Anca Velicu (2023), Copiii și tehnologiile digitale în perioada COVID-19 Școala online, riscurile internetului și medierea parentală, Editura Tritonic, București

Felicitări pentru publicarea volumului! Vă rugăm să ne spuneți care au fost premizele publicării acestui volum?

Pandemia Covid-19 a reprezentat, așa cum bine știm, o perioadă de trecere a vieților noastre, publice și private, în sfera digitală. Consultațiile medicale, munca, școala aveau loc online; discuțiile și aniversările de familie se întâmplau pe zoom sau Whatsapp, cumpărăturile se făceau online. Această digitalizare forțată a prins și viețile copiilor care, încă de la vârste foarte mici, au participat la activitățile educative prin comunicarea mediată. Întâmplarea a făcut ca la începutul pandemiei, în martie 2020, să lucrez împreună cu colegi din mai multe țări la un articol. Cu toții am simțit atunci că ceva extraordinar se va întâmpla și ne-am propus să documentăm acea perioadă. Așa a luat naștere proiectul KiDiCoTi: Kids’ Digital Lives during Covid Times, coordonat de JRC-EC, care a asigurat și fondurile pentru colectarea de date statistice pentru câteva țări, printre care și România. Anul următor am mai participat într-un proiect internațional, tot sub egida Comisiei Europene, de această dată despre educație în perioada pandemică. Bineînțeles, aceste proiecte s-au finalizat cu rapoarte naționale și internaționale, dar am ținut foarte mult să strâng rezultatele acestor cercetări și sub formă de volum care să ofere publicului românesc mai larg o imagine cât mai completă despre folosirea tehnologiilor digitale de către copii în această perioadă. 

Ce aduce nou cartea dumneavoastră față de literatura existentă în domeniu?

Așa cum spuneam, o particularitate a cărții mele este dată de chiar contextul despre care vorbește și anume perioada pandemică și ce anume a însemnat ea în termeni de practici digitale ale copiilor. După știința mea, mai există o carte oarecum asemănătoare, rezultată ca parte a altui proiect de cercetare internațional. Este vorba despre cartea “Copii şi adolescenţi online: în familie, la şcoală şi în timpul liber: rezultatele proiectului DigiGen în România”,  coordonată de colega mea Monica Barbovschi și editată la Presa Universitară Clujeană (carte la care am fost referent și pe care o știu destul de bine). Rezultatele cercetărilor noastre se suprapun în mare măsură. Aș spune că ce aduce în plus cartea mea este cercetarea cantitativă care s-a referit la perioada primului lockdown și de asemenea accentul destul de puternic pe sistemul educațional din acea perioadă.

Care au fost cele mai mari provocări întâmpinate în realizarea volumului?

În condițiile în care rezultatele din cercetările despre care am spus mai sus au fost publicate în rapoarte și în articole științifice, o provocare aș spune că a fost să găsesc “tonul” potrivit să le comunic pentru un public mai larg și mai eterogen. Apoi, o altă provocare a fost dorința mea de a oferi nu doar rezultate care descriu o realitate, dar de a vorbi puțin și despre limitările cercetării. Discutarea acestor aspecte este bine încetățenită în articolele științifice, dar mai puțin comună în cărți pentru public mai larg și cred că trebuie să ne obișnuim să comunicăm întotdeauna nuanțând rezultatele în funcție de metodologiile și contextele de cercetare care validează dar și limitează acele rezultate.  

Ce rezultate de cercetare v-au surprins cel mai mult?

Două rezultate aș aduce în discuție sub acest aspect. Pe de o parte, m-a surprins îngrijorarea foarte mare pe care au resimțit-o părinții cu privire la posibilele riscuri pe care copiii le puteau întâlni online în perioada lockdown-ului. Și m-a surprins pentru că o cercetare mai veche, din 2010, arăta că, din cele 25 de țări analizate, părinții copiilor din România habar nu aveau de riscurile pe care aceștia le întâlnesc online. Spre exemplu, întrebați dacă copii lor au fost victime ale cyberbullying-ului, doar 7% dintre părinții copiilor care raportaseră o astfel de situație au răspuns afirmativ, în timp ce 79% au răspuns negativ  și 14% au declarat că nu știu. Acum situația era inversă, părinții din România fiind îngrijorați excesiv de riscurile online-ului. Nici atunci, nici acum îngrijorările părinților nu se suprapuneau cu experiența digitală a copiilor în ceea ce privește riscurile pe care aceștia le întâlnesc în lumea digitală. Iar această nesuprapunere este problematică pentru că părintele acționează de multe ori ca gardian al vieții digitale a copilului, prin procesul de mediere parentală și este de dorit ca acest proces să răspundă nevoilor copilului, nu panicilor morale cărora le cade victimă părintele.

Al doilea rezultat care m-a surprins a fost evoluția școlii în perioada pandemiei. Știm cu toții că școala românească era departe de a fi digitalizată înainte de începerea pandemiei. Cu toate acestea, în prima fază a pandemiei profesorii au făcut un efort extraordinar să țină copiii aproape. Practic în primăvara lui 2020 școala a mers mai departe prin eforturi individuale ale profesorilor (acolo unde au existat; au fost și cazuri în care acestea nu au existat). În 2020-2021 însă a intervenit oboseala profesorilor și era de așteptat ca sistemul educațional să se fi rodat și să funcționeze în variantă online. Să nu mai fie vorba despre un efort personal, individual, ci să vorbim despre un sistem funcțional. Uneori a reușit, alteori nu. Dar a fost interesant pentru mine de urmărit această schimbare de asumare a efortului.

Cui se adresează lucrarea dumneavoastră?

Cum spuneam, am scris această carte cu un public mai larg în minte. Pentru a răspunde la întrebarea dvs. voi relua ceea ce am spus în carte și a fost inclus pe coperta cărții.

Primul cerc al posibililor cititori este al celor care lucrează în cercetare și învățământul universitar și studenților din domeniul științelor socio-umaniste. Ei vor putea găsi în lucrare date empirice, discuții despre teoriile care pot fi folosite pentru înțelegerea subiectului, o trecere în revistă a literaturii de specialitate pe acest subiect și, nu în ultimul rând, o discuție despre provocările etice și metodologice pe care pandemia de Covid-19 le-a ridicat cercetării sociale în general și cercetării care implică copiii în special.

Al doilea cerc de cititori ar putea fi cel al profesorilor, învățătorilor și al tuturor celor implicați în educația copiilor. Aceștia vor găsi modele de bune practici, dar și provocări ale folosirii tehnologiilor digitale în educație. Al treilea cerc de posibili cititori este cel al celor cu putere de decizie în educație, dat fiind că această carte nu doar descrie folosirea tehnologiilor digitale în context școlar, ci oferă și recomandări de politici publice. În fine, părinții pot să citească această carte cu folos, pentru a căpăta o înțelegere mai largă asupra a ceea ce a însemnat școala online în perioada Covid-19 pentru alți părinți și copiii lor, dar și pentru profesori.

Ce mesaj ați dori să adresați cititorilor interesați de această carte?

Nu m-am gândit la un mesaj general anume, dar dacă m-ați provocat, aș spune că mi-ar plăcea să transmit ideea că deși (aproape) cu toții la această lume digitală și cei mai mulți dintre noi avem în jur copii pe care putem să îi urmărim în practicile online, nu trebuie să generalizăm pe baza acestor observații. Mi-ar plăcea să se înțeleagă că o imagine de ansamblu poate fi oferită doar de cercetare care, chiar cu limite metodologice asumate, oferă o înțelegere asupra fenomenului prin cadrul teoretic sau modelul explicativ pe care îl utilizează. Sondajele de opinie cu care media ne-au obișnuit și care oferă niște numere și procente care descriu o realitate nu oferă automat și o înțelegere asupra fenomenelor sociale.  

Care sunt principalele concluzii rezultate în urma realizării cercetării științifice?

Las această întrebare fără răspuns și îi invit pe cititorii interesați să găsească aceste concluzii în carte.

Vă mulțumim pentru timpul acordat!

Eu vă mulțumesc!

Lucrarea poate fi achizitionată de pe site-ul https://www.tritonic.ro/