Individualism social

Cu ocazia Re-învierii de Paște, în discursul unuia dintre înalții prelați de la Vatican, a fost evocată dificultatea de a alina «suferința individuală». Am telefonat unui tânăr atins de o boala gravă, declara Înaltul Prelat. Am dorit să-i transmit mesajul Re-învierii: Vezi tu, până și fiul lui Dumnezeu a suferit și apoi a reînviat ! La care tânărul mi-a răspuns: Poate, dar Dumnezeu l-a întrebat pe fiul său dacă e gata pentru această suferință, ori pe mine nu m-a întrebat nimeni! Eul, al meu, mie, pe mine, toate declinările sunt astăzi posibile când este vorba de eu.

Individualismul social are ca soclu autonomia individului, perceput ca unic și singular. Există un sens pozitiv care referă la autonomie, inițiativă și creativitate, dar și un sens negativ al individualismului care referă la egoism și indiferență socială. Indiferența socială evocă succesul și eșecul ca fiind strict individuale. Ești bolnav? Trebuia să faci teste preventive! Nu ai bani? Ai calculat greșit ! Ești șomer? Nu ai prevăzut riscul de a rămâne fără loc de muncă! Ai divorțat? Proastă gestiune în cuplu.

De fapt, societatea contemporană îi cere individului să fie autonom, responsabil, performant în jocul social al rivalității și al competiției sociale. Ca și cum indivizii ar interacționa social doar în funcție de abilitățile și limitele lor. Supra-Eului social parcă nu ar exista. Ca și cum regulile de reușită socială se aplică la indivizi atomizați și nu la sistemul structurat pe monopolizarea bogăției de marile corporații. 

Individul resimte opacitatea și instabilitatea epocii contemporane și se percepe ca un individ nesigur. Individul nesigur de care vorbește Ehrenberg este o imagine cheie a individualismului. Nu întâmplător, sociologul Marcelo Otero consideră starea depresivă ca un sindrom al individualității epocii, o figură medicală emblematică a suferinței sociale, umbra care planează asupra fiecărui individ. Tulburările nu mai vin din trecut sau din copilărie (Freud), ci din percepția singularității și singurătății individului. Diminuarea energiilor comune pentru a descifra și afronta viața socială sunt cele care explică stările depresive, repetate  în cursul unei vieți. Societatea individualizării responsabilizează și culpabilizează pe individ pentru eșecurile lui. Societatea terapeutică îi induce calea de dezvoltare personală, «curățarea hornului» și alte terapii individuale pentru a trata eul căzut în pană.

Paradoxurile individualismului de masă

Individualismul social presupune autonomia individului. Cu autonomia, individul câștigă în libertate dar  pierde în solidaritate. Ce câștigă în mobilitate pierde în securitate. I se cere individului să fie mobil, flexibil, dar individul se percepe ca un fir de nisip în bătaia vântului. Se așteaptă ca individul să-și schimbe locul de muncă, profesia, cuplul și uneori și țara, dar schimbările repetate produc uzură și pagube. Este ca mobila Ikea; ea este flexibilă, dar odată demontată se uzează atât de mult încât e mai simplu să cumperi o mobilă nouă, decât să o remontezi. Nici mobila, nici mașinile, nici căsătoriile nu se mai repară, ele se înlocuiesc. Și, cum epoca este înscrisă în imprevizibil și insecuritate, individul apelează la psihologi, experții în derapaje care promit să ajute în repunerea pe linia de plutire.

Individualismul este asociat cu mitologia eului campion. Mitologia reușitei sugerează că doar cei mai abili vor fi câștigătorii. Dar cum să fii câștigător într-o societate programata în care majoritatea trebuie să piardă? Reușita nu este deloc democratică. Într-un context de rivalitate și competiție, puțini sunt câștigători. Când patronii organizează cursuri de motivare a salariaților în vederea obținerii unui mai mare randament, figura campionului sportiv devine exemplul de referință. Campionul reușește să-și depășească nu doar competitorii, dar și propriile limite. O serie de emisiuni de succes la televiziune, Star Academy, Vocea, Dans cu staruri (concepte occidentale copiate și reproduse local), sunt construite pe formula rivalitate/competiție/depășirea limitelor personale. Concurenții sunt eliminați progresiv unul după altul. Dramaturgie socială acompaniază mitologia succesului social. Rivalitatea crează emoții.

Dacă înainte liberalismul valoriza micul întreprinzător, micul fermier, individul care se descurca prin efort și muncă, neoliberalismul valorizează celebritatea. Câștigătorul cursei este bogatul, sportivul, actorul sau Miss pe locul întâi. Partea obscură a jocului social sunt acționarii unor corporații gigantice,   câștigătorii competiției la nivel global.

Individualismul presupune cantonarea în prezent. Alexis de Tocqueville descoperea individualismul în America prin comparație cu societatea ierarhică și nobiliară din Franța. El spunea că individualismul nu ține de egoism ca instinct, ci presupune autonomie. Democrația în America presupune să uităm pe cei care ne-au precedat și să nu avem nici o idee despre cei care ne vor urma; doar cei de alături ne interesează. Și individualismul și individualizarea de astăzi se declină cu ignorarea tradițiilor și a continuității. Cu prezenteismul. Cu jeunismul și ruptura între generații. Cum spune Christopher Lasch, individualismul lui Adam american celebrează solipsismul, justificănd egocentrismul ca expresie a conștientizării de sine și a unei autenticității singulare.

Individualismul se asociază și cu singularismul. Dar în mod paradoxal, procesul de indivualizare implică  nu doar dimensiunea emancipativă dar și stâlpi de susținere în situație de probă. Stâlpi care pot fi instituționali și familiali, și desigur și psihoterapeutici. Sociologul francez Danilo Martuccelli spune că individualismul de astăzi este o manieră în care individul se construiește singur, prin diferențierea de ceilalți, dar în raport cu ceilalți. Operatorii construcției individului sunt probele sociale pe care le trece individul. Probele sunt un fel de teste, de examene sociale care pun în evidență modul individului de a funcționa în familie, la școală, la locul de muncă. Martuccelli introduce nu numai conceptul de probe sociale dar și pe cel de proiect, care ar fi «un pariu de încredere adresat indivizilor de către colectivitate».  Individul e convocat de societate, în calitate de actor social, să facă proiecte. Ceea ce este mai puțin vizibil este faptul că cei care au mijloace și resursele necesare reușesc; cei care nu reușesc au dificultăți legate de absența resurselor, și nu a abilităților. Societatea nu e responsabilă, individul este responsabil de succesul și eșecul social. Autorul subliniază mecanismul de dominație prin mecanismul de culpabilizare a individului.    

Singularitate sau diversitate? În mod paradoxal, individul unic și singular se confruntă cu paradigma diversității. În fața asaltului mondializării și a individualismului de masă (un oxymor?) nu mai fluturăm steagul egalității, fraternității și egalității, fluturăm steagul diversității. Conform noilor ideologii neo-progresiste, individul trebuie să se identifice cu o serie de comunități de apartenență, pentru a revendica suferințele sale sociale. El trebuie să se poziționeze în fața ofertei de ideologii care îi oferă apartenență la minorități de suferință, în funcție de gen, sex, etnie, rasă și culoare. Individualizarea se corelează în mod paradoxal cu psihologizarea și societatea terapeutică, prin aderarea la «comunități de suferință». 

Narcis vulnerabil

În Cultura narcisismului istoricul american Christopher Lasch evocă figura Noului Narcis american. Oglinda în care se privește îi întoarce o imagine degradată de el-însuși. Narcis, trăiește o suprasolicitare a eului și se percepe slab, dependent, vulnerabil. Animat de o grijă obsesivă pentru propria persoană, Narcis este nemulțumit și plicitisit. Narcis  trăiește deruta vinovăției pentru că nu a reușit social ca alții. Narcis trăiește deruta singurătații; cuplul și relațiile lui cu noile generații sunt deteriorate. Narcis trăiește teama unei bătrâneți inutile social, dar nu face nimic pentru a se asigura de mângâiere la bătrânețe. Pentru Narcis, cuplul și copii nu sunt o consolare. Prezenteismul epocii îl lipsește de o continuitate socială și istorică și Narcis trăiește vidul de sens. Centrat pe imaginea de sine și propriul ego, Narcis este lipsit de empatie, este impulsiv și are dificultăți de comunicare.

Christopher Lasch spune că extinderea birocrației, cultul pentru consum, nevoia satisfacerii imediate a dorințelor, dar mai mult decât orice, fracturarea sentimentului de continuitate istorică au transformat fostele valori, care considerau că ameliorarea morală presupune muncă sârguincioasă, echilibrul și respectul de sine. În loc de acumularea bogăției, individul psihologic este în căutarea plăcerii imediate și a supraviețuirii psihice.  Spune Lasch :

Climatul contemporan este terapeutic, nu religios. Oamenii din vremurile noastre nu tânjesc după mântuire, să nu mai vorbesc după o epocă de aur din trecut, ci după senzația, iluzia momentană, că se simt bine, sunt sănătoși și echilibrați psihic (…) Încrederea în istorie s-a prăbușit, o încredere care înainte era învăluită în narațiuni legate de evenimente publice, într-o aură de patriotism, de demnitate și optimism politic (…)

De fapt ce este narcisismul? Narcissimul nu este sinonim de iubire de sine, ci de cultul eului. Narcis vulnerabil trăiește deruta generalizată, în care nimeni nu mai înțelege pe nimeni și toți stăm sub spectrul unei vinovății bine induse social. Și bine întreținută mediatic. Declinul sau ocultarea Supra-eului vine cu deruta singurătații, cu vidul interior, cu pierderea de sens, cu amărăciunea și neliniștea. Oglinda epocii  îi trimite lui Narcis modern imaginea unui individ bolnav de propria sa epocă. 

Comentarii epistemologice

Subliniem faptul că dinamica de individualizare și dinamica de psihologizare sunt coerentă. Societatea individualizării și societatea terapeutică sunt legate prin coerență de sistem, care își re-inventează și întreține propria sa normalitate. Normalitatea socială nu este un concept moral, ci unul dinamic.    Individualism și psihologizare sunt rude apropiate. Și verișori conceptuali.

Sociologia inovează sub imboldul schimbărilor sociale. Este interesant de observat sociologia individului ca o nouă sociologie, în care personajul social este individul (nu colectivitatea). Subiectivitatea individului devine pivotul analizei sociale. Și individul este o poveste de viață, un traseu singular. Culegerea datelor se face prin mărturie. Mărturia a intrat în laboratorul sociologic ca validare a individualității. Facem apel la experiențele personale pentru a evoca problematicului social. Modul de analiză a mărturiilor este portretul, profilul. Centralitatea individului în sociologia contemporană este un indice al schimbării sensibilitații  și demersului în sociologie. Remarcăm și faptul că unele concepte cu vocație globală își pierd sensul prin extensia lor abuzivă. Revizitarea unor concepte în noile contexte sociale devine o operație necesară și  fascinantă. În cazul de față, sesizăm apariția în noile sociologii a unor noi concepte care ne permit să redefinim profilul individului ca personaj social central. Pe de o parte Narcis vulnerabil, individul nesigur, individul singular, individul deprimat, pe de alta probele vieții, proiectele individuale, stâlpii de susținere.