Ieri am văzut un film românesc, ”Examenul”. În 1977 a fost un caz real, cazul Râmaru, care a șocat întreaga comunitate: o crimă oribilă. S-a scris foarte multe despre el de atunci.
M-a surprins că acesta este primul film, pe care eu îl știu, cotat nu cu uzualul 16+ pentru multe filme bune, ci cu calificativul de excelență de 18+.
Filmul mi s-a părut întradevăr extraordinar. Este de fapt o analiză sociologică a unei probleme morale fundamentale, stabilirea vinovăției/ nevinovăției, cu mijloacele filmului. Un fil sociologic.
Iată pe scurt filmul. O studentă pregătește lucrarea de licență în cinematografie. Alege ca temă cazul tânărului care este condamnat la închisoare.
Filmul se folosește de crimă pentru a face o complexă analiză a societății: cum reacționează instituțiile și oamenii în fața stabilirii vinovăției.
Deci, o crimă oribilă: o fată ciopârțită, părțile din corpul ei împrăștiate. Cine este autorul crimei ? Se declanșează o adevărată paranoie colectivă. Urgent trebuie prins criminalul. Dacă nu, crimele pot continua.
Se declanșează o presiune politică. Ceaușescu cere ca în câteva zile să se rezolve situația.
Prima parte: cum se decide vinovăția. Justiția are o primă suspiciune: un tânăr taximetrist, cu o istorie personală care poate să-l facă suspect. Fură de la mama lui un aparat fotografic și îl vinde pentru băutură cu prietenii. Se dovedește că o cunoscuse pe victimă înainte cu un an. Fata îi dăduse un medalion. Îl roagă să-l înapoieze, dar tânărul îl vânduse deja.
Procesul de stabilire a vinovăției. Culegerea de informații, presiunea politică și instituțională a grăbirii verdictului și acuzarea tânărul. În principal cinci personaje cheie în procesul juridic: generalul care transmite presiunea politică și dă ordine ierarhice, procurorul, polițistul, anchetatorul-bătăuși și specialistul criminolog de clasă, Ceacanica, personaj real. Specialistul formulează rezerve în legătură cu cazul și cere încă timp pentru a culege mai multe informații. Tânărul nu este un ”golan”. Are o familie bună. E drept a făcut și multe lucruri nu prea frumoase. Dar generalul îi ordonă să stopeze cercetarea.
Impresionant cum s-a făcut cercetarea. Manipulare murdară care îl forțează pe tânăr să se declare vinovat. Și soția acestuia este pusă în situația, nu mai puțin mizeră, să se declare că ar fi participat la crimă. Sunt înfiorat. Oricine nevinovat ar putea intra într-o asemenea morișcă.
După 5 ani tânărul este declarat nevinovat și eliberat din închisoare.
Partea a doua: cum își asumă societatea responsabilitatea. Suferința enormă îl purifică moral pe tânăr. El își asumă o responsabilitate morală: cine plătește distrugerea vieții unui nevinovat. Pe lângă responsabilitatea morală, tânărul își pune și problema responsabilității sociale: ce poate face el ca societatea să nu mai funcționeze așa ?
Sistemul recurge la o formulă care de fapt este o scuză socială tipică: eroare judiciară. Deci greșeală omenească. Tânărul nu poate accepta o asemenea scuză. Nu este simplu o eroare umană, ci un lanț de crime colective. Plătește cineva ? Da, desigur, au fost sancționați: unuia i s-a tăiat puțin din salariu pe câteva luni, altul a fost mutat în altă parte, dar repede revine…
Tânărul nu vrea răzbunare, dar vrea ca cei vinovați să realizeze gravitatea faptelor lor. Filmul identifică un pattern social tipic în care sistemul social trece peste gravitatea vinovățiilor sale. Anchetatorul, devenit colonel: îl bate prietenește pe umăr; ei ți-am dat și eu câteva palme, așa e jocul; vezi trebuie să înțelegi cum nu puteam să acționez altfel; eram convins că ești nevinovat, dar șefii, așa s-a hotărât… ce era să fac, am executat. La o asemenea ”scuză” tânărul este blocat. Procurorul: o figură sinistră care a executat cu cinism ordinului politic; e clar că nu era interesat de adevăr și a înscenat liniștit învinovățirea; îmbrăcat foarte elegant se bucură liniștit de roadele lașității sale. Anchetatorul-călău, care l-a bătut înfiorător în închisoare: o brută cu o conștiință incoerentă. Nu se poate discuta cu el.
Procurorul, da, cum va reacționa în fața vinei sale ? Tânărul îl ”răpește” și îl duce într-un garaj. Îl forțează să mărturisească adevărul și să scrie o declarație. ”Ce să fac. Ăsta este jocul. Trebuia urgent să găsesc un vinovat. Nu conta dacă ești sau nu vinovat”. Cu frică și cinism acceptă să recunoască vinovăția mai mult formal sub presiunea tânărului. Procurorul merită o pedeapsă. Îl închide într-o mașină și dă drumul la gazele de la motor. Procurorul experimentează frica dură a pedepsei. Aflăm apoi că până la urmă tânărul de fapt nu l-a omorât, ci l-a dat drumul.
Tânărul a obținut recunoașterea socială a nevinovăției, dar este o persoană distrusă, mai mult de neputința sa de a convinge lumea să fie mai bună.
Finalul. Studenta, care se angajase să facă un film despre cum se poate întâmpla o asemenea monstruozitate morală, manifestă ea însăși o îngustime morală șocantă. Pe parcursul discuțiilor cu tânărul, studenta nu este atât impresionată de suferințele morală a acestuia, ci chiar enervată. Ea este obsedată de o vinovăție marginală a tânărului. Cum tot vorbești de drama nevinovăției tale, când ai și tu vina ta: în loc să înapoiezi fetei medalionul care ți l-a dat, l-ai vândut.
Problema pusă de studentă în discuție e șocantă. Fiecare dintre noi avem în viața noastră vinovății mai mari sau mai mici. Concluzia: nimeni nu mai are dreptul să pretindă nevinovăția. Acceptând că toți avem vinile noastre, colectiv, problema moralității dispare. Filmul pune în discuție o strategie socială perversă: învinovățirea colectivă generalizată. Toți suntem vinovați. Nu mai avem dreptul să tot punem în discuție problemele vinovăției/ nevinovăției. Și scuza este lipsită de sens. Cum să te scuzi față de alți vinovați. Este strategia acceptării normalității vinovăției.
Atitudinea studentei este, prin consecințele ei, de o gravitate actuală fundamentală. Aplicând acest mod de gândire, studenta noastră consideră întreaga discuție morală a nevinovăției lipsită de sens și, plictisită de caz, îl abandonează ca temă a licenței sale. Dar ce vrei să filmezi, întreabă colegul ? Simbolic, filmul se încheie: studenta noastră se gândește la un alt subiect mai interesant: să filmeze într-o fabrică de cârnați. Da. Plictisită de tema vinovăției/ nevinovăției preferă problema cârnaților. Noi, ca spectatori, rămânem cu o întrebare amară: studenta reprezintă lumea noastră actuală ?
