Din
perspectiva înfăţişată aici, libertatea, ca drept cucerit de cetăţenii ţărilor
din Est în 1989, are în spectrul manifestărilor sale o componentă specială. Ea
decurge din caracterul de sistem închis al blocului comunist european, precum
şi al fiecărui stat din ansamblul acestuia. Cel puţin în spaţiul de autoritate
al statului român, asprul control asupra acelei (altminteri normale) componente
a fost resimţită ca o frustrare persistentă. E vorba de dreptul de a trece
graniţa propriei ţări, de a călători în afara ei – în interes profesional, sau
ca turist, sau sub impulsul oricărei alte motivaţii oneste. Fireşte, nu există
sistem perfect închis, nici în natură, nici în societatea umană; nici România
nu a fost o ţară cu un regim de izolare absolută; totuşi, intrările şi ieşirile
din teritoriul său erau strict controlate prin pârghii politice4.
În consecinţă, un cetăţean putea să depăşească starea de frustrare şi să
plece din ţară numai asumându-şi condiţia exilului.
Cum
era şi normal, tinerii au reacţionat prompt faţă de schimbarea regimului
politic în decembrie 1989, o schimbare la care, de altfel, generaţia lor
contribuise decisiv ridicând participarea la stadiul cel mai înalt: acela al
sacrificiului de vieţi omeneşti. „Vom muri şi vom fi liberi!” a fost strigătul eroic
cu care revoluţionarii (în mare majoritate tineri şi foarte tineri) au stat
înaintea tancurilor. Acest sacrificiu asumat părea să fie semnul unei
conştiinţe (sau măcar al unei intuiţii) istorice de o maximă acuitate. Ce s-a
întâmplat ulterior ne îndeamnă să adăugăm unei astfel de aprecieri un bemol de
scepticism.
În
orice caz, deschiderea spre Vest a fost providenţială pentru generaţia tânără.
Componenţii ei au beneficiat din plin de facilităţi pentru a lucra în
străinătate, de burse de studii (Socrates, Erasmus, Comenius), de şcoli de
vară, de granturi de cercetare ştiinţifică, etc. Cu elanul caracteristic
vârstei, foarte mulţi tineri români au luat calea Occidentului. Nu era, totuşi,
o tendinţă total nouă. În relaţia sa cu Europa modernă, România pune în joc o
tradiţie de aproape două secole; eforturile ei de integrare în Uniunea
Europeană nu pot fi înţelese pe deplin în afara acestei tradiţii. În această
privinţă, două sunt generaţiile înnoitoare, de reper (înaintea celei actuale).
Refluxul
mişcării revoluţionare de la 1848 din Europa Occidentală a găsit în spaţiul
românesc o primă generaţie – generaţia post-paşoptistă – foarte
sensibilă la idealurile modernităţii şi la împlinirea lor prin intermediul cunoaşterii.
În fruntea acestei generaţii s-a aflat Titu Maiorescu – critic literar, filosof
şi om politic, întemeietorul spiritului critic în cultura română. Iată, de
pildă, una dintre reflecţiile sale memorabile: „Critica, fie şi amară, numai să
fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre şi,
cu orice jertfe şi în mijlocul oricâtor ruine, trebuie împlântat semnul
adevărului” (Maiorescu 1973 [1872]: 241). După un doctorat în filosofie la
Universitatea din Gießen (Germania) şi licenţa în drept la Sorbona (Paris,
Franţa), Maiorescu se întoarce în patrie şi devine, la 24 ani, rector al
Universităţii din Iaşi – prima universitate din România, înfiinţată în 1860,
după modelul universităţilor occidentale. În 1866 a înfiinţat „Junimea”,
asociaţie culturală în dezbaterile căreia s-au format primii mari clasici ai
literaturii române moderne: poetul romantic Mihai Eminescu, povestitorul Ion
Creangă, dramaturgul Ion Luca Caragiale şi prozatorul Ioan Slavici. Numit în
1874 profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti (înfiinţată şi ea tot
după modelul european, la 1864), Maiorescu instruieşte pe lângă el o pleiadă de
străluciţi tineri intelectuali, care, la rândul lor, vor urma traseul
magistrului: îşi vor desăvârşi studiile la universităţile din Occident (mai
ales din Germania), apoi vor reveni acasă, în patrie, şi vor întemeia în
România disciplinele moderne ale cunoaşterii ştiinţifice şi culturale:
geografia, istoria, filologia, filosofia, estetica, psihologia.
A
doua generaţie semnificativă pentru discuţia de faţă este generaţia
interbelică. Autointitulată cu nerv „generaţia nouă”, ea şi-a fixat drept
ideal creaţia, înţeleasă ca o formă de afirmare a spiritului naţional în
ansamblul popoarelor şi al culturilor ce alcătuiesc umanitatea. Să nu omitem că
în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, România se împlinise ca stat
naţional; faptul acesta a declanşat un veritabil entuziasm creator în rândurile
tinerei generaţii de intelectuali. Unii dintre reprezentanţii acestei generaţii
au ajuns, ulterior, să fie cunoscuţi în largi cercuri internaţionale: Mircea
Eliade ca istoric al religiilor, Emil Cioran ca filosof al paradoxurilor
civilizaţiei contemporane, Eugen Ionescu ca promotor în teatrul absurdului;
alţii – precum filosofii Mircea Vulcănescu, sau Constantin Noica – au devenit
modele de creatori „naţionali cu faţa spre universal” (expresia aparţine unei
alte figuri ilustre care şi-a început cariera în acea perioadă: criticului
literar G. Călinescu). Strategia tinerilor români în relaţia lor cu Occidentul
a fost formulată cu maximum de claritate de Mircea Vulcănescu, astfel: „Formaţi
la vatra mai multor culturi, regăsisem cu toţii ce-i al nostru. Şi această
regăsire ne dădea puteri să gândim liber şi să privim pe alţii drept în faţă,
fără teama de a ne altera…” (Vulcănescu 2005 [1938]: 911); o strategie
modelată, după cum se vede, în termenii echilibrului desăvârşit între patetism
şi realism, aspiraţie şi acţiune, noi şi ceilalţi, naţional şi universal. Din
nefericire, în scurt timp, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial,
aspiraţiile şi disponibilităţile creatoare ale acestei generaţii excepţionale
aveau să fie frânte brutal de „teroarea istoriei”5,
în ipostaza invaziei sovietice. Mulţi tineri români (şi nu numai umanişti, ci
şi matematicieni, ingineri, economişti, medici) aveau să-şi împlinească
destinul creator în Occident, dar au rămas legaţi prin fire nevăzute de vatra
lor originară.
Cele două generaţii tocmai menţionate se asemănau între ele prin aceea că au
avut – fiecare în felul său – conştiinţa unei misiuni istorice, aşezată
sub semnul unei valori dominante: cunoaşterea într-un caz, creaţia în celălalt;
amândouă aceste valori se întâlneau pe terenul comun al iubirii de patrie, al
propăşirii acesteia alături de patriile moderne din Europa şi din lume. Din
acest punct de vedere, generaţia tânără de după 1989 marchează o ruptură: ea nu
şi-a asumat nici o misiune. Mai accentuat ca niciodată până acum, societatea
românească apare împărţită în centripeţi şi centrifugi. Primii
sunt oamenii care se simt legaţi până la capătul vieţii lor de glia acestei
ţări ca de terra mater; ceilalţi sunt indivizi care, în mod conştient
sau nu, menţin în stare viabilă principiul ubi bene ibi patria. În cea
mai mare parte această tendinţă centrifugă este reprezentată de tineri. Aşa
stând lucrurile, e o întrebare dacă, în absenţa unui scop comun, tinerii de
astăzi mai alcătuiesc o generaţie, sau sunt o mulţime statistică de indivizi
ce-şi urmăresc, fiecare pentru sine, scopurile. Dar ar fi avut ei ce să-şi
asume în comun? Fără doar şi poate. După o epocă în care organizarea socială de
tip comunist a alterat concepţia despre muncă şi, implicit, caracterul
oamenilor6, imperativul societăţii româneşti era regenerarea
morală. În absenţa asumării, acest imperativ rămâne un simplu deziderat, o
necesitate suspendată. O mulţime de tineri au ales să-şi părăsească ţara;
conform unei aproximări încă recente (vezi Ivan 2010, dar şi alte surse), în
universităţile din Europa de Vest şi din America de Nord studiază aproximativ
50.000 de studenţi români. O energie excepţională! După finalizarea studiilor,
probabil că unii se vor întoarce acasă, dar cei mai mulţi nu vor reveni. Pentru
aceştia din urmă motivaţia curentă este aceea că în România nu au condiţii să
se realizeze. În primă instanţă, această motivaţie este reală, dar ea atrage
îndată o întrebare: de ce tinerii aceştia nu-şi pun în acţiune înzestrarea
esenţial-umană spre a schimba (nu spre a părăsi!) un mediu în care activităţile
nu funcţionează normal?! „Omul sfinţeşte locul”, sună un proverb românesc. A
ajuns această lume românească să nu mai aibă în ea nimic sfânt? Presupunând că
aşa este, de ce nu încearcă tinerii cei nemulţumiţi să o resacralizeze?!… Acum
mai mulţi ani, aflându-mă într-o cercetare de teren în Banat, un ţăran mi-a livrat
această cugetare memorabilă, care deţine prin ea însăşi menirea de soluţie
optimă, perenă:
„Un om ia în mână un
bulgăre de aur şi face din el un bulgăre de pământ, iar altul ia în mână un
bulgăre de pământ şi face din el un bulgăre de aur7”.
Ei, bine, mi-l
imaginez pe acel om simplu (dar întruchipând o înţelepciune ancestrală, de
apartenenţă originară, freatică8) adresându-se, peste timp, tinerilor săi compatrioţi
de astăzi: „Dacă unii au făcut din această ţară un bulgăre de pământ, faceţi-o
voi să fie din nou un bulgăre de aur!”
Desigur, Occidentul (centrul său european îndeosebi) reprezintă summa
civilitatis humani generis, reperul normativ al unei civilizaţii construite
pe valori umane absolute, precum: demnitatea umană, libertatea, democraţia,
egalitatea, statul de drept, drepturile omului. De aceea, în toată situaţia
descrisă, nu deplasarea spre Occident este regretabilă, ci tendinţa de a
acompania acea orientare cu neîncrederea (uneori chiar cu dispreţul) faţă de
valorile româneşti. Identificăm aci o formă de xenotropism – termen prin
care se poate surprinde afinitatea pentru valorile străine în detrimentul
valorilor autohtone. Această atitudine este, fără îndoială, una dintre
consecinţele aspectului de seism social pe care, prin violenţa ei, l-a
manifestat revoluţia română din decembrie 1989 (cf. Geană 2000a: 197–201 şi
Geană 2000b: 151–154). Înfruptarea abuzivă din oferta generoasă a libertății a
produs multă confuzie, mai ales în zona valorilor. Ţară „fostă comunistă”
(membră, deci, a blocului estic), România a intrat în Uniunea Europeană fără să
aibă instituţiile bine restructurate. Vectorială (unidirecţionată), deplasarea
spre Vest a tinerilor întârzie şi mai mult încheierea tranziţiei de la
totalitarism la democraţie, de la corupţie la legalitate, de la anormalitate la
normalitate. Uneori în psihicul colectiv românesc îşi face loc îndoiala că
neomodernizarea (i.e. modernizarea postcomunistă) ar putea fi cu adevărat o
ţintă reală, tangibilă, de vreme ce această ţintă se află mereu înaintea
noastră, ca o „fata morgana”, sau, cu o expresie a unui remarcabil sociolog
român, ca o „modernitate tendenţială” (Schifirneţ 2012).
Încheiere
În
primăvara anului 2010, incinta unui hotel de lux din Bucureşti a găzduit o
întâlnire (prima după câte ştim) a unui lot de studenţi români ce se instruiau
în universităţi din Occident (cf. Ivan 2010). Acest fapt a aprins speranţa că
mulţi dintre ei se vor întoarce, după pilda biblică a „fiului risipitor”, spre
binele personalităţii proprii, al ţării lor şi, implicit, al Europei. De
altfel, din punctul de vedere termodinamic (pe care l-am adoptat şi adaptat ca
perspectivă pentru expozeul de faţă), aceasta este chiar calea optimă către o
generalizare la nivel înalt a valorilor (a se citi: către forma bună a
entropiei valorice) în spaţiul european unit. Cu o ultimă
observaţie, totuşi: această bună entropie nu trebuie să fie completă – ea
vizează doar un cadru comun, în care diversitatea culturală să se bucure de o
liberă manifestare!…
NOTE
4.
Din acest motiv, participarea specialiştilor români la manifestări profesionale
internaţionale era oficial boicotată în fel şi chip – frecvent, informaţia şi
invitaţiile erau blocate la înaltele instituţii administrative, sau, de multe
ori, cel invitat putea primi aprobarea oficială internă când conferinţa
respectivă era deja încheiată. Însuşi autorul textului de faţă (ajuns în 1967
cercetător ştiinţific la un institut al Academiei Române, aşadar îndreptăţit
prin statutul său social să participe la viaţa ştiinţifică internaţională) nu
s-a putut bucura, înainte de 1989, de dreptul de a participa la conferinţe şi
colocvii, sau de a publica în reviste din străinătate. După căderea cortinei de
fier, el a putut trăi asemenea experienţe profesionale, argumentându-şi
obiectiv: “Sublata causa, tollitur effectus”, şi consolându-se
subiectiv: “Later is better than never”.
5.
Expresia aparţine lui Mircea Eliade (1970: 243–244) şi desemnează primejdiile
care au survenit frecvent în existenţa istorică a românilor şi a strămoşilor
lor, primejdii disproporţionat de mari în raport cu resursele de apărare ale
băştinaşilor.
6.
A se vedea, descris, mecanismul acestei alterări în Geană 2000a şi Geană 2000b.
7.
Informaţie de teren, septembrie 1974: Simion Unguru, 73 ani, satul Hitiaş,
judeţul Timiş (arhiva personală – G. G.).
8.
Despre semnificaţia culturală a acestui termen – „freatic” – am glosat într-un
articol aparte. În esenţă, este vorba de un substrat originar, de adâncime,
încărcat de infinite puteri creatoare, din care se nutresc geniile
personalizate (în toate domeniile), dar care subzistă prin sine însuşi,
contribuind discret şi firesc la mai mult decât bunul mers al lucrurilor în
viaţa socială (Geană 2012).
REFERIRI BIBLIOGRAFICE
Eliade,
Mircea. 1970. De Zalmoxis à Gengis-Khan. Études comparatives sur les
religions et le folklore de la Dacie et de l’Europe Orientale. Paris,
Payot, 1970.
Geană,
Gheorghiţă. 2000a. „Nichtorganische Entwicklung, Eigentumsform und die
moralische Krise in Rumänien nach 1989”, în: Anneli Ute Gabanyi and Anton
Sterbling (Hgg.), Sozialstruktureller Wandel, soziale Probleme und soziale
Sicherung in Südosteuropa, pp. 191–204. München, Südosteuropa Gesellschaft.
Geană,
Gheorghiţă. 2000b. „Ce se întâmplă acolo? Contradicţie şi confuzie în România
post-1989”, în: Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coord.), Starea
societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, pp. 142–158. Bucureşti: Editura
Expert.
Geană,
Gheorghiţă. 2012. „Ipostaze ale genialităţii freatice”, în: Caietele de la
Putna, 5, V: 56–72.
Ivan,
Sorin. 2010. „Ţara care îşi alungă valorile”, în: Tribuna învăţământului,
anul LXI, nr. 1039 (2920): 2.
Maiorescu,
Titu. 1973 (1872). Critice, vol. I, ed. îngrij. de Domnica Filimon.
Bucureşti, Editura Minerva, col. B.p.t.
Schifirneţ,
Constantin. 2012. “Tendential Modernity”, în: Social Science Information,
51 (1): 22–51.
Vulcănescu,
Mircea. 1938. „XIII Gemina”, în: Mircea Vulcănescu (2005) Opere, ed.
îngrij. de Marin Diaconu. Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă
şi Artă & Editura Univers Enciclopedic.
