Romania Sociala logo
Menu

Imigrația : Psihodramă națională. Analiză de caz

autor:   7 August 2023  

  1. În actualitate : Violențe urbane în Franța 

Marți 27 iunie, în orașul Nanterre, Nahel, în vârstă de 17 ani, la bordul unei mașini, care nu era înregistrată în Franța, este somat de polițiști să oprească pentru identificare. Nahel nu a oprit ; el  conducea fără permis și avea un dosar la poliție. Doi  polițiști l-au urmărit pe motociclete și l-au somat să oprească. Nahel nu a oprit ; unul din polițiști a tras un foc de armă, care a fost fatal ; Nahel a murit. Nahel era musulman și trăia cu mama lui.

Între 27 iunie și  6 iulie 2023 au urmat acte de o rară violență urbană , începute în «cartierele sensibile» din orașul Nanterre, extinse apoi în mai multe orașe ale Franței. 5900 mașini incendiate. 1105 clădiri atacate și vandalizate. 270 de atacuri la comisariatele de poliție. 243 de școli degradate. 23.878 focuri aprinse pe străzi, spargere și prădare de magazine. Au fost mobilizați 40.000 de polițiști pentru a readuce ordinea. DA, actele de violență erau comise de tineri între 16 și 25 de ani ; tineri din cartiere comunitare, minate adesea de eșecul școlar, predicații islamice și trafic de drog . DA, acești tineri erau copiii imigrației din Magreb și țările Africei.  DA era vorba, în marea lor majoritate, de băieți în afirmație de masculinitate.

O psihodramă națională : O Franță, două Franțe ?

A fost începutul unei veritabile psihodrame naționale. Cine este agresorul, cine este victima ?  Au depășit polițiștii limitele exercițiului de control, trăgând un foc de armă ? Polițistul în chestiune a fost reținut pentru anchetă judiciară. Nahel era o victimă nevinovată? Nahel era cunoscut de  poliție. S-a deschis o anchetă judiciară. În paralel, s-au organizat spontan două operații de strâns bani ; una pentru familia lui Nahel și s-au colectat câteva zeci de mii de euro, alta pentru familia polițistului arestat și s-au colectat în jur de un milion.

Fotbalistul milionar Mbampe, căpitanul echipei naționale de footbal, născut în Franța din părinți de origine cameruneză, declara în plină mobilizare a forțelor de ordine : «Sufăr pentru Franța mea».  Există două Franțe sau una ?

Această confruntare între forțele de ordine și tinerii din cartierele comunitare pune în evidență doi poli de identificare. Două tabere adverse. Două realități paralele. Două Franțe care se confruntă . Înainte ca justiția să analizeze faptele, evenimentele au fost instrumentalizate politic. Dacă stânga islamo-gauchistă va evoca rasismul poliției și islamofobia francezilor de origine, dreapta va evoca salbăticirea și de-civilizarea Franței prin acte de violență urbană. Dacă stânga neo-progresistă va propune combaterea rasismului în cadrul poliției, dreapta va propune controlul imigrației, expulzarea delicvenților și imigranților clandestini, tăierea de ajutoare sociale pentru familiile care nu-și pot controla și educa copii.

Cum s-a ajuns să fie evocat un «război civil»? 

Insecuritate națională sau autoritatea forțelor de ordine?

O nație multiplă și divizată sau unitate națională ?

Imigrație selectată și controlată sau imigrație clandestină?  

Integrare republicană sau comunitară? 

Societate civilizată sau de-socializare, de-civilizare, sălbăticire socială?

Unitate națională sau libanizarea societății?

Școală laică sau diversitate confesională în școli?

O lege pe tot teritoriul țării sau acomodări rezonabile, adică după caz?    

Tema violenței urbane face parte din imaginarul colectiv, în Franța. S-au realizat multe filme pe  această temă. Vom aminti doar trei din aceste filme, cunoscute și premiate la festivalul de filme de la Cannes și ceremoniile de premii Cesar. E vorba de filmele La haine (1995), Les Miserables (2019), Le bac Nord (2021). În aceste filme e vorba de tineri din ce în ce mai tineri, din ce în ce mai violenți și de polițiști din ce în ce mai angoasați, când trebuie să intervină în quartiers-hors la loi.

Realizat de Mathieu Kassovitz, filmul cult La haine, pune în scenă traiectoria a trei tineri dintr-un cartier dificil: un negru, un evreu și un musulman și acte de confruntare violentă cu polițiștii. Filmul va fi recompensat cu premiul Cesar,  pentru cel mai bun film al anului 1996.

Les Miserables realizat de Ladj Ly, obține premiul juriului la Cannes în 2019 și trei premii Cezar în 2020. Filmul a funcționat ca o veritabilă alertă politică : este nevoie de o strategie politică pentru următorii 10 ani. O viziune colectivă națională. O urgența a curățării unor cartiere-ghetto, prin construirea de blocuri mici, de centre culturale, de parcuri.

Le bac Nord, cel mai recent film pe această temă (prezentat la Cannes în 2021), revine asupra unei întâmplări din 2012, la Marsilia, când o echipă de polițiști a fost judecată și condamnată pentru excese în intervenții. După un lung proces, polițiștii au fost achitați; ceea ce părea o implicație a lor în traficul de droguri, nu era decât o tactică polițistă de a infiltra rețele rivale din traficul de stupefiante. Cu ocazia prezentării filmului, regizorul Cedric Jiemenez, a declarat presei:

Da, polițiștii, pot deriva de la unele tactici, pentru că sunt prost plătiți, prost echipați, prost pregătiți. Ei sunt obligați să facă randament. Este o fatalitate care nu este acceptabilă. Statul trebuie să  regleze problema. Să pregătească acești polițisti pentru guerila urbană.  

2. Problema imigrației. Cazul Franței

Dimensiunea psiho-sociologică

Problema integrării imigranților nu exista în Franța înainte de 1980. După război, imigranții veneau din țările europeene; distanța culturală între valorile țării de origine și cele ale țării de adopție erau minime. Mai târziu (urmare a decolonizării), au început să vină imigranți din țările arabe și musulmane din Africa, ca muncitori imigranți; era o imigrație care se asimila prin muncă. A urmat apoi imigrația de populare; muncitorii imigranți și-au adus în Franța, familiile extinse la părinți, soții, frați, surori, rude. S-au născut copiii acestor familii. Au apărut probleme de integrare a generațiilor născute în Franța, regrupate în anclave comunitare. Între timp, moscheele s-au multiplicat și au preluat misiunea religioasă în aceste cartiere. În unele familii, în care bărbatul practica poligamia, copiii trăiau cu mama. Tatăl era absent, iar mama făcea apel la ajutorul social din partea Statului. Imamul din cartier, caidul din cartier, fratele mai mare au devenit noile figuri tutelare. Asimilarea a devenit imposibilă. Au apărut probleme de identificare.

Suntem tentați să evocăm și procesul de schizofrenia culturală. Copiii de imigranți născuți în Franța, trăind în izolate comunitare, au fost supuși la ceea ce Gregory Bateson numea «dubla constrângere» sau injoncțiuni paradoxale. Participarea lor la viața socială din Franța apărea, în același timp, ca factor de emancipare socială și ca factor de alienare culturală. Dacă într-o logică verticală, legată de trecut, de istoria colonială, de rădăcini, de familie, de cartier, de moschee, tinerii aveau un sentiment de apartenență la comunitatea lor de origine,  în logica de adaptare și socializare la societatea gazdă, ei aveau un sentiment de alienare. Acești tineri care trăiau într-un soi de izolate teritoriale, se simțeau victime ale societății de adopție și devenau agresori față de poliție. O identificare alienată :  «nici una, nici alta»; revoltați fața familie, revoltați față de societate. Și o identitate alienată se hrănește din resentimente și violență, precum pantera rănită, care devine de nestăpânit. Pentru cei care rămân captivi  în izolate comunitare (teritoriu, limbă, credințe, valori și norme de coviețuire), cartierul apare ca o barieră în adaptarea socială.    

Desigur, mulți tineri din cartierele sensibile s-au adaptat la valorile laice ale Republicii și au reușit emanciparea socială, prin educație. Pentru aceștia, identitatea a însemnat să fie «și una și alta», adaptat social și respectuos față de familie și cultura de origine. Acești tineri nu confundă identitatea cu simpla apartenență comunitară. Pe măsură ce apartenențele se multiplică – învăț o altă limbă, trăiesc în altă țară, fac studii, am o  profesie, intru în grupuri noi -, identificarea  devine un șantier dinamic. Vom aminti aici figura lui Jamel Debbouze, umorist, actor și producător franco-marocan, un reper de reușită socială  în Franța. După o adolescență haotică, în care actele de mică delicvență ar fi putut să-l condamne la alienarea socială, Jamel își va construi o veritabilă  « cariera franceză », de actor și producător de spectacole de divertisement. 

Dimensiunea demografică

Cercetările demografice recente rezumă problema imigranției astfel: numărul, numărul și iarăși numărul. În august 2021, Observatoire de l’immigration et de la demographie a produs un raport demografic care a pus în evidență două tendințe majore în Franța: regruparea comunitară a imigranților veniți din Nordul Africii (arabi și musulmani) și explozia natalității la această categorie de imigranți, natalitate care depășeste cu mult pe cea a localnicilor. Diagnosticul viitorului este astfel angajat. Vorbim de 400.000 de persoane pe an, care trebuiesc acomodate. Numărul devine o masă critică. La care se adaugă clandestinii, tinerii fără familie care vin pe ambarcațiuni , cu ajutorul traficanților de imigrație.  La care se adaugă și cererile de azil politic: 133.000 în 2019.

Michel Geoffray lansa în 2021, o serie de piste de analiză : 

Imigrația a devenit o mare presiune pentru țările gazde. O presiune bugetară, pentru că gestiunea imigrației costă. O presiune sanitară, pentru că  spitalele și serviciile sanitare sunt debordate în fața solicitărilor acestei noi categorii de populație care nu are asigurări medicale. O presiune ecologică: noi construcții verticale, în beton,  pentru a adăposti pe noii veniți. O presiune de securitate legată de delicvență și uneori de amenințarea teroristă. O presiune asupra școlii, pentru că școala și profesorii trebuie să se adapteze la elevi și nu elevii la școală. 

Amalgam politic

Din motive electoraliste s-a trecut treptat de la un model republican la unul  multicultural.

Modelul republican de integrare presupunea aderarea individuală la valorile republicane, valori transmise noilor veniți prin instituțiile statului: școala, armată, locul de muncă. Laicitatea era o valoare reper. Dar după anii 2000, politica de acomodări rezonabile a condus treptat la un model comunitar, la cartiere și izolate comunitare. Europa de la Bruxelles a cerut «acomodări rezonabile», adică acomodarea țării gazde la imigranți. Așa a apărut reflexul de acuzarea a societății gazdă, care nu face destul pentru acomodarea imigranților. Modelul republican de integrare a evoluat spre modelul anglo-saxon: multiculturalism/comunitarism. De altfel, fostul ministru de Interne Gérard Collomb declara în 2008, când a părăsit ministerul :

Mă tem că mâine nu vom mai putea  folosi expresia a trăi-împreună,  pentru că mâine vom-trăi-față în-față. Astăzi se vorbește deja de secesiune, de război civil între «două Franțe».

Modelul comunitar este susținut de liderii comunitari. Yassine Belattar, franco-marocan, declara  în 2019, la o mare manifestație în favoarea portului de fular musulman:

Noi musulmanii, nu suntem într-un proiect  de asimilare. Franța trebuie să se obișnuiască cu ideea că noi rămânem în Franța. Și dacă nu ne iubiți, noi ne vom pregăti copii pentru asta. 

Incompatibilități civilizaționale

Jurnalistul american Harold Hyman, evoca pe bună dreptate (Geopolitiquement Correct &Incorrect. 2014) unele incompatibilități între cultura occidentală și cea arabo-musulmană. El constata că Occidentul a înțeles că nu poate să « exporte democrația» în Orientul mijlociu, care este impermeabil la o alta politică, decât cea dictată de religia islam. Dar Orientul mijlociu a investit cartierele comunitare musulmane din Franța.

Forțele de ordine au devenit ținta violențelor urbane. A apărut și obligația profesorilor de a se adapta la cultura și religia elevilor. Să amintim asasinarea profesorului de geografie și istorie, Samuel Pati, în octombrie 2020, decapitat în plină stradă, de un tânăr musulman radicalizat. Acest atac a implicat 7 tineri, care au pus la cale asasinatul, pentru a pedepsi inițiativa profesorului de a arăta elevilor, câteva caricaturi ale profetului Mahomet. Să amintim și atacul terorist la sediul revistei umoristice Charlie Hebdo, în ianuarie 2015. Doi frați radicalizați islamiști, au executat, cu o armă automată, 12 persoane, din care 8 jurnaliști din redacția revistei. Caricaturiștii « au îndrăznit » să publice caricaturi cu profetul Mohomet. Dar în Franța, de la Voltaire încoace, caricatura un gen cultural. 

Scriitorul Kundera avea dreptate să spună că umorul și religia sunt incompatibile. Filozoful francez Marcel Gauchet, evoca două vârste ale fenomenului religios, care se confruntă în Franța : 

«Ieşirea din religie», în cazul Occidentului creștin, nu înseamnă abandonul credinţelor, ci faptul că ordinea socială este autonomă față de religie şi supusă contractului social. Dacă Occidentul laic este tolerant şi aproape indiferent la faptul religios, imigrantul de confesiune musulmană, mobilizat de lideri religioşi radicalizaţi, se vede constrâns la un stil de viaţă conform Islamului. 

Dimensiunea culturală

Unele vedete ale muzicii rap, copiii imigrației arabe și musulmane, alimentează și valorizează revolta tinerilor din cartierele sensibile. Limbajul utilizat este revendicativ și uneori incitativ la ură : «nique la France», «nique ta race», «nique ta grand-mère la pute», «mange tes morts», «gros porc de blanc», «nique la police». Insultele la adresa francezilor de origine au intrat în viața cotidiană.   

Anclavele comunitare au devenit treptat veritabile structuri izolate, în care există locuri de cult, magazine, restaurante etnice, școli de limbă de origină. Se practică căsătoriile aranjate de familie, precum în țările arabe, africane și musulmane. Sunt încurajate căsătoriile aranjate de tip căsătorie arabă, între verișori. Când o fată nu acceptă decizia tatălui și a fraților, ea poate fi ostracizată, uneori linșată. Și atunci când este evocată crima de onoare (mentalitate și obicei culturallegea nu se poate aplica. Și șocul civilizational se produce pe teritoriul țărilor cu imigrație.

Distanța culturală între culturile imigrante și cultura societății gazdă explică în parte, aceste confruntări violente. Ce altceva sunt culturile, dacă nu sisteme coerente de trei elemente fundamentale : credințe (reprezentări despre lume) , moravuri și practici culturale legate de familie, alimentație, sexualitate, ritualuri și un ansamblu de norme sociale legate de confruntarea violentă. Putem evoca și teza unei justiții paralele, o justiție revendicativă. În cazul evenimentelor din iunie 2023, era vorba de impulsul de a răzbuna un frate dispărut,  în urma confruntării cu poliția. O justiție revendicativă care ar putea fi numită vendetta, frăție mafiotă, justiție comunitară, impuls de răzbunare. Este o justiție paralelă. Dar este posibil să existe două justiții paralele în aceiași țară?

***

În România problema este mai degrabă emigrația.  Dar, în ultima vreme, România primește în ultima vreme o imigrație pentru muncă din China, Vietnam, Nepal, Pakistan, Sri-Lanka. Numărul este în creștere. Nu există încă o politică de integrare legată de polii esențiali : muncă, sănătate, educație, cartiere. Există doar inspectorate generale care se ocupă de permise de rezidență. Ori, politicile de selectare, adaptare și gestiune a imigranților trebuiesc  gândite azi , nu mâine.



Facebook

Provincialismul. Cheie de lectură posibilă a tranziției

1. Punctul de plecare Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea ...

Interviu cu Alexandru Petre – “Respectarea drepturilor omului în sistemul penitenciar românesc. Bune practici în sistemele penitenciare la nivel internațional”

Buna ziua și felicitări pentru publicarea lucrării. Vă rugăm să ne spuneți care a fost motivația alegerii temei? Motivația alegerii temei a venit din sfera preocupărilor profesionale. Îmi desfășor activitatea ca polițist de penitenciare și sunt preocupat nu doar de perspectiva asigurării pazei persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate ci ...

Vrem dictatura unei birocrații sau o democrație a comunității cercetătorilor ?

Ministerul cercetării lucrează cu propriul său personal, dar, ca orice ministru,  are nevoie și de consultanți. Prin definiție consultanții nu iau decizii, ci consultă Ministrul în procesul lui de decizie. Consultații vin cu propria competență, nu reprezintă pe nimeni, ci doar pe ei înșiși; ei nu iau decizii, ci fac ...

Evoluția demografică, una dintre marile capcane în care România se pregătește să cadă

O mulțime de cifre și informații ne stau la îndemână, dar sub presiunea permanentă a momentului – mereu fiind confruntați cu câte o criză mai mică sau mai mare – nu prea ne alocăm timp pentru a le privi și înțelege cu adevărat. Constatăm și cam atât. Nu ne facem niciun ...

O carte din anii `80 despre migrația internă: discuție între Sorin Mitulescu și Dumitru Sandu

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 O carte din anii `80 despre migrația internă:discuție între Sorin Mitulescu și Dumitru Sandu Când a apărut cartea despre care discutăm? Acum patruzeci de ani, în 1984,la Editura Academiei. La vremea respectivă, cu numele de  Editura Academiei RSR. O copie a volumului  Fluxurile de ...

Conflictul legii cu ea însăși. Scandalul metodologiilor de evaluare

Cercetarea este una dintre activitățile strategice în viața statelor. La rândul ei, competența este factorul cheie atât al dezvoltării unei societăți cât și al calității ordinii sociale. Dimitrie Gusti avertiza guvernarea că organizarea competențelor în stat este o variabilă cheie în orice reformă autentică. Fără de așa ceva reforma eșuează ...

O generație de sociologi: texte din anii `80

Dezbaterea pe care o aducem în fața publicului sub forma unui serial al absolvenților de sociologie prin publicațiile lor -  vizează o generație  care astăzi deja a ajuns  la vârsta a treia. Componenții ei au fost studenți în urmă cu peste 50 de ani în promoțiile învățământului superior  sociologic reluat ...

Este inteligența artificială o amenințare?

Nu demult era la modă un slogan: „munca l-a creat pe om”. În parte, era adevărat: munca l-a creat pe om ca unealtă. Și, timp de milenii s-a dovedit a fi cea mai productivă în folosul celor mai „isteți”, mai creativi. La un preț cât se putea mai mic. De ...