Arhitecţii şi urbaniştii au readus în discuţie
ideea că oraşul modern este un rezultat al răspunsului la marile pandemii ale
secolelor XVIII-XIX, ceea ce ne pune în situaţia de a regândi radical, pe termen mediu şi lung, oraşul contemporan.[1]
Marile probleme de sustenabilitate, legate prioritar înainte de criză de felul
în care funcţionează oraşele în contextul economic global, îşi fac simţite nu
numai prezenţa, dar își relevă și natura intimă.
Această criză este şi o criză a planificării, ea relevă erorile grave şi structurale de design urban şi teritorial care au însoțit dezvoltările necontrolate din ultimele decenii. Suntem la începutul acestui exerciţiu critic, deci nu putem decât inventaria primele probleme, finalul crizei urmând a ne pune în faţa unor date care să permită o diversificare şi o ierarhizare a acestora. O primă listă cuprinde trei teme majore care s-au acutizat brusc:
- lipsa acută a spaţiilor de locuit individuale;
- lipsa sau insuficienţa dotărilor şi echipamentelor urbane;
- densitate excesivă a multor ţesuturi urbane şi una sub-optimală a celor rurale.
Lipsa acută
a spaţiilor de locuit individuale este una clasică în
dezvoltarea politicilor de locuire. Nu vorbim aici doar de un deficit de
locuințe, ci și de supra-aglomerare. Exemplul de succes este Suedia, care în
anii 70 a dezvoltat un program de locuinţe prin care s-au produs un milion de
unităţi în aproximativ un deceniu, unul dintre obiective fiind ca fiecare copil
să aibă propria cameră. Acest tip de politică a dus la o distribuţie foarte
omogenă a spaţiului de locuit în societatea suedeză. Faptul că, la momentul
scrierii acestor rânduri, Suedia este singura ţară europeană care nu a impus
carantina, practicând o politică de conformare voluntară, are legătură şi cu
faptul că procentul tinerilor adulţi care locuiesc împreună cu părinţii lor
este de 24%, spre deosebire de un uimitor 66% în Italia sau de 57% în România.[2]
Problema lipsei locuinţelor publice, sociale, de
necesitate şi de urgenţă în România capătă o şi mai mare relevanţă în acest
moment, în care statul român se află în imposibilitatea de a avea soluţii
pentru grupurile vulnerabile prin renunțarea la stocul de locuințe publice.
Într-un regim obişnuit acestea ar trebui să acopere nevoile urgente pentru:
- persoanele fără adăpost (pentru care s-au găsit, în mod miraculos, soluţii în marile oraşe ale lumii);
- personalul medical şi de urgenţă expus la coronavirus, care are nevoie de locuire temporară pentru a-și proteja familia;
- muncitorii aflaţi în migraţie de muncă într-un regim controlat de ordonanţe militare;
- persoanele aflate în carantină;
- personalul administrativ şi forţele de ordine necesar a fi dislocate în zone subdeservite, etc.
Recomandări:
- refacerea stocului de locuinţe publice, respectiv locuinţe de necesitate (de urgenţă), de serviciu, de intervenţie, şi mai ales a celui de locuinţe sociale, care ar trebui să atingă un minim de 17-18% pentru a permite o administrare corectă şi eficientă a problemelor sociale;
- dezvoltarea de politici de producţie de locuinţe accesibile, atât în regim privat cât şi de stat, ieftine şi decente, în vederea asigurării stabilităţii forţei de muncă şi a păcii sociale.
Lipsa sau
insuficienţa dotărilor şi echipamentelor urbane ţine
de infrastructura urbanistică și de cea mică. Prin dotări urbane înţelegem
suita de clădiri şi spaţii cu rol public şi comunitar (grădiniţe, parcuri,
cimitire etc.); prin echipamente, elementele de infrastructură minoră care fac
posibilă existenţa în oraş (mobilier stradal, staţii de transport în comun).
Logica dezvoltării urbane de până acum, dominată
de principiile speculative ale dezvoltării imobiliare, îşi dezvăluie limitele
în faţa ameninţărilor de securitate devenite, brusc, vizibile. Absenţa unei
reţele omogene de sănătate publică, de exemplu, nu ţine numai de aşa-zisul
management al sistemului de sănătate, ci în primul rând de constituirea de rezerve de terenuri de mari dimensiuni, amplasate
strategic în toate municipiile de rangul doi, care să găzduiască spitale de tip
pavilionar, care permit organizări complexe de fluxuri şi extensii integrate în
caz de catastrofe. Spitalul monobloc de la Suceava, scenă a unei infecţii în
masă, trebuie să ridice un mare semn de întrebare referitor la abandonarea
vechilor scheme pavilionare de spital şi de înlocuirea lor cu aceste hoteluri
urbane orientate spre profit şi inserate în ţesuturi dense. O schemă similară
ar putea fi salvatoare şi pentru învăţământ, dacă terenurile publice ar fi
osatura dezvoltării urbane şi nu terenurile private, supuse exclusiv logicii
impozitării care duce la o implacabilă densificare. Carantina ne pune şi în
faţa lipsei de spaţii intermediare şi de echipamente necesare operaţiunilor de
decontaminare/igienizare, atât pentru obiective publice cât şi private. Ar mai
fi de remarcat şi tendinţa de descentralizare a unor servicii medicale, vizibil
în proliferarea soluţiilor mobile (unitate de radiodiagnostic trimisă la
Timişoara, achiziţionarea de unităţi de terapie intensivă mobile, testarea la
domiciliu în Italia etc.).
Recomandări: adaptarea fizică a spaţiilor existente prin crearea de noi spaţii
intermediare, care să asigure reglarea fluxurilor de persoane, dezinfectarea şi
decontaminarea persoanelor, crearea de spaţii de siguranţă şi spaţii de
negociere a funcţiunilor conflictuale, atît la nivel de clădiri, cât și prin
operaţiuni de reproiectare urbană.
Problema
densităţii este poate cea mai complexă, iar pandemia
este un extraordinar prilej de experiment la scară largă, altminteri
inimaginabil, care relevă natura esenţială a unor părţi din aşezările umane.
Diminuarea traficului sau a producţiei industriale sunt fenomene similare, mai
uşor de cuantificat şi de urmărit. Carantinarea scoate însă la iveală nu numai
problema supra-aglomerării locuinţelor pentru largi categorii de populaţie, ci
şi a contextului urbanistic în care sunt plasate aceste locuinţe. În linii
mari, spaţiile urbane foarte dense sunt mai expuse.[3] Cu
toate acestea România nu se aliniază integral la tendinţa mondială. Cartierele
de locuire de masă de la noi au o bună organizare, o moştenire a principiilor
de planificare a Chartei de la Atena, ştirbită de densificările socialismului
ceauşist şi de densificările tranziției. Noile dezvoltări imobiliare ale
capitalismului local bazat pe dereglementare urbanistică sunt însă fie prea
dense, cele dezvoltate pe principii speculative, fie plasate în contexte prea
puţin dense, non-urbane, sub-deservite de dotări.
Pentru situaţiile de locuire improprie, care
funcţionează dificil şi în condiţii normale, situaţia devine explozivă.
Cartierele de romi, fie aşezări informale, fie dezvoltări necontrolate
semi-legale, fie locuire socială aflată de
facto în situaţie de abandon administrativ, sunt în situaţia de a fi
administrate manu militari şi de a se
constitui în focare Covid-19.[4]
Recomandări: reproiectarea ţesuturilor urbane de mare densitate prin refacerea şi
îmbogăţirea mixităţii funcţionale a mediului construit şi dotarea cu
echipamente urbane a celor cu densităţi suboptimale, ca unic mod în care se
poate asigura securitatea locuirii.
[1] Ares Kalandides. The Epidemics Behind Urban Planning: The Foundations, Institute of
Place Management, 25.03.2020, http://blog.placemanagement.org/2020/03/25/the-epidemics-behind-urban-planning1
[2] Eurostat. Share
of young adults aged 18-34 living with their parents by age and sex – EU-SILC
survey, 07/04/2020, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=ilc_lvps08&
[3] Richard Florida. The Geography of Coronavirus, CityLab, 3/4/2020, citylab.com/equity/2020/04/coronavirus-spread-map-city-urban-density-suburbs-rural-data/609394/?utm_source=fbb%3Futm_source%3Dfbb&fbclid=IwAR0HpmgYMHoGAWTwsJiCfrzHGziQ1Pq3F12ywBx3V6eobq0PTheu_CmhgL0
[4] Anamaria Stoica, Gorjanul. „Romii din două cartiere târgujiene, ţinuţi cu arma în
carantină!”, 31.03.2020, gorjeanul.ro/romii-din-doua-cartiere-targujiene-tinuti-cu-arma-in-carantina-intrarea-si-iesirea-din-obreja-pazita-de-echipaje-de-politie/?fbclid=IwAR39u1hb9xGR5yXhgNDKjrH8SczPJUJ38_jDsRKz_Gg5jz25E3vpzAV4UG0
