În urmă cu peste un secol și jumătate, gazetarul Mihai Eminescu, umilit peste măsură de temenelele autorităților românești din Acel timp, față de un Occident care suferea de complexe de superioritate (glazurate de megalomanie egolatră) cu nimic diferite de cele de astăzi, făcând un succint examen al etiologiei lipsei de demnitate națională a contemporanilor săi, formula aprecierea că acel comportament al actorilor decizionali de Atunci, nu era un simplu derapaj accidental al unor unor indivizi cu un echipament intelectual și civic precar…

Opinia sa era mai dură : comportamentul acesta vine din Istorie, din secolele de obediență față de Imperiile megieșe aflate în competiție seculară: Imperiul Otoman pretindea că ar avea drepturi legitime, deci că stăpânește Țările Române de drept, Imperiul Țarist pretindea că le stăpânește de fapt, iar Imperiul Habsburgic pretindea și una și alta.

Din aceste permanente ipostaze de obediență, îndelung exersate, deci, din așteptarea unor”măsuri” din afara comunității etnico-sociale s-au adiționat, cu timpul, în mentalul nostru colectiv, impresia că acest comportament este o normalitate, diminuând, astfel, sentimentul patriotic în favoarea unui comportament de supraviețuire individuală și colectivă în fața oricărei agresiuni străine care, ” nu ar putea să aducă ceva mai rău”…”Dacă taci și le dai pace/Șapte sate n-au ce-ți face!”, glăsuia un refren ideologic chiar din timpul fanarioților, și al Imperiului Otoman…Aceste era ”conformismul de grup pe Atunci….

Dispariția simțului ”baricadei” a îmbrăcat forma culturală a comportamentului ”mioritic”, transformând modestia (lipsa de relevanță în plan axiologic!?), într-o valoare generică pentru un popor  ospitalier și tolerant, chiar față de minoritățile cele mai vocale….Pe aceste coordonate s-a născut și a evoluat un păgubitor complex de inferioritate care a atins cotele filoxeniei, adică a prețuirii exagerate a străinilor (xenos.gr.=străin) în detrimentul valorilor autohtone, cu mult mai vechi, care coboară din istoria noastră milenară, de dincolo de Zalmoxis…

Dacă înainte de 1989 nu aveam voie să abordăm aceste subiecte din cauza ”corectitudinii politice” de tip sovietic, după schimbarea de paradigmă ideologică postdecembristă, bazându-mă pe publicarea scrierilor Românului Exemplar, mă simt tot mai mult, un umil contemporan, observând de la gradena Istoriei osanalele celor care ”au îndrăgit streinii” și ne reproșează mai mult sau mai puțin condiția de român, cetățean/european de second hand… Orice sentiment patriotic este etichetat ca naționalism, iar vuvuzelele mass-media amplifică în stil sado-masochist diversiunea care inflamează idolatrizarea străinilor ca singurii capabili să ofere soluții la problemele noastre, când, în realitate toți acești alogeni sunt o parte consistentă a poblemei. După peste patru decenii de la reinstaurarea capitalismului în România, se invocă, obsesiv, limitele reale, dar mult mai mult cele imaginare ale românismului, ortodoxismului, vechiului regim etc., etc.

Este foarte comod să arăți cu degetul (l’Infern c’est l’autre, spunea Jean Paul Sartre), dar cu așa ceva nu se rezolvă problemele, iar noile autorități paneuropene se întrec în a ne oferi ”recomandări”,”atenționări”,”mecanisme de verificare” și alte asemenea instrumente ale neocolonizării de tip soft pe care anglofonii au botezat-o globalizare, iar francofonii mondializare.

Câțiva euro-prăpădiți, cu aer doct și reflexe staliniste, vituperează pentru acceptarea necondiționată a ”expertizei europene” la orice inițiativă focalizată pe soluții românești la problemele dezvoltării, cu virulența vechilor boieri care cereau ”ajutorul” de la Înalta Poartă, și cu agresivitatea burgheziei compradore din perioada vechiului capitalism românesc…

Ascultându-i, mi-am amintit o replică antologică ”atunci când poetul arată luna, prostul se uită la deget”! Mă simt absolvit să nominalizez sursa, deoarece ”Academia” străzii, se prezumă că la știe pe toate…

În perioada Otomană, filoxenia era promovată și gestionată de surse exogene: Înalta poartă are totdeauna dreptate, pentru că știe să și-o facă!

În capitalismul din perioada interbelică, filoxenia era promovată de ceea ce în Istorie a rămas sub numele de burghezie compradoră. Anume, este vorba de marii noștri proprietari din România, care, împreună cu marea burghezie din străinătate (în primul rând din Europa de Vest) gestionau resursele și destinele țării, în interesul lor, nu al românilor. Filoxenia  avea, atunci, resurse endogene de exprimare, dar susținerea externă era ancora legitimității lor…

După adevarea la UE, sub imperativul integrării în structurile euroatlantice, noii actori decizionali parveniți în intervalul de autoritate al lideranței românești, au conectat spațiul social românesc, la exigențele supranaționale de la Bruxelles. În acest context, filoxenia a-nceput să funcțineze sub forma ”recomandărilor” care, în fapt, se impun ca ordine irefutabile. De data asta resursa filoxeniei este una exclusiv exogenă, dar susținerea, indiscutabil, endogenă, la niveul clasei politice indiferent că este la guvernare , sau în opoziție.

În prezent, pentru a nu mai fi surprize,  chiar cetățeni străini au candidat la alegerile  locale ! Deci, cetățeni care nu au cetățenie românească, nici  măcar nu sunt etnici minoritari, dar cu ascendențe românești, au candidat și sunt primari aleși ! Ca rezident în Timișoara, eu nu am putut vota, deoarece nu am avut încredere că cetățeanul german devenit Primarul municipiului Timișoara cunoaște prioritățile orașului.

Ca ins născut ceva mai devreme, am rămas atașat valoric, de exemplul oferit de Dimitrie Cantemir care, după după ce se afirmase ca unul dintre cei mai mari învățați ai timpului său, invitat să accepte titlul de membru al Academiei din Berlin, a scris lucrarea Descriptio Moldaviae, fără să se jeneze că provine dintr-un neam cu  certe ascendențe de analfabeți.Acest exemplu demonstrează ridicolul găștilor de atistocrați de mahala, neobosiți în a trimite în derizoriu tot ceea ce este românesc , semănând neâncrederea în tot ce este autohton.

Cu complicitatea politicienilor și mass-mediei obediente, s-a inocult în mentalul nostru colectiv idea că acum, nu trebuie să mai așteptăm idei și comportamente din străinătate, ci să acceptăm chiar străini, fără cetățenie românească să ne educe (România educată?!) și să ne vindece de incurabila corupție. Am început să avem senzația că devenim cu timpul ce trece, niște unili chiriași la noi în țară unde resursele capturate de multinaționale ne mai oferă locuri de muncă mult mai slab salariate decât cele similare țărilor din care provin aceste multinaționale.

Ce va urma ?