1. Impredictibilitate și ordine

În fizică, inclusiv în cea a atmosferei și în general în orice proces desfășurat în natură, evenimentele întâmplătoare (pe care fizicienii le numesc aleatorii) pot apare din însăși dinamica complexă și profundă a acesteia.

Henri Poincaré ne-a lăsat o frază celebră: ”Hazardul este doar măsura ignoranței noastre”, pentru că ”fenomenele aleatorii sunt prin definiție acelea ale căror legi nu le cunoaștem”. Întrebarea esențială ce decurge din această definiție este să aflăm în ce fel (Vezi James Gleick; ”The Information”, Vintage Books, New York, 2011, p.326) evenimentele impredictibile pot fi tăpânite în aplicațiile de cel mai mare impact asupra lumii reale. În lumea reală suntem confruntați cu situații în care foarte mici variații în condițiile inițiale pot să producă efecte majore în desfășurarea evenimentelor în cadrul unui sistem natural. Cazul cel mai bine cunoscut este acela al evenimentelor atmosferice și din oceanul planetar: furtuni, tornade, uragane, tsunami, valuri de căldură și ploi torențiale.

În asemenea situații predicția se dovedește imposibilă, cel puțin în stadiul actual de cunoaștere teoretică și practică din știință. Într-adevăr, predicția cere o cunoaștere perfectă a legilor naturii, dar și a Universului. Sistemele fizice se comportă neregulat (cel mai cunoscut fenomen neregulat este turbulența din mediile fluide) și ca urmare sunt impredictibile. De aici nu putem trage xoncluzia că nu există ordine într-un sistem ci, mai corect, putem afirma că există o interacțiune între ordine și întâmplare. Nu putem atașa valori precise, pentru un anume moment al timpului, unui eveniment, dar putem totuși să atașăm trăsături/caracteristici calitative comportamentului sistemului.

Această trecere de la cantitativ la calitativ reprezintă o formă esențială de gândire a sistemului, cu consecințe practice deosebit de actuale.pentru. Trebuie să fim pe deplin conștienți că atunci când oamenii schimbă natura/clima este imposibil să stabilim cum s-ar fi comportat clima dacă nu am fi indus acele schimbări, de exemplu, în starea vremii. Evenimentele ce nu pot fi predictibile, pot fi însă explicate. Așa s-a ajuns ca să crească exponențial puterea relațiilor publice.

Teoriile științifice și întregul bagaj empiric acumulat în știință aduc cu sine și impun o serie de mari întrebări pentru politicile care își propun limitarea efectelor schimbărilor climatice. Aceste politici trebuie să fie pur și simplu unelte pentru a conduce la anumite schimbări ale societății umane menite să fundamenteze acele decizii globale care asigură o dezvoltare sustenabilă consolidată. Care ar putea fi consecințele acțiunilor de stabilizare a mediului natural știind bine că pământul este un sistem dinamic deschis și viu în care interacțiunile subsistemelor sale generează și constituie suportul vieții?

„Marte și Luna sunt exemple clare de planete cu o climă stabilă” (”The Unpredictable Nature of Dynamic Systems”, eseu în Gakushuu.org , 18 mai 2011) Cred că nimeni nu dorește o astfel de stabilitate pe pământ. Ceea ce ne interesează în situațiile în care predicțiile sunt virtual imposibile, este să fim capabili să detectăm din timp pattern-urile și trăsăturile calitative din comportamentul sistemelor naturale.

2. Pragul critic în fenomene ale naturii

Înaintea Forum-ului Economic de la Davos din ianuarie acest an, organizatorul acestuia, Klaus Schwab, spunea presei: ”Nu vrem să atingem pragul critic ( tipping point ) al ireversibilității schimbării climatice”. Această declarație, care ne apare mai degrabă la opusul ”spiritului de la Davos” din anii anteriori, implică însă ideea că am avea cumva abilitatea de a ști când acest prag critic s-ar produce. Așa cum arătam mai sus, nu știm. La fel, pe ce se bazează optimismul Președintelui Trump în ce privește efectele schimbării climatice? De ce ne spune că ”teama și îndoiala nu constituie un bun proces de gândire”? Cred că însăși îndoiala în ce privește evoluția geologică și antropogenă a Pământului face parte dintr-un necesar proces de gândire. Credința în puterea faptelor este temelia convingerilor noastre raționale, călăuzitoare ale progresului civilizațional.

Nu putem ocoli ceea ce este adevărat, pentru că nu vrem să recunoaștem un adevăr care ne supără, fără să suferim consecințe amare într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Optimiștii climei cred că reziliența naturii este (aproape) atotputernică și astfel sunt puternic limitate daunele provocate mediului natural de activitățile omului . Optimismul lor se bazează tocmai pe impresia că daunele se manifestă gradual și cel mai adesea invizibil. ”The Unpredictable Nature of Dynamic Systems”, eseu în Gakushuu.org , 18 mai 2011.

Însă, momentul adevărului, impredictibil, poate să-și facă apariția sub forma unei schimbări drastice, la atingerea unui prag critic.

Din propria mea experiență de cercetător în domeniul hidrologiei și calității mediului pot aduce un exemplu semnificativ (”Studiul calității apelor Dunării pe sectorul românesc”, Raport de cercetare ICPGA, IPB, 1975-1985).

În anul 1975 a fost inițiat în România un vast program de măsurători pentru stabilirea gradului de calitate al apelor Dunării pe întreg sectorul românesc de 1075 km, de la vărsarea Nerei în Dunăre, la granița cu Serbia, și până la vărsarea în Marea Neagră. Am condus cercetarea hidrologică și împreună cu colegii chimiști și biologi am realizat măsurători hidrodinamice și prelevări de eșantioane în zeci de puncte ale fiecăreia din zecile de secțiuni alese de-a lungul celor 1075 km. Spre marea noastră surpriză, am constatat că în 76% din eșantioane, calitatea apei nu era doar bună, apa era chiar potabilă. Vedeam de multe ori cum oamenii luau apă din Dunăre și o beau. Noi ne miram, dar ei știau mai bine. După zece ani, în 985, la ordinul președintei Consiliului Național pentru Știință și Tenologie Elena Ceaușescu, programul a fost anulat. Dar în acel an 1985 noi am constatat că de la 76% apă potabilă, calitatea apei a scăzut dramatic la 33%. Ce se întâmplase în acei zece ani? Concluzia nu putea fi decât că s-a atins un prag critic, dincolo de care scăderea calității apei nu a mai fost graduală ci drastică. Dunărea a rezistat ”eroic” asalturilor de poluare venite din marile orașe dunărene (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad) până în situația în care capacitatea sa de auto-regenerare a fost învinsă.

Prin transpunerea, (cel puțin) acceptabilă din punct de vedere științific, a situației înregistrată atunci în apele Dunării- unul din cele mai mari corpuri naturale ale planetei – ne putem imagina același tip de evoluție în schimbarea climatică prezentă. Nu este deloc sigur că acumularea de gaz carbonic și efectul de seră vor urma o dinamică lent crescătoare. Mai degrabă, ar trebui să ne gândim că la un moment poate mult mai apropiat decât ne închipuim, apare punctul critic și apoi o schimbare drastică și probabil foarte periculoasă.

3. Are umanitatea drepturi de proprietate?

Un recent rezultat (“Early atmospheric contamination on top of the Himalayas since the onset of the European Industrial Revolution”, Paolo Gabrielli and others, Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America”, February 10, 2020) al unor cercetări privind compoziția chimică a ghețarilor din Himalaya ne arată cu claritate că există o foarte clară coerență în cauzalitatea fenomenelor naturale în interacțiune cu activitatea omului. În 1997, de la altitudinea de 8013 metri, s-au extras trei nuclee (eșantioane) de gheață de 150 m adâncime care apoi au fost cercetate cu cele mai avansate tehnologii pentru determinarea elementelor/substanțelor ce le compun.

Straturile succesive de zăpadă aduceau informații din trecut, ca și când ar fi fost inelele arborilor; de la anul 1499 până în zilele noastre. Până la 1780 acest ghețar indică doar particule de origine naturală. Apoi se constată apariția multor metale în concentrații mult superioare celor naturale. Este vorba de cenușa arderilor din epoca Revoluției Industriale, iar în ultimii 50 de ani, în mod deosebit, apariția plumbului, care provine cu siguranță de la combustibilul autovehiculelor.

Totodată studiul detectează particule ce provin de la despăduririle masive din secolul XIX, realizate nu prin tăiere ci prin ardere. Europa Occidentală a pierdut 19 milioane de hectare de pădure, Rusia alte 33 de milioane, iar România aproape două milioane.

În medie, unei persoane dintr-o țară europeană îi revine astăzi emiterea unei cantități de 14 tone de CO 2 pe an, iar un copac absoarbe în medie 22 kilograme pe an. Ar trebui deci ca fiecare om să planteze circa 680 de copaci pe an. E desigur peste posibilități dar prin aplicarea unor vaste programe de reîmpădurire (în România, spre exemplu, există și astăzi mai mult de 1 milion de hectare de teren degradat) s-ar obține, probabil, un rezultat esențial: întârzierea semnificativă a apariției punctului critic în schimbarea climatică.

În funcționarea democrației există așa-numita ignoranț ă raț ională. Votanții nu au nevoie să știe toate aspectele vieții politice, economice și sociale pentru a vota. Ei au însă (sau pot avea) o idee clară despre propriile lor așteptări. În funcționarea politicii astăzi putem vedea decizii care arată o ignoranță irațională , în sensul în care lideri politici nu vor să știe mai multe pentru că- cred ei- este inutil. Și greșesc, cel puțin pentru că ignoră realitatea că trăim într-o lume în care atât așteptările cât și starea de încredere se află la nivele deosebit de joase comparativ cu alte epoci nu prea îndepărtate.

Interacțiunea cumulativă a stării de încredere cu așteptările oamenilor pot în orice moment să transforme mici dezordini sau perturbări ale ”regulilor jocului” în evenimente majore cu tendință de rupere a sistemelor existente în actualitate. Atât sistemul economic cât și cel politic se află din ce în ce mai mult sub influența schimbărilor climatice dar nu par să conțină forțe stabilizatoare suficient de puternice. Să luăm, spre exemplu, drepturile de proprietate. Ele sunt în esență drepturi de control asupra modului în care anumite resurse vor fi utilizate și vor fi stabilite costurile și beneficiile rezultate. Astfel, ”drepturile de proprietate creează așteptări iar așteptările călăuzesc acțiunea” (Paul Heyne, ”The Economic Way of Thinking”, MacMillan Publishing House, New York, pag.427-428). În acest punct consider că este necesar să reamintesc ceea ce de la Adam Smith încoace este demonstrat în știința economică și anume că (evoluția) curbelor cererii și ale ofertei depind de convingeri și angajamente ce sunt în mod fundamental de natură etică.

Într-un alt fel de abordare, Nicolae Georgescu-Roegen subliniază că ”datele complete ale oricărei probleme economice trebuie să includă și propensiunile culturale” și ”dacă negăm capacitatea de empatie a omului, atunci exercițiul nostru nu mai are niciun rost” (Nicholas Georgescu-Roegen, ”Epistemologia roegeniană”, vol VII, Editura Expert, 2009, pag. 144).

Deciziile pe care le iau oamenii într-un sistem economic depind de manieră crucială de drepturile de proprietate stabilite și acceptate de societate. Dar umanitatea însăși are drepturi de proprietate? Este absolut clar că perturbațiile din evoluția dinamică a naturii și în primul rând a climei sunt amplificate, iar nu temperate de funcționarea piețelor. Cine să aibă grijă de drepturile de proprietate ale umanității asupra modului de conviețuire armonioasă cu natura, cu planeta în totalitatea ei?

Tema zilei este coordonarea globală și probabil și mai mult: evoluția culturală. Este vorba de procesul prin care ideile împărtășite avansează asupra timpului pe care trebuie să îl numesc politic.