De câteva săptămâni, un jurnalist foarte vocal se străduiește să ne convingă că în Decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat în România, și nu o revoluție, după cum s-a acreditat sintagma în stereotipul propagandistic postdecembrist, arhicunoscut. Talentul jurnalistic și entuziasmul hermeneutic al personajului constituie probe indiscutabile pentru nevoia de domolire a efervescenței de sifon care a contaminat fauna telespectatorilor obișnuiți să idolatrizeze libertatea tuturor emisiunilor oferite de alternativele media ale  partenerilor.. Personal, am respect pentru abordarea jurnalistică, dar mă disociez categoric de precariatea semantică a termenilor vehiculați într-un discurs care ambiționa a fi lămuritor pentru aflarea adevărului despre crima de la Târgoviște prin care s-a generat schimbarea de paradigmă ideologică decembristă.

Convocarea, tocmai în acest scop, a unui număr impresionant de indivizi, a sufocat pledoaria cu pricina în bălăriile unui empirism care ne menține în captivitatea întrebării inițiale: “revoluție sau lovitură de stat?”

Cei care au participat nemijlocit la Eveniment au ridicat doar nivelul audienței, dar nu și nivelul epistemic al dezbaterii, deoarece coloratura emoțională a accentuat nivelul psihologic (și) al contribuției lor. O altă categorie de participanți, de altfel experți în profesiile din care veneau, au vehiculat opinii și concepte uzate moral plasându-se, astfel, în afara sinergiei obiectivului stabilit (ex. stereotipul că orice schimbare a Puterii prin forța maselor este o revoluție! fără să se analizeze și calitatea noii Puteri).

Din perspectivă sociologică, adică echidistant față de orice partizanat, revoluția, ca o discontinuitate istorică radicală, este mișcare socială care schimbă regimul politic al Puterii, dar nu se reduce la acest episod; noua echipă instalată la Putere trebuie să și realizeze creații instituționale originale, deci noi formule instituționale originale de gestionare a Puterii.

Spre deosebire de perspectiva istorică, ce se focalizează pe aspectele fenomenale ale Evenimentului, eludând componentele de ontologie socială, sau de perspectiva jurnalistică, ce subliniază cu precădere aspectele emoționale și toate detaliile pline de senzațional și factologic, perspectiva sociologică explorează toate aspectele de ontologie socială, toate celelalte fiind derivate de aici; așadar obiectivele de natură a schimbării în speță contează în primul rând.

Din această cauză, nu problematica preluării puterii, ori la condițiile concrete ale asumării deciziilor de schimbare etc. sau la personajele implicate direct în preluarea puterii sunt importante pentru definirea conținutului revoluționar al schimbării, ci noutatea/originalitatea reală a schimbărilor operate după preluarea efectivă a Putereii.

Astfel, dacă schimbarea Puterii / guvernului nu se continuă cu creații instituționale originale la scară istorică, nu se poate vorbi de revoluție; dacă se revine la structuri pe care comunitatea în speță le-a mai avut și le-a mai gestionat în alte secvențe istorice, este pertinent să folosim termenul de restaurație.

Pe aceste coordonate explicative se cuvine să vorbim de o Mișcare de Restaurație a capitalismului în Decembrie 1989 în România. Este, desigur, foarte impopulară această abordare, dar este una eminamente sociologică, fără niciun rabat perspectivei propagandistice. Iar dacă cei care susțin în continuare mitul revoluției sunt mai mulți, nu înseamnă că se și află de partea adevărului.

Logica (studiul legilor gândirii corecte) ne precizează că repetarea unui fals nu îl transformă în adevăr; dacă sunt majoritari cei care susțin un fals, falsul nu devine sine die adevărat.

Faptul că vechea definire a revoluției, prin contrast cu revolta sau răscoala, s-a făcut de istorici începând cu secolul al XIX-lea, exclusiv prin raportare la cucerirea și exercitarea Puterii; spre deosebire de grevă sau răscoală, revoluția fiind definită atunci…. ca mișcarea socială care are un program de desfășurare și se finalizează cu cucerirea Puterii și schimbă natura Puterii existente – a făcut o longevivă carieră în științele sociale, dar această definiție nu ne spunea nimic despre tectonica spațiului social, deci nu atingea ontologia socială. Noutatea instituțiilor generate de schimbare nu este cuprinsă în definiție.

Iată de ce nu orice schimbare de putere poate fi etichetată cu termenul de revoluție, chiar dacă la ea au participat forțe militare, forțele de ordine, serviciile secrete, sau populația civilă… Iar faptul că această abordare sociologică nu se întâlnește în nicio lucrare din literatura de profil anglofonă sau francofonă nu poate fi un argument pentru a continua să facem recurs la alte izvoare de legitimitate epistemologică a unor astfel de concepte, semantic uzate moral de multă vreme.

Chiar la jumătatea secolului trecut, Thomas Kuhn ne avertiza: “Realitățile noi nu se pot explica prin recurs la vocabularul vechilor paradigme.” (1962 “Structura revoluțiilor științifice”). Științele sociale, fiind imagini epistemice ale unei realități (sociale) în permanentă evoluție, sunt obligate permanent să își resemantizeze conceptele pentru a avea dioptriile corect calibrate în funcție de amplitudinea și natura schimbărilor efective din aria realității sociale; în caz contrar, rămânem la adevăruri parțiale sau chiar la pseudoexplicații, cum este cazul “revoluției române” din 1989!.

Bogata recoltă de impresii mediatizate cu generozitate în emisiunea talentatului jurnalist a adus o contribuție substanțială la completarea imaginii psihogene a Evenimentului la care ne referim, dar niciun fel de progres sub aspect epistemologic. Comutarea de accent de la aspectele de fenomenologie socială la cele de ontologie socială a rămas la addenda.