivalentul unor „policy labs”, teritorii-pilot, echipe interdisciplinare, implicare civică și transformarea datelor în soluții concrete. În concluzie, viziunea gustiană, sociologia militans nu se limitează la descriere, ci construiește activ o societate mai echitabilă.
Mulțumiri se cuvin Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” și colegilor implicați pentru organizarea acestei sărbători a spiritului gustian, o punte esențială între tradiția cercetării de teren și imperativele sociale ale României actuale. Această reflecție subliniază necesitatea unei sociologii angajate, capabilă să medieze între instituții și grupuri vulnerabile, contribuind astfel la o dezvoltare durabilă și inclusivă.
