Am fost zilele trecute la o ceremonie de înmormântare. Mărturisesc că totul m-a pus pe gânduri.

Din adolescență, am fost ateist. Nu credeam în niciun fel în Dumnezeu, nici ontologic, o ființă supremă care există undeva ”în ceruri”, nici moral, credeam că eu, și deci și ceilalți, sunt liber și responsabil de ce fac; avem propria noastră conștiință care decide ce e bine și ce e rău și judecă faptele noastre. Nu am putut înțelege o ființă, Dumnezeu, undeva „în ceruri”, în Paradis, și un altul, Diavolul, undeva în „iad”. Și am decis că nu cred în Dumnezeu și nici în Diavol. Și nu mi-a fost rușine să declar.   

Acum realizez cu surpriză: am crezut întotdeauna în Dumnezeu. Problema, cine este Dumnezeu și unde „stă” el. Nu sunt religios, în sensul că nu cred în ritualurile religioase, în mitologia religiei, în instituția religiei. Le respect pe toate acestea pentru că ele sunt parte a vieții comunității, un mod al comunității mele de a fi. Dar nu există un Dumnezeu, un Paradis și un Iad în afara mea. Ei sunt în mine și în ceilalți oameni. Dar atunci ce este Dumnezeu și Diavolul ? Dumnezeu este o parte din mine. Este morala mea, conștiința care îmi spune ce e bine și ce e rău, ce ar trebui eu să fiu și să fac. Este ce cred ceilalți oameni din jurul meu că e bine și ce e rău, conștiința morală colectivă. Și Iadul este în mine: forțele care mă îndeamnă să fac altceva decât îmi cere conștiința mea. Un lucru banal: știu că ar trebui să nu mănânc prea mult… dar am poftă și mănânc; nu rezist tentației. Știu că nu e bie să mint. Dar uneori nu-mi vine să spun chiar adevărul, sau cel puțin să evit. E bine sau rău ? Eu, real, sunt rupt între ce cred eu că e bine, Dumnezeul meu, și ce mă împinge să fac altceva decât ce cred că e bine, Iadul meu.

Acum înțeleg de ce oamenii din jurul meu sunt credincioși: cred în conștiința lor care le spune ce e bine și iadul lor care îi îndeamnă să facă altceva, slăbiciunea lor, ce le spun „poftele” și „tentațiile”.

La slujba religioasă, constatând schimbarea mea de credință, am început să văd totul în altfel. Preoții afirmă cu tărie că toți suntem „păcătoși”, adesea greșim față de ”Dumnezeu” și, la înmormântare, cerem iertarea tuturor păcatelor. Mi se părea absurd. Să cerem să ierte pe toți „păcătoșii” și pentru „toate păcatele” ? Acum cred că are sens. Suntem siguri că Dumnezeu e „atot-iertător”. Da, cerem lui Dumnezeu să ierte în acest moment final de toate păcatelor și să ne primească, purificați de toate păcatele „lumești”, în Paradis. Dumnezeu, judecător în timpul vieții, dar iertător în momentul final al vieții. În acel moment ultim, suntem purificați. Nu mai putem face cele „lumești„ și venim în fața lui „Dumnezeu” doar cu ce am făcut bine, cu partea din viața noastră care a fost BINE. Și cu siguranță, nu se poate să nu fi făcut și ce ne-a cerut conștiința noastră, Dumnezeul din noi. În fața lui Dumnezeu ne prezentăm cu partea dumnezeiască din noi. În timpul vieții, comunitatea pedepsește pentru faptele rele. Dar în momentul final, al morții, iartă și se roagă lui Dumnezeu să ierte pentru tot. Preoții fac un ritual de iertare și pregătire a eliberării de ce a fost „lumesc”. Moartea purifică și pregătește omul de tranziția de „dincolo”. E interesant că „Iadul” a început să nu mai fie prezent în discursul religios. Iadul reprezintă tot ceea ce a pedepsit comunitatea și, prin remușcări, de însuși „păcătosul”. După moarte, încetează pedeapsa: iadul pare că nu mai există. Și este normal ca Dumnezeu să ierte totul, dar nu în timpul vieții, ci la sfârșitul ei. Și prin moarte să intrăm în Paradisul a tot ce am făcut bine în timpul vieții.