Fukuyama și Huntington
Doi autori și două cărți majore au marcat percepția generației noastre despre noua ordine mondială. Este vorba de Francis Fukuyama : The End of History and the last Man (1992) și de Samuel Huntington : The Clash of Civilisations and the Remaking of World Order. 1996.
Fukuyama anunța universalizarea pieții libere în economie și extinderea democrației occidentale ca formă de guvernare. Huntington spunea că pentru a se dezvolta o civilizație trebuie să utilizeze tehnologiile, știința, economia de piață, dar constata că există o evidentă concurență între civilizații. În cartea Șocul civilizatiilor el spune că distincţia esenţială între indivizi nu va mai fi ideologică, ci culturală şi religioasă. Dacă rivalitatea dintre capitalismul occidental şi Blocul comunist a constituit timp de 50 de ani principala axă geopolitică, după anii 1990, războiul rece şi ideea de echilibru de forţe dintre Vest şi Est nu mai funcţionează ca elemente de stabilitate politică. Istoria devine multiformă. Și Huntington numără 8 civilizaţii în prezență : occidentală (judeo-creştină), orientală (ortodoxă), orientală (musulmană), chineză (confucianistă), japoneză (şintoistă), indiană (hindusă), latino-americană (hibridată cu credinţe indigene), şi africană (religii tradiţionale, ancestrale). Ciocnirea dintre civilizaţii se multiplică mai ales pe linia de fractură dintre civilizaţii rivale, iar rivalitatea principală pare să fie între civilizaţia occidentală şi cea islamică.
Istoria de după 1990 a demonstrat că nici Fukuyama și nici Huntington nu s-au înșelat. În cartea Sfîrșitul Istoriei Fukuyama anunța sfârșitul opoziției între cele două blocuri politice, Occidentul și Blocul comunist și generalizarea modelului politic care includea democrația și capitalismul. Știm că după 1990 nu a mai existat nici Zidul și nici opoziția între două blocuri politice concurente. Ceea ce nu prevedea Fukuyama în 1992 era evoluția lumii neoliberale către un fel de Jurasic Park, ca să folosim o metaforă cinematografică. Rivalitatea devine legea competiției între indivizi, întreprinderi, multinaționale. Astăzi această rivalitate se manifestă și între țările avansate și cele emergente, precum China, Rusia. Fukuyama anunța generalizarea democrației și pacificarea lumii, dar începând cu anii 2010, în țări ca Iran, Turcia, China, neoliberalismul se va acomoda cu regimuri autoritare. Pacificarea lumii nu a devenit o realitate.
Nici Huntigton nu s-a înșelat. Septembrie 2001 și toată seria de acte teroriste ce au urmat pîna azi , i-au dat dreptate. Războiul din Irak, conflictele etnice din fosta Iugoslavia i-au dat dreptate. 20 de ani după evenimentele din 11 septembrie 2001, putem spune că ceea ce s-a întîmplat atunci a fost un război neconvențional, care a inaugurat noul secol și noul mileniu cu multă violență. Dealtfel, Jean Baudrillard, imediat după evenimente , sublinia puterea simbolică inepuizabilă a acestui act de distrugere. Putem revedea scenele cu avioanele care veneau nu se știe de unde pentru a străpunge burta celor două zgîrie-nori, și ne este este imposibil să raționalizăm. Putem reviziona imaginea cu oameni care se aruncau în vid, mînați de incendiul uriaș și avem impresia că vedem un spectacol; un spectacol ireal, hipnotizant, ca în filme de groază.
În cartea Who Are We? : The Challenges to America’s National Identity ( 2005), Huntington observa că identitatea americană se confruntă cu noile valuri de imigrație hispanofone, ceea ce a suscitat atunci multe critici, mai ales pe tema anxietății WASP (majoritatea albă, anglo-saxonă și protestantă din SUA). Dar imigrația clandestină din Mexic a devenit treptat o problemă de securitate națională care a a condus la construirea Zidului, pe granița dintre SUA și Mexic. Apoi, multiculturalismul a creat după anii 2000, ghetouri comunitare, teritorii uitate ale integrării, multiplicând modurile de viaţă comunitare și valurile de violența civică. A apărut și fractura națională între majoritatea populației și comunităţi de imigranți, repliate și ostile. Integrarea imigranților s-a transformat în dezintegrare. Mai nou, ideologiile cancel culture și cultura woke au reinventat rasismul inversat. Ne opunem rasismului față de negrii dar promovăm pedepsirea albilor.
În ultima sa carte, Identity:The Demand for Dignity and the Politics of Resentment (2018), Fukuyama explică o serie de tendințe politice actuale prin nevoia unor grupuri minoritare de a obține recunoașterea demnității lor. Cei care se simt disprețuiți sunt motivați de resentiment. Și resentimentul poate lua forme ostile și revanșarde, dacă sunt ideologizate și instrumentalizate.
Anxietatea în fața valurile mari de imigrație și mai ales anxietatea demografică au început să fie resimțite și în Europa. În țări ca Franța se constată astăzi că imigrația arabo-musulmană înregistrează o explozie demografică, care devine o presiune de natură economică, financiară, politică și culturală pentru țările gazde. Analizam asta în detaliu, în eseul precedent, cu titlul Migrație, integrare și dezintegrare. O presiune bugetară , pentru că imigrația clandestină costă, și gestiunea imigrației costă. O presiune sanitară pentru că serviciile sanitare se simt debordate în fața solicitărilor unei categorii de populație care nu are asigurări medicale. O presiune ecologică : noi construcții în beton pentru a adăposti pe noii veniți. O presiune de securitate legată de delicvență și amenințarea teroristă. O presiune asupra educației pentru că școala și profesorii trebuie să se adapteze la elevi și nu elevii la școală. O presiune în fața revendicărilor religioase în țările occidentale laice. Toate acestea conduc la o fractura națională.
Realismul politic
Desigur scopul acestui eseu nu este de a critica autori și ideile lor. Teoriile nu pretind la un statut de adevăr global şi definitiv. Teoriile sunt simple propoziţii explicative, într-un context dat. Dealtfel, generalizarea logicii economice și a zonării economice a lumii, au dat dreptate lui Fukuyama. Iar Djihadul, ca «război sfânt», declarat de Islamul radical civilizaţiei occidentale, actele de terorism comanditate de Al Kaida şi organizaţia Statului islamist, ca și recenta victorie a talibanilor în Afganistan, confirmă şocurile civilizaționale între lumea occidentală şi cea musulmană.
Aș spune că dacă cele două teorii păreau inițial opuse, ele apar acum mai degrabă complementare. Pîna la urmă realitatea și practica au ultimul cuvânt. Să precizăm în treacăt că termenul de teorie poate fi folosit pentru a numi : viziune, cunoaștere, analiză, discurs, intenție; iar cuvântul practică are și el sensuri multiple: act, gest, transformare, operație, executare, muncă, producție, tehnică. Este important să precizăm sensul cuvintelor. Este important deasemeni, cum bine spunea filozoful pragmatic american James William, să considerăm că eficacitatea și utilitatea sunt primele criterii de adevăr ale unei teorii. Așa cum recunoaștem copacul după fructele pe care le produce, tot așa trebuie recunoscute și evaluate și teoriile. Filozoful francez Jacques Derrida evocă bordura filozofică, în numele căreia ar trebui să distingem între teorie și practică. Bordura este un simplu marcaj, nu este o barieră. Între ele intervine acțiunea.
Așa ajungem la realismul politic care presupune să înțelegem lumea în care trăim, analizînd forțele în prezența și motivațiile lor. Intervin noi strategii și noi tactici în contexte care evoluează. Și ce ne spune realismul politic astăzi ?
Constatăm că triumful neoliberalismului a venit cu triumful finanțelor. Cultura Davos, acest Forum al economiei mondiale regrupează în fiecare an veritabilii actori ai competiției comerciale mondiale: bancheri, șefi de multinaționale, șefi de stat. Dar dacă Cultura Davos este incarnarea geopoliticii financiare, crizele financiare declanșate de logica speculativă din anii 20082010 și crizele economice provocate de criza sanitară din anii pandemiei Covid, au demonstrat fragilitatea sistemului economic și bancar mondial. Printrun efect de compensare, puterea tentaculară a multinaționalelor a suscitat rezistența culturală și revigorarea sentimentelor naționale. Națiunile nu sunt gata să moară. Iar statele care revendică propria lor libertate reprezintă un pericol mult mai mic ca imperiile ce tind la expansiunea lor.
Mai constatăm că în contexul de mondializare și de contracție a economiilor naționale au apărut două forme de populism, legitime în măsură în care cristalizează nemulțumirile populației. Este vorba de populismul poporului, reacție la creșterea inegalităților sociale, și de populismul patrimonial, reacție la sentimentul de pierdere a identității naționale și culturale. Nu este de mirare că în urma pandemiei cu coronavirus, cei care practică profeția geopolitică, evocă două scenarii posibile de schimbare a ordinei mondiale: Ori statele se vor întoarce la suveranitatea națională, ori tăvălugul mondializării va impune o logică comercială de periferie/centru și o logică politică de guvernare mondială.
Kaboul : eșecul unui model universalist
Cine își imagina că regimul taliban va ajunge la putere în 2021 ? Și că trupele americane se vor retrage. Să amintim că trupele americane au fost trimise în Afganistan după evenimentele de la 11 septembrie 2001 Comentariul președintelui SUA, Joe Biden la retragerea trupelor în 2021 ? Dacă afganii nu sunt gata să se bată pentru ei , noi nu trebuie să ne trimitem copii țării să fie omorîți acolo ! Că plecăm, 10 ani mai înainte sau mai tîrziu, nu schimbă cu nimic miza.
Și care este miza ? Și ce reținem din victoria talibanilor ? Că modelul occidental nu se poate implanta oriunde și oricum. Se pot construi drumuri, se poate crea o infrastructură. Dar implantarea de noi instituții și moravuri este o altă poveste. Istoria țărilor este diferită și rezistența culturală vine ca o reacție de apărare identitară. Dealtfel există un model universal de societate ? China reproșează Americii de Nord că s-a construit pe spolierea Autohtonilor și exploatarea negrilor de pe plantații. Între altele, China, Turcia, Rusia au impus propriul lor model de dezvoltare. Și atunci ne întrebăm : este modelul occidental un model universalist pentru umanitate ? Desigur, democrația politică, chiar dacă nu este perfectă, este pînă în prezent modelul cel mai de dorit. Sigur, democrația socială protejează pe cei mai săraci. Dar asta înseamna că există un model universal pentru umanitate ? India, cea mai mare democrație din lume, se acomodează foarte bine cu sistemul castelor.
Lumea de azi se declină cu mondializarea dar și cu rezistența culturală și religioasă. Avem exemple apropiate și în Europa, unde tradițiile și mentalitățile naționale sunt diferite. Ungaria, Polonia, Italia pun accent pe aspirația națională în politică, pe respectul mentalităților și tradițiilor colective. În România, mișcarea AUR încearcă să revigoreze și valorizeze tradițiile culturale românești. Toate astea fac parte din realismul politic.
Ca să încheiem pragmatic, așa cum recunoaștem copacul după fructele pe care le produce, tot așa trebuie recunoscute și evaluate și teoriile.
