Sunt încă sub impresia puternică și plăcută a unui spectacol de muzică folk la care am participat luni seara, săptămâna aceasta. De aceea m-ar bucura dacă rândurile de mai jos ar fi scutite de critica spontană a celor care vor desluși mai întâi subiectivitatea gândurilor mele, mai degrabă decât obiectivitatea științifică pe  care o așteaptă de la o publicație on-line, cu pretenții academice.

Nu sunt nici critic de spectacol, nici critic de artă, nici critic de muzică, așa că nu voi vorbi din perspectiva criticului. Am însă, cred eu, unele abilități în observarea și interpretarea comportamentelor și atitudinilor umane. Ele mă vor ghida în structurarea ideilor mele. 

Așadar, ce legătură am observat între muzica folk și calitatea vieții? Of! Mi se pare complicat să explic! Pentru că cititorii acestor rânduri, nefiind probabil prezenți la spectacolul la care mă refer, vor privi cu neutralitate entuziasmul meu emoțional. De aceea voi folosi, ca să introduc analiza mea, una dintre întrebările pe care artiștii de pe scenă au repetat-o fără răspuns, de mai multe ori….

Dar, despre ce spectacol de folk vreau să scriu ? Așa cum am spus mai sus, unul excepțional, de suflet, cu o puternică încărcătură emoțională care parca mi-a liniștit și înfrumusețat, la superlativ, zbuciumul țepos al vieții de zi cu zi. Altfel spus, mi-a îmbunătățit calitatea vieții. Spectacolul s-a numit: Folk de colecție, și a fost organizat de trei mari artiști și interpreți de muzică folk: Victor Socaciu, Ducu Bertzi și Vasile Șeicaru. Cei trei au demonstrat că încă mai avem artiști mari de muzică folk. La sfârșitul spectacolului sala s-a ridicat in picioare si a aplaudat minute, cu satisfacția pe chip a unui act artistic de calitate, reușit. 

Spectacolul a fost organizat in sala Studio a Teatrului Național, care are câteva sute de locuri, aproape de 600. A fost recent refăcută și modernizată cu scaune confortabile și atmosferă boema. În pofida eleganței sălii, și oarecum în dezacord cu ceilalți participanți am avut o oarecare mirare când am văzut printre spectatori un domn, de altfel respectabil cu părul  alb și statură impunătoare, care era îmbrăcat în cămașă cu mânecă scurtă și pantaloni scurți. Spectacolul a început la ora 8:00 seara?!? Noblesse oblige! În rest publicul era trecut, in majoritate, de prima lui tinerețe. Unii spectatori chiar cu unele deficiente fizice minore dar vizibile, și-au dorit să participe la spectacol și să trăiască intensitatea emoțiilor pe care ți le transmite muzica folk. Nu cred că au fost mai mult de 15-20 de tineri sub 30 de ani, în sală. Media de vârstă a celor prezenți era între 45 și 70 de ani. 

Spectacol a fost o reușită sub toate aspectele calității, atât a părții tehnice, cât si a celei artistice. Sunetul a fost impecabil, iar acustica foarte buna. Sala însă este mai potrivită, cred eu, pentru spectacole vorbite mai degrabă, decât pentru cele cântate. Adică momentele de interacțiune dintre artiști și sală, au ridicat anumite semne de îndoială.

În general a fost respectată rugămintea organizatorilor de a se închide soneria telefonului mobil. Nu a sunat niciun telefon arogant în momentele de liniște, dar preocuparea unora dintre spectatori de a consulta obsesiv ecranul luminos, în clar obscurul sălii, deranja deseori actul artistic. Câteva zeci de scaune în partea a doua a sălii erau neocupate. Cred că pentru artiștii de pe scenă este un aspect descurajant să vadă scaune goale în sală. Prima lor reacție este să se întrebe dacă ei, ca artiști, sunt suficienți de valoroși ca publicul să dorească participarea la spectacolul lor. Or, în seara aceasta, Socaciu, Bertzi și Șeicaru, au fost excepționali; vocile lor sunt inconfundabile, pline, sănătoase, convingătoare, iar vitalitatea lor artistică e molipsitoare. Au cântat aproape trei ore stând în picioare în fața publicului, mângâind doar, ca într-o magie, corzile chitarelor care i-au însoțit. 

Oarecum mâhnit de vederea scaunelor neocupate, Vasile Șeicaru s-a întrebat, într-un moment de pauză, cu voce tare, de ce nu vin oamenii la spectacol? Iată! Aceasta este întrebarea care mi-a provocat rândurile de față. Cred că mai potrivit era să-i întrebe pe cei prezenți pentru ce, au venit la spectacol? În felul acesta organizatorii pot știi care sunt aspectele de atractivitate pe care trebuie să le dezvolte în spectacol pentru a mulțumi așteptările publicului deja existent. 

Dar să încercăm să îi răspundem lui V. Șeicaru la întrebarea: de ce nu vin oamenii la spectacol? Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât artiștii noștri, cred că au încă vii în minte spectacolele cu zeci de mii de spectatori pe stadioane, înainte de ′89, cu Cenaclul Flacăra. Una dintre explicații, pentru răspunsul nostru, este dată chiar de specificul muzicii folk. Ea mai este numită și muzică tânără, sau pentru tineri. Or, e clar ca doar nostalgia mai era tânără în sala de spectacol despre care vorbim aici. Azi muzica folk are din ce în ce mai puțin adepți, nu pentru că ea nu ar mai avea frumusețe si atractivitate artistică ci pentru faptul că genurile de muzică dintre care poți alege azi sunt atât de variate încât cu greu se mai poate crea emulația creatoare, de mase, pe care a cunoscut-o Cenaclul Flacăra în trecut, condus admirabil de geniul poetic al marelui Adrian Păunescu.

În egală măsură, tematica muzicii folk de acum 30-40 de ani, eliberatoare atunci, în întunericul totalitar, cu greu mai exprimă azi semnificații ascunse, gânduri, metafore, gesturi și figuri de stil. În perioada comunistă, bolnavă de cenzură și control al libertății individuale, doar prin Artă și Rugăciune mai aveai șansa evadării din totalitarism. O astfel de realitate socială, pentru cei care nu au trăit o, nu mai are azi decât o semnificație pur-istorică. În fine consider că cel mai simplu răspuns la întrebarea artistului: de ce nu vine lumea la spectacol, ar fi faptul că a fost organizat intr-o zi de luni, la început de săptămână, de toamnă, de școală, etc. Data spectacolului așadar, în timpul săptămânii, nu a fost inspirat aleasă. În ziua de luni puțini oameni au un program permisiv. In plus, ca să iei bilete cu săptămâni de zile în avans, înseamnă să-ți cunoști foarte bine programul zilnic, ceea ce nu este la îndemâna oricui. 

Cu siguranță sunt mult mai multe explicații care pot construi un răspuns convingător la întrebarea: de ce nu vine lumea la spectacol? Însă am evidențiat doar câteva explicații ale momentului. Gândurile de față nu reprezintă un studiu, așa cum am mai spus, ci sunt expresia gradului ridicat, de satisfacție, pentru participarea la un spectacol reușit de muzică folk. 

Socaciu, Bertzi și Șeicaru au început un lung turneu de promovare prin țară.. Spectacolul e foarte bun, iar artiștii sunt extraordinari. Cu siguranță calitatea vieții fiecăruia se va înfrumuseța vizibil participarea la spectacol. Am trăit momente vii de emoție când Victor Socaciu a interpretat piesa Nucul. Nu cred că a fost vreun spectator care să nu fi șters măcar o lacrimă atunci când pe ecranul imens din spatele artistului defilau fotografiile și numele marilor personalități românești plecate în eternitate: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Amza Pelea, Ilarion Ciobanu, Radu Beligan și alții. 

Noaptea calmă și prietenoasă a Bucureștiului mi-a prelungit și după terminarea spectacolului, satisfacția artistică a momentului. Am cumpărat, la ieșirea din teatru, un CD cu muzica celor trei interpreți și apoi mi-am oferit cu generozitate, la miezul nopții, o plimbare liniștită cu mașina pe marile bulevarde bucureștene: la Piața Romană, la Televiziune sau Arcul de Triumf. M-a bucurat să văd chiar si câteva echipaje de poliție  cu control radar si echipe de salubritate care roboteau cu hărnicie. 

Societatea românească de azi e funcțională! Iar calitatea vieții azi, este infinit mai bună decât în cenușiul timp comunist.