La
Montreal auzi încă povești despre
celebra Nadia Comăneci. Cum Nadia a luat nota 10 la Olimpicile de la Montreal,
în 1976. Cum Nadia și-a executat perfect programul, dovedindu-se o gimnastă
perfectă. Cum la numai 14 ani, 1,50 metru înălțime și 39 de kg Nadia a fost perfect stăpîna pe ea. Pînă și
tabloul de afișaj al notelor a fost luat prin surpriză, nefind reglat să
afișeze o nota de 4 cifre, nota perfectă, 10.00. Cu triumful Nadiei s-a născut
legenda gimnastelor din România.
Cînd
români din Montreal vin la București, sunt întrebați dacă este adevărat că
iarna este atât de grea acolo, pe cîte se spune. De ce iarna din Quebec este
covocată ca marca identitară a locului?
Cele două
exemple de realism magic, amestec de adevăr și legendă, ne conduc la cîteva
întrebări despre imaginarul național: Cum este construit imaginarul iernii în
Quebec? Care este cheia de lectură a imaginarului național în Quebec? Și, la
modul mai general, cum abordăm construcția imaginarului național al unei țări?
1. Imaginarul
iernii în Quebec
1.1 O realitate geografică și istorică
Iarna ca geografie. Se spune că ar fi două
anotimpuri în Quebec, iarna si luna iulie. De fapt, iarna ține cam 4 luni. Se spune că în fiecare an cad patru metri
de zăpadă. Buletinul meteo
este o adevărată instituție națională. În 1998 am trăit la
tempête de verglas (furtună de polei). Două săptămâni de pauză națională,
pentru că natura a închis butonul de electricitate. Ca într-un efect domino,
stâlpii de înaltă tensiune au fost puși la pământ, sub greutatea țurțurilor de
ghiață Spectacolul copacilor imbrobodiți
în dantelă de gheață era feeric, dar ne-am încălzit la lumina lumînărilor și la
motorul pornit în mașină. Lumînările și benzina au fost atunci cele mai căutate
bunuri. În astfel de situații nu poți să nu te gîndești la fragilitatea
societăților moderne care, fără electricitate, încetează pur și simplu să
funcționeze.Nu e de mirare că Nordicii (din Quebec, Suedia, Norvegia, Finlanda,
Islanda) sunt în mod natural ecologiști și nu se tem atât de un război, cît de
capriciile naturii.
Iarna ca istorie. Primii coloniști francezi,
care s-au așezat pe valea fluviului Saint-Laurent
în secolul 16, au învățat de la localnicii amerindieni
să se adăpostească de frig. Numele de Quebec
semnifică în limba algonquin un pasaj îngust, locul unde fluviul
Saint-Laurent se îngustează. Comerțul cu blănuri va deveni principala atracție
a ținutului. Despre amerindieni, vînători și pescari redutabili, se spune că au
sosit în America de Nord cu 12.000 de ani înainte, dinspre Siberia prin
strîmtoarea Behring.
Se povestește despre coloniștii francezi că mureau
decimați de frig. În documentele epocii, Sœur
Morin descrie angoasă trăită în anii
1640 și spune că frigul nu poate fi înțeles decît de cei care suferă de frig.
Părintele Charlevoix scria în 1721 că nu a trăit o singură iarnă în
această țară, fără să vadă cum se amputau brațe și picioare, la cei atinși de
frig. Dealtfel frigul a atenuat și ambițiile
coloniale ale Franței. Înainte să se inventeze spărgătoarele de gheață, fluviul Saint-Laurent era închis șase luni pe an navigației spre Oceanul Atlantic. Nouvelle France va fi abandonată de Franța în 1763, în favoarea Marii Britanii, printr-o rocadă de teritorii. Franța va alege insulele Antile care îi vor furniza trestie de zahăr și va ceda englezilor Nouvelle
France, considerând acest ținut prea
îndepărtat și greu de acces. O întreagă psihodramă
s-a născut în jurul acestui eveniment. Cu o mamă care își abandonează
progenitura (Franța) și un tată autoritar (Anglia), Noua Franța,
devenită după anii 1960 Quebec, va manifesta o distanță reținută față de
Franța (mamă demisonară) și față de Anglia (tată castrator). Mândria națională
va fi construită în jurul sentimentlui de rezistență identitară, de persistență
a unei insule francofone într-o mare anglofonă.
O serie de anchete realizate în 2018 în școlile
din Quebec demonstrează că elevii din școlile secundare povestesc simbolic
istoria Quebecului. Desigur, trama narativă se construiește în funcție de
evenimente reale,dar acestea sunt percepute și povestite ca veritabile noduri
simbolice ale istoriei comune. Sunt reținute șase mari secvențe din istoria
Quebecului, prin semnificația lor identitară :
Jacques Cartier, colonizarea (1535);
Canadienii francezi, popor fondator al Canadei, învață lecția supraviețuirii la
frig și conviețuiesc cu amerindienii, primele națiuni în aceste ținuturi
îndepărtate;
Cuceritorul englez (1763) care își impune instituțiile în
teritoriul Le Bas Canada, inducînd începutul unui naționalism de
supraviețuire ale canadienilor francezi;
Revolta patrioților (1837-1838) irlandezi și a Canadienilor francezi
împotriva Coroanei;
Confederația de provincii și teritorii (1867), cînd Le Bas Canada devine o
provincie a Dominionului Canada, supus monarhiei engleze;
Revoluția liniștită și afirmarea națională a
provinciei Quebec (1960); Hydro Quebecul devine o veritabilă
instituție națională (și naționalizată), care furnizează energia electrică în
Canada și vinde electricitate la vecinii din Sud, Statele Unite;
Bătălia constituțională pentru independența și suveranitatea Quebecului.
Pentru canadienii francezi, Canada este imaginată ca o asociație între Quebec și
ROC (Rest of Canada).
Iarna
face așadar parte din drama narativă istoriei nației. Exigențele reale și
imaginare ale iernii datează din îndepărtate epoci, cînd nevoia de a avea un
acoperiș, de a se hrăni și deplasa, angajau energiile vitale. Progresiv, pentru
a se adapta la rigorile iernii, au fost mobilizate arhitectura, sursele de
energie, hainele, transportul și izolarea termică a
rezidențelor. Campusurile universitare sunt accesibile prin rețeaua subterană
de metrou, care are peste 30 km de tunel și leagă complexe comerciale, bănci,
hotele.
Iarna
este așadar o realitate geografică și istorica în Quebec.
1.2 Iarna în Quebec ca legendă
Dacă frigul și iarna în Quebec sunt realități
impuse de nordicitatea locului , de geografie și de mercur, ele sunt
și o stare de spirit
alimentată de literatură, cinematograf și televiziune. Se produc filme și
seriale în care iarna ține loc de decor. Buletinul meteo este un subiect
cotidian de dialog: vremea e stabilă, vremea se schimbă, vremea s-a schimbat,
vremea o să se schimbe. Chiar și imigranții își numără anii de imigrație în numărul de ierni trăite în Quebec. Un
scriitor localnic, Jacques Godbout, ne spunea odată că, pentru refugiații din Est, trebuie să fie o adevărată dilemă să aleagă între o dictatură și o iarnă forțată, care ar fi
și ea un fel de dictatură climaterică.
Poetul național Vigneault sublimează iarna: Țara
mea este iarna! Alți poeți evocă expresia snow-birds, în referință
la cei care iarna pleacă în Florida, la cald: Mîine vine iarna, eu voi pleca în sud. Cîntărețul Robert
Charlebois, care trăiește mai mult în Franța, își exprimă nostalgia iernii : Voi
reveni la Montreal, pentru că îmi e dor să simt iarna!
Pierre Falardeau, cunoscut militant
independentist, spunea într-un interviu: Pentru mine, cultura din Quebec este un peisaj care îți merge la suflet. Un contact direct ,
fizic și profund senzual cu acest pămînt din America. Un lac, un munte, o
vale înzăpezită, amintiri care vin din copilărie. Cultura din Quebec este un
vers a lui Gaston Miron, o imagine a lui Pierre Perrault, culoarea zăpezii
dintr-un tablou de Clarence Gagnon. Este mirosul din copilărie al bucătariei. Este hockey la televizor sîmbătă
seara.
Există o întreagă producție
culturală în jurul hockey-ului, care estesportul national. S-au produs seriale la televizor despre hockey. Copiii îl joacă iarna pe stradă, adulții pe
lacurile înghețate, iar sportivii pe stadioane amenajate.Tot Quebecul se uită la campionatelor de hockey, iar vedetele acestui sport sunt aproape eroi naționali, pentru că ei practică un sport dur, de rezistența fizică. Legenda spune că cei care joacă hockey sunt croiți după
personalitatea culturală a primilor Canadieni francezi, care au trebuit să se adapteze
la o viață dură, pentru a supraviețui.
Maurice
Richard, celebru jucător de hockey,
este un veritabil mit național în Quebec. În 2000, cu ocazia
funeraliilor, ziarele au scris că ilustrul dispărut avea un suflet de leu. Că Maurice a
fost un erou
național care a exaltat valorile
poporului canadian francez, pe terenul de
hockey, fără nici un singur discurs. Că Maurice era un gigant modest, un glorios fără vanitatea gloriei, un caracter sincer, amabil, simplu și demn. Un erou national prin dăruirea sa sportivă. Maurice Magnificul, Maurice Cometa, Maurice Pantera, Maurice Leul, Maurice Vulcanul pe gheață, Maurice Campionul a devenit un arhetip național. Victoriile lui sunt percepute ca adevărate victorii
naționale.
Mitificarea unui personaj face
parte din realismul magic. Un erou
național încarnează o societate, o inspiră, o stimulează. Un erou național este
un model, un far pentru ceilalați. Este oglinda în care ceilalți se privesc și
se recunosc. Camus spunea, atît de frumos, că un erou ar vrea parcă să «repare»
epoca. Și cum «a reparat epoca» Maurice Richard? Maurice i-a bătut la hockey pe canadienii englezi și a câștigat pe gheață
ceea ce canadienii francezi visau să cîștige pe plan politic, încă din anii
1763, cînd Cuceritorul englez s-a impus în Estul canadian. Maurice venea
dintr-o familie de opt copii și, la rândul lui, a avut șapte copii. El întrupa
valorile de solidaritate colectivă. Trebuie aminitit că imaginarul colectiv în
Quebec a fost marcat pînă în anii 1960 de un naționalism de supraviețuire, a
cărei ecuații e ar putea fi rezumată cu ajutorul tripticului: sat/familie mare
(exigența bisericii catolice pentru supraviețuirea neamului)/supunere la
ordinea ecleziastică. Deviza Stăpîni la noi acasă, va anunța
modernizarea Quebecului prin ceea ce avea să se numească în anii 1960, Revolution
tranquille.
Astăzi, Quebecul își asumă statutul de națiune, ca desăvîrșirea politică a unui lung proces istoric.
Acest popor de Canadieni francezi, au un teritoriu, o limbă, un trecut, o cultură particulară, în care frigul și iarna își au locul
lor. Quebecul este o națiune cu o economie națională, cu instituții politice naționale, cu o metropolă, o rețea urbană, precum și
simboluri ca imnul și steagul. Îi lipsește doar cetățenia și pașaportul, care sunt canadiene. Bătălia
simbolică pentru o cetățenie a Quebecului
face parte din viziunea imaginară a unei națiuni care se vrea suverană și
este angajată în această bătălie simbolică.
3.
Construcția imaginarului național
Națiunea reală și națiunea
imaginară
Am văzut cum realismul magic amestecă
elementele de adevăr cu elemente de mitologie și legendă. Vom spune că, dacă națiunea există ca realitate (structurată politic, economic,
cultural și teritorial), națiunea
este și o
producție imaginară, o
construcție simbolică, produsă, mereu reconstruită și transmisă prin producții literare, prin filme, prin articole în
presă și prin manuale. Memoria individuală și memoria colectivă sunt indisociabile. Memoria
individuală încorporează aporturi narative colective precum mituri, legende și
figuri de eroi ai națiunii.
Abordarea simbolică implică cercul
imaginarului, despre care vorbea Jacques Derrida. În cercul imaginarului suntem în logica posibilului, a
improvizației, a gîndirii, a iluziilor, a temerilor și speranțelor mesianice.
Edgar Morin evocă calea imaginară atunci cînd tratează tematica starurilor de
cinema. Imaginarul presupune reprezentări de fapte, peripeții reale și
personaje reale, amplificate prin mitificare. Mircea Eliade, care analizează în
profunzime cele două moduri de spiritualitate, logos și mythos, spune că orice cultură evoluează între profan
și sacru, între logos și mythos, între finit și infinit, între etern și efemer,
între viață și moarte. Omul integral nu poate fi decît logos și mythos.
Găsim în literatura savantă o serie de categorii de
analiză simbolică, care sunt pertinente pentru a aborda construcția
imaginarului național. Iată cîteva din aceste concepte: națiunea este
comuniune, stare de spirit, sentiment de securitate (legat de frontiere),
narațiune, conștiință colectivă, imaginar național. Termenul de comunitatea imaginată a fost concepualizat de Benedict Anderson, iar Paul Ricoeur propune conceptul de identitatea
narativă.
Acest mic arsenal de categorii de analiză ne permite o
abordare simbolică a memoriei colective, dar și
înțelegerea procesului de sacralizare
sau fanatizarea a unor reprezentări despre națiune.
(1) O viziune imaginară a memoriei colective
Exemplul Hollywood-ului, care a tricotat o viziune imaginară
a construcției unității națiunii americane, este cel mai evident. Ne gîndim la
mulțimea de filme despre cucerirea Vestului, în care un Indian bun era un indian mort. La filmele despre războiul de secesiune între Nord și Sud, conflagrație cu cele mai multe victime din istoria
Statelor Unite, care a pus capăt sclaviei negrilor și a constituit prilej de
reconstrucție rasială, socială și politică a națiunii americane. Ne gîndim la
mulțimea filmelor despre
spionii ruși infiltrați în SUA. Imaginarul american (ciudată captură simbolică să se
vorbească de țara America, ca și cum continentul ar aparține doar celor din
SUA), induce sentimentul de națiune cu misiune profetică. Personaje ca Superman, Spiderman sau Terminator,
țin loc de eroi planetari. Singularitatea acestei țări face ca tematica
securității țării să producă constant, pe plan politic și simbolic, dușmani. A
fost cazul cu Imperiul răului pe vremea comunismului, apoi cu Axa
răului, în războiul din Golf.
Și știm cum filmele schimbă
percepția realității.
Interesul recent al Hollywood-ului pentru povești despre traficanții (Breaking Bad, Narcos), care vin și trec
frontierele dintre Mexic și Texas, între Miami și Columbia, dovedește că
imaginarul național din SUA și cel
latino-american, au o serie de elemente simbolice în comun. Violența, fie că
este produsă de conflicte rasiale, de războiul contra narcotraficanților care
se eternizează, sau de mari inegalități sociale (cazul în Brazilia), este o
violență reală și simbolică.
Situate geografic în America de Nord,
Quebecul și Canada, fac figură de societăți prospere și pașnice. Față de
violența rasială, violența rețelelor de traficanți sau violența socială din
țările vecine, în Quebec și Canada se pare că nu se întîmplă nimic; nu lovituri de stat, nu război, nu revoluție.
Ceva violență legată de rețelele de Mafia, ceva violență domestică și mai frecvent,
incendii și inundații.
(2) Sacralizarea sau fanatizarea unor reprezentări
despre națiune
Dacă
națiunea presupune structuri reale (teritoriu, neam, limbă, cultura, religie,
economie și tehnologie, instituții politice, metropolă și un sistem urban),
imaginarul național poate fantasma în jurul unuia din aceste elemente, care
sunt valorizate sau fantasmate în particular.
Cîteva
exemple:
Rasa,
neamul, logica purității sângelui au fost fanatizate în Germania lui Hitler.
Pe
vremea comunismului, Moscova și Kremlin erau percepute ca fiind metropola
lumii comuniste.
Dacă
statul Israel sacralizează teritoriul sfînt, evreii dispersați în lume
sacralizează ideea de diasporă și ideea
de popor dispersat, care și-a păstrat memoria exilului religios, în
ciuda dezrădăcinării.
În Franța
și SUA sunt sacralizate instituțiile republicane sub deviza simbolică este Libertate,
Egalitate, Fraternitate, ceea ce nu înseamnă că
libertatea-egalitatea-fraternitatea sunt realități obiective.
Despre
Canada se spune că ar fi mai degrabă un teritoriu decît o țara.
Quebecul
a sacralizat în trecut religia catolică; astăzi limba franceză devine element
identitar esențial.
Religia
a fost și este sacralizată într-o serie de state arabe. Fanatismul unor
organizații teroriste islamiste a devenit subiect de anxietate generală în
lumea în care trăim. Cum să te aperi de un act terorist imprevizibil, care se
poate produce oriunde și oricînd? Cum să
te aperi de un candidat voluntar la sinucidere, în numele unui act cu conotație
sacră? Cum să înțelegi violența sacrificială și filozofia morții din capul unui
kamikaze, care se va arunca în aer cu
centura sa explozivă? El pleacă la
moarte sigură, cu gîndul că îl așteaptă paradisul și o recompensă cu fecioare
iubitoare. Pentru acest gen de terorist, violența sinucigașă este un act de
glorie, de celebritate mediatică, și o șansă de a deveni erou al comunității
lui radicalizate.
4. În
loc de concluzie
Cum stăm
cu imaginarul național în Romania ?
Abordarea sentimentului național a devenit în România un teren alunecos.
Impresia generală este că indivizii trăiesc ca niște fire de nisip, risipite de
vânt. Nu mai știm ce ne unește, dar ni se spune constant cîte și cum ne
dezbină. Eroii epocii sunt bogații și starurile de emisiuni reality show.
Mulți analiști politici vorbesc de România ca fiind o colonie a marilor
puteri. O colonie în care politica națională este scrisă în afară. Ne hrănim cu mentalitatea fatalistă că „la noi e ca la nimeni”. Ne este rușine de
trecut. Prezentul de la televizor este alimentat cu drame, dezastre și spaime.
Viitorul pare incert.
Avem o memorie de victime și de eterni prizonieri ai ciumei roșii, dar nu
privim la excesele lumii neoliberale care vin cu privatizarea și societatea
fragmentată, individualistă și deprimată. Un medic psihiatru român declara
într-un interviu recent că în Romania de azi ar există două categorii de
profile psihice, psihopații și deprimații;
primii sunt la putere, ceilalți sunt prizonierii puterii. Pe un sit
numit atlas de mitocănie urbană, românul apare în ipostaze grotești de
comportament social: țăranul de Mall, bădăranul de cinematograf, cocalarul de
trafic, mîrlanul de Dorobanți, mitocanul de birou, pițipoanca de companie,
băiatul de bani gata. Asta ne amintește dotarea extraordinară a românului
pentru narațiunea care începe în tragedie și se termină în comedie sau în
bășcălie.
După de-construcția sentimentului național în anii 2000, a urmat în mod
firesc reconstrucția sentimentului național, odată eliberat de carcanul
comunist. Ori reconstrucția imaginarului național presupune, dincolo de
restructurări sociale și politice, și prezentarea de eroi far, mituri naționale
valorizante și repere simbolice de referință pentru noua generație.
Care sunt aceste noduri simbolice?
Cosmopolitismul și multinaționalele nu țin loc de sentiment de apartenență
și mîndrie națională. Dealtfel este interesant de observat mobilizarea
intelectuală și culturală de anvengură în jurul a ceea ce se numește astăzi populismul patrimonial, acest proces de
revalorificare a patrimoniului material, financiar și cultural al unei națiuni,
în fața mondializării. Terminăm cu întrebarea : Ce este populismul
patrimonial și care este rolul lui în construcția devenirii naționale?
