Romania Sociala logo
Menu

Legea entropiei și lumea valorilor II. Generaţiile „noi” din istoria modernă a României

autor:   3 March 2019  

Gheorghiță Geană

Din perspectiva înfăţişată aici, libertatea, ca drept cucerit de cetăţenii ţărilor din Est în 1989, are în spectrul manifestărilor sale o componentă specială. Ea decurge din caracterul de sistem închis al blocului comunist european, precum şi al fiecărui stat din ansamblul acestuia. Cel puţin în spaţiul de autoritate al statului român, asprul control asupra acelei (altminteri normale) componente a fost resimţită ca o frustrare persistentă. E vorba de dreptul de a trece graniţa propriei ţări, de a călători în afara ei – în interes profesional, sau ca turist, sau sub impulsul oricărei alte motivaţii oneste. Fireşte, nu există sistem perfect închis, nici în natură, nici în societatea umană; nici România nu a fost o ţară cu un regim de izolare absolută; totuşi, intrările şi ieşirile din teritoriul său erau strict controlate prin pârghii politice4. În consecinţă, un cetăţean putea să depăşească starea de frustrare şi să plece din ţară numai asumându-şi condiţia exilului.

Cum era şi normal, tinerii au reacţionat prompt faţă de schimbarea regimului politic în decembrie 1989, o schimbare la care, de altfel, generaţia lor contribuise decisiv ridicând participarea la stadiul cel mai înalt: acela al sacrificiului de vieţi omeneşti. „Vom muri şi vom fi liberi!” a fost strigătul eroic cu care revoluţionarii (în mare majoritate tineri şi foarte tineri) au stat înaintea tancurilor. Acest sacrificiu asumat părea să fie semnul unei conştiinţe (sau măcar al unei intuiţii) istorice de o maximă acuitate. Ce s-a întâmplat ulterior ne îndeamnă să adăugăm unei astfel de aprecieri un bemol de scepticism.

În orice caz, deschiderea spre Vest a fost providenţială pentru generaţia tânără. Componenţii ei au beneficiat din plin de facilităţi pentru a lucra în străinătate, de burse de studii (Socrates, Erasmus, Comenius), de şcoli de vară, de granturi de cercetare ştiinţifică, etc. Cu elanul caracteristic vârstei, foarte mulţi tineri români au luat calea Occidentului. Nu era, totuşi, o tendinţă total nouă. În relaţia sa cu Europa modernă, România pune în joc o tradiţie de aproape două secole; eforturile ei de integrare în Uniunea Europeană nu pot fi înţelese pe deplin în afara acestei tradiţii. În această privinţă, două sunt generaţiile înnoitoare, de reper (înaintea celei actuale).

Refluxul mişcării revoluţionare de la 1848 din Europa Occidentală a găsit în spaţiul românesc o primă generaţie – generaţia post-paşoptistă – foarte sensibilă la idealurile modernităţii şi la împlinirea lor prin intermediul cunoaşterii. În fruntea acestei generaţii s-a aflat Titu Maiorescu – critic literar, filosof şi om politic, întemeietorul spiritului critic în cultura română. Iată, de pildă, una dintre reflecţiile sale memorabile: „Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre şi, cu orice jertfe şi în mijlocul oricâtor ruine, trebuie împlântat semnul adevărului” (Maiorescu 1973 [1872]: 241). După un doctorat în filosofie la Universitatea din Gießen (Germania) şi licenţa în drept la Sorbona (Paris, Franţa), Maiorescu se întoarce în patrie şi devine, la 24 ani, rector al Universităţii din Iaşi – prima universitate din România, înfiinţată în 1860, după modelul universităţilor occidentale. În 1866 a înfiinţat „Junimea”, asociaţie culturală în dezbaterile căreia s-au format primii mari clasici ai literaturii române moderne: poetul romantic Mihai Eminescu, povestitorul Ion Creangă, dramaturgul Ion Luca Caragiale şi prozatorul Ioan Slavici. Numit în 1874 profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti (înfiinţată şi ea tot după modelul european, la 1864), Maiorescu instruieşte pe lângă el o pleiadă de străluciţi tineri intelectuali, care, la rândul lor, vor urma traseul magistrului: îşi vor desăvârşi studiile la universităţile din Occident (mai ales din Germania), apoi vor reveni acasă, în patrie, şi vor întemeia în România disciplinele moderne ale cunoaşterii ştiinţifice şi culturale: geografia, istoria, filologia, filosofia, estetica, psihologia.

    A doua generaţie semnificativă pentru discuţia de faţă este generaţia interbelică. Autointitulată cu nerv „generaţia nouă”, ea şi-a fixat drept ideal creaţia, înţeleasă ca o formă de afirmare a spiritului naţional în ansamblul popoarelor şi al culturilor ce alcătuiesc umanitatea. Să nu omitem că în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, România se împlinise ca stat naţional; faptul acesta a declanşat un veritabil entuziasm creator în rândurile tinerei generaţii de intelectuali. Unii dintre reprezentanţii acestei generaţii au ajuns, ulterior, să fie cunoscuţi în largi cercuri internaţionale: Mircea Eliade ca istoric al religiilor, Emil Cioran ca filosof al paradoxurilor civilizaţiei contemporane, Eugen Ionescu ca promotor în teatrul absurdului; alţii – precum filosofii Mircea Vulcănescu, sau Constantin Noica – au devenit modele de creatori „naţionali cu faţa spre universal” (expresia aparţine unei alte figuri ilustre care şi-a început cariera în acea perioadă: criticului literar G. Călinescu). Strategia tinerilor români în relaţia lor cu Occidentul a fost formulată cu maximum de claritate de Mircea Vulcănescu, astfel: „Formaţi la vatra mai multor culturi, regăsisem cu toţii ce-i al nostru. Şi această regăsire ne dădea puteri să gândim liber şi să privim pe alţii drept în faţă, fără teama de a ne altera…” (Vulcănescu 2005 [1938]: 911); o strategie modelată, după cum se vede, în termenii echilibrului desăvârşit între patetism şi realism, aspiraţie şi acţiune, noi şi ceilalţi, naţional şi universal. Din nefericire, în scurt timp, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, aspiraţiile şi disponibilităţile creatoare ale acestei generaţii excepţionale aveau să fie frânte brutal de „teroarea istoriei”5, în ipostaza invaziei sovietice. Mulţi tineri români (şi nu numai umanişti, ci şi matematicieni, ingineri, economişti, medici) aveau să-şi împlinească destinul creator în Occident, dar au rămas legaţi prin fire nevăzute de vatra lor originară.

    Cele două generaţii tocmai menţionate se asemănau între ele prin aceea că au avut – fiecare în felul său – conştiinţa unei misiuni istorice, aşezată sub semnul unei valori dominante: cunoaşterea într-un caz, creaţia în celălalt; amândouă aceste valori se întâlneau pe terenul comun al iubirii de patrie, al propăşirii acesteia alături de patriile moderne din Europa şi din lume. Din acest punct de vedere, generaţia tânără de după 1989 marchează o ruptură: ea nu şi-a asumat nici o misiune. Mai accentuat ca niciodată până acum, societatea românească apare împărţită în centripeţi şi centrifugi. Primii sunt oamenii care se simt legaţi până la capătul vieţii lor de glia acestei ţări ca de terra mater; ceilalţi sunt indivizi care, în mod conştient sau nu, menţin în stare viabilă principiul ubi bene ibi patria. În cea mai mare parte această tendinţă centrifugă este reprezentată de tineri. Aşa stând lucrurile, e o întrebare dacă, în absenţa unui scop comun, tinerii de astăzi mai alcătuiesc o generaţie, sau sunt o mulţime statistică de indivizi ce-şi urmăresc, fiecare pentru sine, scopurile. Dar ar fi avut ei ce să-şi asume în comun? Fără doar şi poate. După o epocă în care organizarea socială de tip comunist a alterat concepţia despre muncă şi, implicit, caracterul oamenilor6, imperativul societăţii româneşti era regenerarea morală. În absenţa asumării, acest imperativ rămâne un simplu deziderat, o necesitate suspendată. O mulţime de tineri au ales să-şi părăsească ţara; conform unei aproximări încă recente (vezi Ivan 2010, dar şi alte surse), în universităţile din Europa de Vest şi din America de Nord studiază aproximativ 50.000 de studenţi români. O energie excepţională! După finalizarea studiilor, probabil că unii se vor întoarce acasă, dar cei mai mulţi nu vor reveni. Pentru aceştia din urmă motivaţia curentă este aceea că în România nu au condiţii să se realizeze. În primă instanţă, această motivaţie este reală, dar ea atrage îndată o întrebare: de ce tinerii aceştia nu-şi pun în acţiune înzestrarea esenţial-umană spre a schimba (nu spre a părăsi!) un mediu în care activităţile nu funcţionează normal?! „Omul sfinţeşte locul”, sună un proverb românesc. A ajuns această lume românească să nu mai aibă în ea nimic sfânt? Presupunând că aşa este, de ce nu încearcă tinerii cei nemulţumiţi să o resacralizeze?!… Acum mai mulţi ani, aflându-mă într-o cercetare de teren în Banat, un ţăran mi-a livrat această cugetare memorabilă, care deţine prin ea însăşi menirea de soluţie optimă, perenă:

„Un om ia în mână un bulgăre de aur şi face din el un bulgăre de pământ, iar altul ia în mână un bulgăre de pământ şi face din el un bulgăre de aur7”.

Ei, bine, mi-l imaginez pe acel om simplu (dar întruchipând o înţelepciune ancestrală, de apartenenţă originară, freatică8) adresându-se, peste timp, tinerilor săi compatrioţi de astăzi: „Dacă unii au făcut din această ţară un bulgăre de pământ, faceţi-o voi să fie din nou un bulgăre de aur!”

    Desigur, Occidentul (centrul său european îndeosebi) reprezintă summa civilitatis humani generis, reperul normativ al unei civilizaţii construite pe valori umane absolute, precum: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, drepturile omului. De aceea, în toată situaţia descrisă, nu deplasarea spre Occident este regretabilă, ci tendinţa de a acompania acea orientare cu neîncrederea (uneori chiar cu dispreţul) faţă de valorile româneşti. Identificăm aci o formă de xenotropism – termen prin care se poate surprinde afinitatea pentru valorile străine în detrimentul valorilor autohtone. Această atitudine este, fără îndoială, una dintre consecinţele aspectului de seism social pe care, prin violenţa ei, l-a manifestat revoluţia română din decembrie 1989 (cf. Geană 2000a: 197–201 şi Geană 2000b: 151–154). Înfruptarea abuzivă din oferta generoasă a libertății a produs multă confuzie, mai ales în zona valorilor. Ţară „fostă comunistă” (membră, deci, a blocului estic), România a intrat în Uniunea Europeană fără să aibă instituţiile bine restructurate. Vectorială (unidirecţionată), deplasarea spre Vest a tinerilor întârzie şi mai mult încheierea tranziţiei de la totalitarism la democraţie, de la corupţie la legalitate, de la anormalitate la normalitate. Uneori în psihicul colectiv românesc îşi face loc îndoiala că neomodernizarea (i.e. modernizarea postcomunistă) ar putea fi cu adevărat o ţintă reală, tangibilă, de vreme ce această ţintă se află mereu înaintea noastră, ca o „fata morgana”, sau, cu o expresie a unui remarcabil sociolog român, ca o „modernitate tendenţială” (Schifirneţ 2012).


Încheiere

În primăvara anului 2010, incinta unui hotel de lux din Bucureşti a găzduit o întâlnire (prima după câte ştim) a unui lot de studenţi români ce se instruiau în universităţi din Occident (cf. Ivan 2010). Acest fapt a aprins speranţa că mulţi dintre ei se vor întoarce, după pilda biblică a „fiului risipitor”, spre binele personalităţii proprii, al ţării lor şi, implicit, al Europei. De altfel, din punctul de vedere termodinamic (pe care l-am adoptat şi adaptat ca perspectivă pentru expozeul de faţă), aceasta este chiar calea optimă către o generalizare la nivel înalt a valorilor (a se citi: către forma bună a entropiei valorice) în spaţiul european unit. Cu o ultimă observaţie, totuşi: această bună entropie nu trebuie să fie completă – ea vizează doar un cadru comun, în care diversitatea culturală să se bucure de o liberă manifestare!…


NOTE

4. Din acest motiv, participarea specialiştilor români la manifestări profesionale internaţionale era oficial boicotată în fel şi chip – frecvent, informaţia şi invitaţiile erau blocate la înaltele instituţii administrative, sau, de multe ori, cel invitat putea primi aprobarea oficială internă când conferinţa respectivă era deja încheiată. Însuşi autorul textului de faţă (ajuns în 1967 cercetător ştiinţific la un institut al Academiei Române, aşadar îndreptăţit prin statutul său social să participe la viaţa ştiinţifică internaţională) nu s-a putut bucura, înainte de 1989, de dreptul de a participa la conferinţe şi colocvii, sau de a publica în reviste din străinătate. După căderea cortinei de fier, el a putut trăi asemenea experienţe profesionale, argumentându-şi obiectiv: “Sublata causa, tollitur effectus”, şi consolându-se subiectiv: “Later is better than never”.

5. Expresia aparţine lui Mircea Eliade (1970: 243–244) şi desemnează primejdiile care au survenit frecvent în existenţa istorică a românilor şi a strămoşilor lor, primejdii disproporţionat de mari în raport cu resursele de apărare ale băştinaşilor.

6. A se vedea, descris, mecanismul acestei alterări în Geană 2000a şi Geană 2000b.

7. Informaţie de teren, septembrie 1974: Simion Unguru, 73 ani, satul Hitiaş, judeţul Timiş (arhiva personală – G. G.).

8. Despre semnificaţia culturală a acestui termen – „freatic” – am glosat într-un articol aparte. În esenţă, este vorba de un substrat originar, de adâncime, încărcat de infinite puteri creatoare, din care se nutresc geniile personalizate (în toate domeniile), dar care subzistă prin sine însuşi, contribuind discret şi firesc la mai mult decât bunul mers al lucrurilor în viaţa socială (Geană 2012).


REFERIRI  BIBLIOGRAFICE

Eliade, Mircea. 1970. De Zalmoxis à Gengis-Khan. Études comparatives sur les religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale. Paris, Payot, 1970.

Geană, Gheorghiţă. 2000a. „Nichtorganische Entwicklung, Eigentumsform und die moralische Krise in Rumänien nach 1989”, în: Anneli Ute Gabanyi and Anton Sterbling (Hgg.), Sozialstruktureller Wandel, soziale Probleme und soziale Sicherung in Südosteuropa, pp. 191–204. München, Südosteuropa Gesellschaft.

Geană, Gheorghiţă. 2000b. „Ce se întâmplă acolo? Contradicţie şi confuzie în România post-1989”, în: Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coord.), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, pp. 142–158. Bucureşti: Editura Expert.

Geană, Gheorghiţă. 2012. „Ipostaze ale genialităţii freatice”, în: Caietele de la Putna, 5, V: 56–72.

Ivan, Sorin. 2010. „Ţara care îşi alungă valorile”, în: Tribuna învăţământului, anul LXI, nr. 1039 (2920): 2.

Maiorescu, Titu. 1973 (1872). Critice, vol. I, ed. îngrij. de Domnica Filimon. Bucureşti, Editura Minerva, col. B.p.t.

Schifirneţ, Constantin. 2012. “Tendential Modernity”, în: Social Science Information, 51 (1): 22–51.

Vulcănescu, Mircea. 1938. „XIII Gemina”, în: Mircea Vulcănescu (2005) Opere, ed. îngrij. de Marin Diaconu. Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă & Editura Univers Enciclopedic.



Facebook

Cum am vazut eu “la țară și în provincie” în Romania 2019. O privire de orășean, curioasă ca a unui sociolog

Un sat din România. Nimic mai simplu, aparent. Un sat din România, Oltenia, spre Târgu Jiu. Oltenia de sub munte, cum mi-a placut mie să dau o denumire zonei. De altfel, superbă. O zonă bogată, cu tot ce-i trebuie, aș putea spune: pășuni, păduri, ape, luncă, munți, obiective turistice spectaculoase, șosea, drumuri laterale ...

Independența va trebui recucerită ?

Contaminat de frenezia mass-media focalizată pe Summit-ul de la Sibiu, unde Guvernul a alocat toate sumele la concurenţa cererii de finanţare, am constatat că vechile mele temeri eurosceptice nu mai au nici un suport: România s-a europenizat complet, din moment ce, în numele pluralismului social postdecembrist, s-au diversificat şi nostalgicii, în nostalgici după sărbătorirea Independenţei ...

Restricţionarea publicării rezultatelor sondajelor preelectorale şi ale sondajelor la ieşirea de la urne: de ce?

La 26 mai a.c., electoratul din România este chemat la urne pentru alegerea europarlamentarilor. Tot la 26 mai, persoanele cu drept de vot au posibilitatea să se pronunţe dacă sunt de acord sau nu sunt de acord cu cele două întrebări ale referendumului:  1) Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni ...

Inaugurarea Centrului cultural „Dimitrie Gusti” la Cornova, Republica Moldova

Azi, 6 mai, la Cornova, în „cel mai cercetat sat de la Atlantic până la Pacific”, a fost inaugurat oficial noul Centru cultural ”Dimitrie Gusti”. Construcția lui a început pe timpul Guvernului Filat și s-a terminat acum două săptămâini, pe timpul Guvernului Filip. Finisarea acestui lăcaș cultural este una din ...

Mass-media şi sondajele de opinie publică: derapaje

Profesorul de mass-media şi comunicare Jesper Strömbäck de la Mittuniversitet (Suedia) a puns o întrebare de interes teoretic: când publică rezultatele sondajelor de opinie publică, mass-media reflectă sau influenţează opinia publică? Analizând numeroase studii din literatura de specialitate, Jesper Strömbäck a ajuns la următoarele concluzii: 1) Termenul de „opinie publică”, fiind un concept ...

Mărturii: Laboratorul de sociologie al Universităţii din Bucureşti

În anul 1970, eu şi Maria Voinea am fost repartizaţi la Laborator; comisia de repartiţii l-a avut ca preşedinte pe H. H. Stahl. Tot cu noi, în 1970, a venit la această unitate de cercetare, Ion Mihail Popescu, licenţiat în drept şi în filosofie, fost deţinut politic. El ne povestea, ...

Un film nu despre România

Week-end. Aleg să mă uit la un film. Din întâmplare: Ziarul. O atmosferă de redacţie. Un ziar independent, pe cât se poate. Redactori de toate felurile. Unii vor să-şi facă meseria. Alţii au afacerile lor. Dar toţi beau de sting. Femeile întrec pe bărbaţi. Explodează o afacere. Implicat un mare om de afaceri, un tip ...

România: marea dezbinare

Sunt dezbinați românii sau oamenii politici? Circulă ideea că trăim într-o societate paranoică: nu mai putem discuta raţional şi cu o anumită detaşare; preferăm invective în locul argumentelor. Se spune tot mai insistent: noi românii suntem dezbinaţi. Aceasta e marea noastră problemă. Deci, românii sunt scindaţi în două „jumătăţi” între care ...