Stimată doamnă Anemari-Helen Nițu, felicitări pentru volumul „Jurnalul unei mame. Secvențe urbane cu copii, trafic, părinți, teme si altele”, Editura CARTEX, 2020, p. 336.
- Vă rugăm să ne spuneți cum a luat naștere ideea unui asemenea volum?
Scrisul este terapeutic pentru mine. Ca și vorbitul. Dar, atunci când vorbim despre lucrurile cu care ne confruntăm, de multe ori emitem o emoție negativă. Pe când, atunci când scriem, putem să ne detașăm de neplăcere, să ne uităm la lucruri din perspective diferite, de undeva de sus, să râdem de noi și de viață. Și asta ajută să mergi mai departe, senin, fără bagaje emoționale inutile. Pe de altă parte, eu țin jurnale scrise pentru fiecare copil în parte, de când i-am adus acasă. La toate acestea se adaugă faptul că, vorbind public despre experiențele mele de mama adoptivă, de mama activă social și profesional dar cu doi școlari, de mama de copil cu CES, cumva am fost mereu abordată de alți părinți care au vrut să afle de la mine mai multe „trucuri de supraviețuire”. Și peste toate astea, a venit pandemia, care m-a copleșit și pe mine, la fel ca pe toți părinții cu școlari online, iar scrisul a fost gura mea de oxigen. Vedeți, cumva natural s-a născut acest volum. Iar el s-a născut cu ideea clară de a împărtăși cu ceilalți.
2. Ce aduce nou acest volum?
Cartea este scrisă de o femeie și mamă, nu de un specialist în parenting. Cartea nu dă sfaturi și nici nu oferă soluții. Cartea spune povești și le spune cu umor, nu cu obidă. Scopul cărții este să spună lumii întregi: nicio femeie, nicio mamă nu e singură! Nu e singura care nu mai poate, care nu știe ce să facă, care se teme, care are regrete, care greșește, care iubește… Am scris onest, fără să cosmetizez. Am scris în ritmul vorbirii mele. M-am deschis, chiar dacă asta a presupus un nivel mare de vulnerabilizare. Cartea surprinde toate ”pălăriile” pe care le poartă o femeie din România, vobește despre femeia care spală /calcă/face cumpărături și bucătărește, despre mamă, despre soție, despre femeia cochetă, despre femeia de carieră, despre femeia activistă… Cartea vorbește despre valori, despre sisteme (medical, educațional, de protecție a copilului…) și mereu apar în discuție soluțiile. Concluzia este că fiecare problemă are o soluție, trebuie doar să o identificăm. Și în carte apar soluțiile mele care nu sunt universal valabile și care, uneori, nu sunt cele mai bune. Dar asta e valoros, să poți împărtăși cu oamenii greșelile tale, să poți spune sincer că regreți și astăzi ai proceda diferit.
3. Povestiți în jurnal, într-un ton umoristic, experiențele prin care ați trecut de-a lungul timpului cu cei doi copii înfiați. Care considerați că au fost principalele provocări cu care v-ați confruntat și cu care poate se pot confrunta și alți părinți, odată aduși copiii acasă?
Singura diferență în adopție, față de nașterea naturală, este că niciodată nu vei ști cu adevărat istoricul medical și emoțional al copilului tău și asta e chestiunea cea mai grea de care te izbești în special în primii ani de viață alături de copilul tău. Dar, cu asta trebuie să faci pace pentru că altfel sapă încet și sigur pe interior până la boală. Medicii la care mergi cu copilul, în special în consiliere psihologică, trebuie să aibă experiență de lucru cu copii abandonați, cu anxietate de separare. Iar asta înseamnă să cauți, să întrebi pentru că nu există nicăieri informațiile astea. Altfel, provocările mele de mamă adoptivă au fost la fel cu cele ale oricărui părinte: sunt pregătită să fiu mamă?, mă descurc?, dacă greșesc și traumatizez copilul?, unde pun limitele?….Există instinct matern și în adopție și el apare la un moment dat după ce copilul vine acasă și asta ajută mult.
3. Care au fost strategiile de supraviețuire a unei mame/familii care a adoptat?
Să nu fii singur! Să cauți oameni, în proximitatea ta (în același oraș) care au adoptat. Să îți faci timp să investești în întâlniri regulate, de câteva ori pe an, cu astfel de familii. Să vorbești deschis și onest despre adopție atât cu copiii cât și cu familia extinsă, educatorii și prietenii de familie. Să îți îngădui să greșești și să te ierți. Să ceri ajutorul. Nimeni nu reușește singur, e nevoie de satul ăla care te ajută să crești copilul. Să accepți că, oricât de mult te străduiești, vei greși dar iubirea este mai presus de orice și asta rezolvă multe.
4. Recomandați și altor persoane/familii care adoptă să-și noteze experiențele, trăirile, sentimentele, frustrările, putințele și neputințele, realizările și momentele marcante prin care trec împreună cu copilul/copiii adoptați? Adică să țină un jurnal?
Nu recomand nimic. ☺ Fiecare familie trebuie să identifice ce e mai bine. Să scrie, dacă scrisul e o plăcere. Să înregistreze vocal, dacă e mai la îndemână. Să fotografieze. Orice ajută și nu împovărează. Cu timpul, tot ce-ai salvat te ajută să evaluezi de unde ai preluat copilul și unde l-ai adus. Și e un sentiment extraordinar! E împlinerea vieții să înregistrezi progresul.
5. Vă mulțumim pentru timpul acordat!
Pentru cei interesați, mai multe detalii sunt disponibile la adresa:
