Interviu cu Ovidiana Bulumac, câștigătoarea premiului „Dimitrie Gusti” în sociologie, pentru cartea Infrastructură și societate. Considerente teoretice și studii de caz, 2018,București : Editura Etnologică, 250 pagini .

• Bună ziua și felicitări pentru premiu! Ce înseamnă acest premiu pentru cariera dvs.?

• Bună ziua, mulțumesc frumos! Premiul este o bucurie și o onoare totodată. Acum doi ani participam pentru prima dată la ceremonia de decernare a premiilor Academiei Române pentru că cineva tare drag mie, maestrul Ion Piso, unul din cei mai mari tenori pe care i-a dat țara aceasta, primea premiul “Ciprian Porumbescu” pentru o carte fantastică ce a făcut înconjurul lumii (“Criza operei…”). Rămăsesem în urma experienței cu un sentiment al solemnității momentului. Mă gândeam în sinea mea că o astfel de recunoaștere profesională vine după mulți ani de muncă neobosită. Pe de o parte mă bucur că așteptarea mea nu a fost atât de lungă, însă pe de altă parte sunt conștientă că din acest moment sunt obligată să mă autodepășesc, să mențin un anumit standard de calitate fără excepție. Și nu e deloc ușor să țintești mai sus după ce primești un premiu ce se acordă o singură dată în viață de către cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Din nefericire, societatea românească se confruntă cu vremuri foarte tulburi, în care meritocrația este mai degrabă o utopie decât o realitate, și nu sunt atât de sigură că astfel de distincții sunt recunoscute la adevărata lor valoare. Oricând o diplomă poate fi foarte ușor detronată, cum zicea Rădulescu Motru în scrierile sale, de fraza “ai pe cineva la…?” Din acest punct de vedere, nu am evoluat foarte mult față de situația înregistrată în sec.al XIX-lea. Dar faptul că această distincție cinstește memoria lui Dimitrie Gusti pentru mine valorează enorm. A fost o personalitate fantastică în epocă. În România nu poți vorbi de sociologie fără să îi recunoști meritele și aportul adus la conservarea, ridicarea, organizarea și promovarea culturii și civilizației românești.

• Cum a luat naștere ideea acestei cărți?

• Subiectul infrastructurii m-a pasionat dintotdeauna, dar nu i-am acordat prea mare atenție la modul focalizat și sistematic. Abia în facultate, când trebuia să mă hotărăsc ce temă de licență să aleg, în fuga mea de subiecte seci și drumuri deja bătătorite de alții, mi-a venit în minte să valorific această idee. Și au fost oameni care m-au încurajat în acest sens. Acum, dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că subiectul a apărut mai mult ca urmare a unei bogate activități de cercetare „la firul ierbii”. Cam toți din jurul meu practicau „sociologia de birou”, o atitudine cu care eu nu prea am fost compatibilă. Am încercat să depășesc „lumea văzută de la București” printr-un contact frecvent și cât puteam de prelungit cu România reală, adică cu oamenii simpli, cu comunitățile rurale. Așa am început să mă raportez la infrastructură într-un mod diferit, mai exact prin relaționarea directă a conceptului cu spațiul social. În vremea aceea citeam tratatul lui Weber „Economie și societate” și m-am gândit că nu ar strica să folosesc același tip de raportare, atât cât mă pricep, și în cazul infrastructurii. De aici și titlul cărții de „Infrastructură și societate”.

Țin minte că, în timpul Școlii doctorale, ajunsesem să mă uit la tot ce mă înconjoară prin acest filtru, găsind nebănuite conexiuni peste tot. Citeam poezie eminesciană, dădeam de subiectul drumurilor de fier. Făceam revista presei, dădeam de forța și importanța infrastructurii în economia globală. Interveivam oameni în cercetări, descopeream că dorința de accesibilitate pentru un sat, după apariția drumului, se transforma într-un “efect pervers” ce genera subdezvoltare în plan local. Citeam povești și descopeream forța actualizării în memoria colectivă, mai exact cum modalitățile de transport în basme țineau pasul cu vremurile. Și acum țin minte ce amuzată am fost când am dat peste un basm cules de neobositul cercetător Oprișan, pe care am avut și bucuria să îl cunosc acum câțiva ani la o conferință. Ei bine, în basmul acesta fantastic, zmeul, acea creatură înzestrată cu puteri supranaturale, se deplasa către locul confruntării … cu o Dacie. La prima vedere, schimbarea poate fi considerată un detaliu nesemnificativ, ba chiar o vulgarizare a textului. Dar cheia de descifrare a registrului se schimbă complet dacă ne gândim că în vremea în care basmul fusese cules lumea stătea ani de zile pe listele de așteptare pentru a putea cumpăra acea mașină. Pentru ca sensurile să fie mai departe transmise și înțelese de noile generații, este necesar ca forma și detaliile să fie supuse unor transformări ce nu alterează mesajul. Ba dimpotrivă, chestiunea mi-a arătat că folclorul este în continuare o realitate vie. Sau mai îmi vine în minte un dialog simpatic pe care l-am avut într-o comunitate transilvăneană cu un puști de școală primară. Îl întrebasem cu cine crede că pot vorbi mai multe despre sat, despre vremurile de odinioară. La care băiatul, foarte dezinvolt, îmi zice că e musai să merg la o anumită băbuță care e pe-acolo “de când calea ferată”. În mintea lui, cea mai la îndemână modalitate de a exprima diferența de vârstă (și acumularea de cunoștințe implicit) era utilizarea unui element de infrastructură ce era simbolul satului, calea ferată.

Anii aceia au fost tare faini, că entuziasmul se potrivea de minune cu descoperirile acestea de detaliu pe care le făceam. Vedeam lumea altfel, și m-am gândit că nu ar strica să împărtășesc puțin din această perspectivă. Și așa a apărut și cartea.

• Care a fost cea mai mare provocare în elaborarea cărții?
• Timpul. „Ceasul bate, timpul trece, vremea stă și vremuiește” zice o veche vorbă românească. Ei bine, timpul cu mine nu prea a avut răbdare. După obținerea titlului de doctor în sociologie m-am implicat profesional în prea multe proiecte. Făceam al doilea master, obțineam și o bursă postdoctorală, mă angajasem și mergeam mult în deplasări. Și asta a însemnat că timpul nu mi-a fost aliat; mereu eram pe fugă, mereu trebuia să scriu repede, fără a epuiza subiectul, fara a scrie așezat. Iată că au trecut mai bine de 5 ani până m-am pus în starea de a aduna și corecta materialul strâns. Din nefericire, nu l-am putut și completa.

• Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre concluziile cărții.

• Subiectul  infrastructurii  este  aproape  complet  neglijat  de  sociologia contemporană. De aceea am fost și nevoită să mă întorc către clasici, atât autohtoni, cât și autori străini, într-o perioadă critică, atunci când mulți dintre profesori sau colegi aveau obsesia lucrurilor recente. O chestiune care pe mine m-a avantajat, căci lecturile acelea mi-au modelat felul de a gândi, de a analiza o problematică. Clasicii sunt generoși, fug de hiperspecializare și sunt teribil de actuali. Din aceste motive am fost forțată să îmi creez propriul cadru teoretic, să vin în față cu concepte novatoare, și să am o abordare interdisciplinară. Nu am ținut să inventez eu ceva, pur și simplu am fost forțată să o fac pentru că golul pe care l-am găsit în literatura de specialitate trebuia umplut. Așa au apărut de pildă concepte precum infrastructura socială, sau infrastructura simbolică. Așa am ajuns la concluzia că infrastructura în sine poate deveni sursă a solidarității sociale sau sursă a disoluției sociale, în funcție de cum este instrumentalizată de elite. Cu alte cuvinte, infrastructura este în primul rand simbolică și abia apoi materială. În mod firrsc au apărut definițiile infrastructurii, tipologiile ei în funcție de formă și conținut, discuția pe seama naturii, funcțiilor și  interdependenței infrastructurilor etc.

Fiecare om poate cu ușurință să înțeleagă importanța infrastructurii în special atunci când se lovește de absența ei. Dar eu am încercat să ofer și cealaltă perspectivă, reversul medaliei: ce se întâmplă cu o comunitate atunci când apare un nou “drum” în viața sa. Asta pe plan local. Căci la nivel geoeconomic și geocultural, prin studii de caz axate pe realitățile societății americane sau chineze, am arătat ce înseamnă cu adevărat forța unei infrastructuri bine gândite și cât de toxică se poate dovedi atitudinea imitaționistă. Un fel de teorie a formelor fără fond adaptată la contextul nostru. O alta dimensiune la care am lucrat mult a fost și cea metodologică. Unul din instrumentele cele mai utile în înțelegerea unei comunități l-am considerat a fi “harta mentală”. Astfel că am dezvoltat de-a lungul anilor o metodologie a hărților mentale pe care le-am legat de coerența comunitară, de memoria colectivă, de capacitatea de reinventare sau chiar supraviețuire a unei unități sociale.

• În finalul interviului, ce va propuneți să studiați în continuare?
• Îmi aduc aminte că, atunci când am dat bunul de tipar, am avut o senzație stranie, că e nevoie de o actualizare a conținutului, de adăugare a unor noi studii de caz. Mi se părea că volumul e cumva incomplet. Sunt multe lucruri nespuse rămase pe dinafară, idei ce n-au apucat să fie dezvoltate. Cine stie, poate reușesc să mă adun în viitor sau, mai bine, poate alți tineri vor prelua și vor duce mai departe acest domeniu noi, al sociologiei infrastructurii. Pe mine viața m-a purtat prin locuri destul de diferite de-a lungul anilor, și mi s-au înfiripat în minte multe alte subiecte fascinante care câștigă teren tot mai mult în ierarhia priorităților sau preferințelor. Un lucru e cert, însă. Voi urma un sfat ce mi s-a dat nu de demult, ca întotdeauna să mă orientez nu către lucrurile pe care pot să le fac, ci către cele pe care nu pot să le fac. Este cel mai bun antidot pentru plafonare și cea mai bună rețetă pentru autodepășire.

• Vă mulțumesc pentru timpul acordat!

• Și eu vă mulțumesc!