Povestea de mai jos trimite, poate, pe oricare dintre noi, la gândul rolului întâmplărilor cu miez și coajă din viața noastră cea de toate zilele și nopțile. Mai ales a celor deosebite, importante pentru semnificația lor venită din lumina și negurile ceremonialelor de trecere de la un an la altul. Numai că ultima zi a anului 1989 era resimțită ca o zi și o noapte cu totul specială. Era primul Revelion Liber, al speranței absolute. Și ce poate fi mai frumos în lumea aceasta decât ceea ce începe? Fiindcă ceea ce începe nu are niciun cusur, daramite un defect, pentru că în orizontul fără de limite al speranțelor, visul frumos este văzut ca singura realitate absolută. Nu precum în universul poetic în care tot ceea ce este posibil prin imaginație își are realitatea sa (ca verosimilitate), cum suntem obișnuiți de atâta amar de vreme să credem. Căci există și un alt înțeles, nu cel izvorât din registrul artistic și estetic al conștiinței, ci cel izvorât din adâncimile conștiinței morale elementare. Atât de clar și distinct apărut în definiția kantiană a moralei eterne și absolute: “practicul este tot ceea ce este posibil prin libertate”. Iar cum, pentru cel mai proeminent etician al tuturor timpurilor, practicul este morala pură însăși, rezultă că morală este, nu ce vrem noi, ci ceea ce trebuie să vrem ca ființe libere. Și mai precis, a fi liber și a fi moral înseamnă unul și același lucru.

În cotitura – ruptura petrecută doar cu 10 zile în urmă – începând în București cu Măcelul de la Baricada, în care, din 81 de prezenți, la declanșarea urgiei criminale, 39 au murit, sunt convins că, intuitiv, unii, cu știința destui, au gândit în termenii egalității depline a libertății cu moralitatea. Sunt momentele astrale ale unui popor. Ele nu pot dăinui la nesfârșit, căci Die List der Vernunft-ul hegelian lucrează neobosit, ca viclenie perpetuă a Istoriei mari, în care speranțele absolute sunt resorbite în proza vieții, ca necesară înșelare a tuturor.

Tocmai scrisesem un eseu intitulat “Universalitatea și fragilitatea condiției umane”. În esență, scriam despre frumusețea și tragismul sublim al revoluțiilor. Și astăzi, la fel ca și atunci, nu renunț la această convingere: Cotitura – ruptura din decembrie 1989 este și trebuie să rămână un moment fondator, de neocolit, al etosului românesc. Așa se cuvine. Dacă în istorie ceea ce este necesar se întâlnește, prin voința oamenilor, cu ceea ce ar trebui, sub forma străvechii expresii “se cuvine”, să nu disprețuim sau să trecem în neant momente sublime și speranțe absolute care nu sunt neîndreptățite, ci dimpotrivă, trebuie să le recunoaștem ca fiind esențiale și să nu evităm condiția moralității elementare, a ceea ce este posibil prin libertate. Și, deloc fără importanță, dincolo și împotriva posibilului: a celui fără interdicție, fără sancțiune, fără lege. Pe de o parte, “cauzalitatea prin libertate” (Kant), iar pe de alta parte, “cauzalitatea prin posibilitate” (Hegel). Pe de o parte, transparența absolută a libertății, iar pe de altă parte, opacitatea și ambiguitatea relativă a lumii posibilului.

Însă în acele zile lucrurile nu erau încă întrezărite în distincția lor netă, în brutalitatea conținutului lor, esențial diferit, ceea ce se va dezvolta inexorabil în lunile și anii care vor veni.

Ceea ce mi s-a întâmplat atunci este o poveste care mă duce cu gândul la o idee a profesorului meu Niculae Bellu, autorul monumentalei opere filosofice, unică în spațiul nostru spiritual, “Etica lui Kant” din 1974: scriitorul este atât un martor, cât și un prizonier voluntar al lumii acesteia. Ca martor, am datoria de a spune adevărul faptelor, așa cum au fost ele, iar ca prizonier voluntar al lumii vieții, la care am fost părtaș, am datoria de a nu depăși limitele unei conștiințe libere, cu o memorie corectă și onestă.

De ce spun toate aceste fapte și judecăți în debutul acestei povestiri? Pentru simplul motiv că, în ziua aceea de 31 decembrie 1989, starea psihologiei publice înclina, mai degrabă, spre primul sens. Dovada că, de pe la prânz, Magheru și Calea Victoriei erau inundate de ființe de toate vârstele și de toate condițiile. Era o frenezie a bucuriilor împărtășite. Fetele erau senine și întotdeauna fericite să își reîntâlnească cunoscuți sau pe cei apropiați. Vremea nu era deloc altcumva decât posomorâtă, dar cine lua în seamă un asemenea amănunt? Din loc în loc mai trebuiau ocolite unele grămezi de zăpadă căzută de Crăciun, topită de ceața din jur în ultimele două zile. Zile în care s-a instalat o liniște ciudată, dar totuși liniște, cea a lipsei unor împușcături sporadice, luată ca semn al bucuriei de a te plimba, pur și simplu. Să ieși și să întâlnești alți semeni asemenea ție, cu aceeași stare de spirit.

Cu fiul cel mare, adolescent de 15 ani și trei luni, ne-am cufundat în marea de oameni care veneau dinspre Romana spre Universitate și înapoi, pe partea dinspre Intercontinental spre Patria. Când ne-am apropiat de Teatrul Nottara, parcă înaintarea era și mai anevoioasă. Ciorchini de oameni se opriseau, iar cei ca noi doi înotau cu împiedecări, ocolind și grămezi de zăpadă în topire. Brusc, privirile ni s-au intersectat. În aceeași fracțiune de secundă, era Marin Sorescu. Ne știam din câteva mici și scurte întâlniri. La una dintre ele am stat, la Coloane, să treacă câteva stopuri. Peste câteva săptămâni avea să evoc momentul într-un articol, sub formula “timp de un stop la Coloane”. Nici nu pot să-mi explic altfel îmbrățișarea și bucuria decât ca efect al freneziei entuziaste a întregii atmosfere din jurul nostru. De la un timp, ne-am dat seama că înălțăm lumea, așa că am realizat că el era cu un prieten, iar el că sunt cu Fil, adolescentul meu care dădea, probabil, de ceva vreme, semne de nerăbdare. Treziți din beția bucuriei revederii, am hotărât să mergem acasă la noi, pe Ana Ipătescu. Totul era pregătit pentru un Revelion în familie. Acum, era cu oaspeți neașteptați. Fil și Emil, fiul mai mic, de doar 12 ani și 10 luni, s-au instalat pe covor să asculte ce vorbim. Nu cred că puteau să deslușească bine o discuție plină de fraze neterminate, ale celor doi vorbitori nerăbdători să spună prea multe… Căci doar noi vorbeam. Prietenul lui era mai puțin limbut. Intervenea însă întotdeauna potrivit, cu o aprobare sau cu o negare, dacă era cazul. Mâncau din bunătăți, iar vinul bun de acasă nu apuca să stea prea mult în păhărele celor trei combatanți. De la un moment dat, conversația a început să devină mai articulată, spre bucuria celor doi copii, care așteptau cam de multisor să vadă oamenii mari discutând grav și serios, părăsind tonul nerăbdător și încântarea copilărească, pentru ei destul de ridicolă și nepotrivită. În atmosfera mai așezată, fiecare pendula între a spune cum au fost pentru el ultimele zile.

—Cam din 16 decembrie, zicea Marin Sorescu, am observat că băieții din mașina de lângă casă erau îngrijorați… Nu-mi se părea, chiar erau… Dar mai era ceva… Au început să vorbească… Ca între oameni care se știu… Cu simpatie. Apoi s-au purtat tot mai bine. În 22 dimineața i-am întrebat cum se schimbau ei, între ei… Mi-au spus… Apoi le-am aflat și numele. Conversam… S-au schimbat… Deja, cu cei noi veniți, eram într-o relație de amiciție, s-ar putea zice… Oricum, am ajuns să ne cunoaștem între noi și îi știu pe toți. Până ieri, când nu mai era niciunul prin preajmă. Cam de pe la prânz…. Astăzi este prima zi fără ei. Nu mai am nicio codiță… S-a oprit din poveste iar Fil, bucuros că poate să facă un bine, a adus, cum avea să procedeze cam tot la o oră, telefonul cu firul lung, până la fotoliu să vorbească cu Maria, soția, aflată acasă, pe Grigore Alexandrescu.

Se repeta, invariabil, aceeași expresie:

—Maria, stai liniștită, ști unde sunt, ți-am promis… facem Revelionul acasă… Ajung.

Prietenul lui intervenea, ca întotdeauna, în tot timpul serii, cu mici propoziții. Înțelegea situația și era de acord.

La rândul meu am povestit cu însuflețire cum am avut examen la Română în ziua de 20, ca asistent al profesorilor Ion Ianoși și Gheorghe Stroia, cum ajuns acasă primesc un telefon de la socrul meu, care știind că am bilete să plec acasă, în Ardeal, la părinți, îmi spune precipitat:

—S-a anunțat că sunt suspendate toate trenurile… Cum pleci tu cu Fil?

Se insera deja. Am luat-o pe Ana Ipătescu, iar la intersecția cu Sevastopol m-am intersectat cu mașina lor, în care era numai un șofer cu un câine negru, la plimbare. Nu era prima dată când vedeam scena plimbării câinilor negri, dar avea să fie ultima. Prietenului lui Sorescu mi s-a părut că îi place descrierea, așa că am continuat:

—Ajuns în Gara de Nord, m-a izbit pustietatea ei. La Informații nu era nimeni, dar doamna de dincolo de geam tipa la telefon: —Nu înțelegeți! Toate trenurile circulă… Cum să vă mai spun… Vroiam totuși să întreb, să fiu sigur… În sfârșit, a închis telefonul și a țipat privind dincolo de mine: —Nenorociților, de care oricum să vă mai spun… M-am întors. Nu era nimeni în spatele meu. M-am trezit râzând de absurdul și ridicolul figurii furioase din fața mea, care, pe drept cuvânt, s-a pornit și mai tare… Alternam între noi doi înșirarea zilelor. Nici nu ne-a dat prin cap, măcar din politețe, să-l ascultăm și pe prietenul lui Sorescu, cu povestea sa. Se vede treaba că, deși eram mai ordonați în spuse, nu puteam să o rupem dintr-o dată cu entuziasmul începutului.

Am ajuns cu reamintirile și la IONA în interpretarea lui ION IANOȘI din 74, spre buna stare a autorului și spre găsirea acelor punți care ne leagă într-un chip firesc, dincolo de orice explicație. Brusc, trezit de gânduri numai de el știute, Marin Sorescu s-a întristat într-o clipă. Și, molcom parcă având tot timpul din lume, s-a cufundat în povestire… Una clară, între tăiată doar de pauze.

–Totul a început cu Meditația Transcendentala, anul 82… Nu știam cum să scap… Nu era nimic de înțeles decât că trebuiau găsiți vinovați și oameni pedepsiți… M-am zbătut, numai eu știu, să fiu scos de pe Lista… Era o obsesie… Am scăpat ușor față de alții… Nu am avut puterea să fiu curajos… Nici prietenii apropiați nu m-au sfătuit altfel… Trebuie să scapi, să fii scos de pe Lista, restul vine de la sine, ziceau ei… Mă durea ce se petrecea cu ceilalți… Și mă simțeam vinovat… În anii următori… Nici nu am dat, o vreme, importanță repetării unui bun prieten francez, a unui reproș blând, spus cu amărăciune în glas: –Ai toate atuurile pentru Premiul acela râvnit… ar mai lipsi o îndrăzneală… o frondă…

Și nu a continuat, dar am înțeles. Nu atunci, în cele două ocazii… De abia acum… Și tristețea s-a intensificat. Înțelegeam și eu. Părea că și prietenul cu care a venit… Tăcerea a durat ceva… Fil a tras din nou firul lung al telefonului și Maria, de la celălalt capăt, a dat un termen: –Te aștept după 11… E aproape… Să fim la 12 împreună.

Și seara a continuat ușor schimbată de mărturisirea care, izvorâtă parcă din adâncimile sufletului, a revenit, ca autoreproș. Unul greu și grav. Înspre final însă, optimismul s-a reinstalat, cu gândul, și el repetat: –Dar, astăzi, totuși, e prima zi în care nu mai am coada.

Se apropia ora 11 și, față în față în fotolii, am încercat deodată să ne sculăm în picioare, care pur și simplu nu au vrut să ne ajute. Atunci am înțeles ceea ce am auzit de nenumărate ori: că simți mintea foarte clară și picioarele fără putere. După o cafea băută de noi trei ne-am dezmeticit. Cu îngrijorare l-am traversat pe Bulevardul până la Biserica Visarion. De acolo nu mai era niciun pericol și nu trecea nicio mașină.

A venit Ianuarie cu ziua de 12, cu scena tancului din Victoria, apoi 28-29 Ianuarie cu prima mineriadă, apoi 18 februarie cu a doua. În martie, în fața fostei Grădinițe și a Casei, ne-am reîntâlnit, tot din întâmplare. Am împărtășit gânduri despre câte s-au petrecut în așa scurt timp. Ne-am despărțit, iar după 10-15 pași m-am trezit că mă prinde din urmă și îmi spune dintr-o suflare: “Am uitat să te întreb? Ce-ți face prietenul din seara de la voi?” Nu am înțeles în prima clipă și am răspuns prostește: “Eu eram cu Fil, dumneavoastră cu prietenul…”. “Lasă-l pe Fil”, a venit replica, “prietenul era cu voi doi.”.

Ajuns acasă, l-am întrebat pe soție și nu m-a putut lămuri mai mult. A întărit, încă și mai apăsat, buna părere despre prietenul lui Sorescu: “om sobru și cumpătat, nu ca voi…”. În schimb, sosit de la liceu, solarul adolescent, a avut o reacție care, am înțeles dintr-o dată, fusese îndelung reprimată: “În primul rând”, a spus el, bucuros să fie critic, “când v-ați întâlnit, și tu și Sorescu, v-ați îmbrățișat și ați vorbit fără șir. Nici acasă nu a fost altfel. Penibil…”. “Bine, bine”, am spus eu. “Asta știu. Dar ce altceva poți să-mi spui?” Și mi-a descris exact cum prietenul din seara aceea a stat, când lângă Sorescu, când lângă mine, ajutat și de faptul că trebuia să-i ferim pe alții.

Acum, mi-a devenit clar că fiecare dintre noi a crezut că omul serii noastre este prietenul celuilalt. Așa a fost toată după-masa și seara, de la ora 4 la ora 11. Și când ne-am despărțit, în fața Bisericii Visarion, doi adulți entuziaști nu au văzut, mânați de bucuria unei zile speciale, ceea ce un adolescent nu numai că a văzut, dar a și înțeles simplu, de la bun început, fără nicio amăgire a raționalității. A trecut primăvara. A venit și sâmbăta de dinaintea alegerilor generale din mai 1990. Ca, probabil, majoritatea celor care vineri au văzut și ascultat Ultima Confruntare dintre cei trei președințiabili, am mai uitat câte ceva. Eu am constatat dimineața că am rămas fără pâine. La noua dimineața, nici țipenie de om la întoarcere, între Cosmonauților și Piața Romană. Și totuși, îl zăresc venind dinspre Romană, chiar pe prietenul nostru de o seară. De la distanță mi s-a părut că îmi zâmbește amical. Trecusem bine de Cinema Studio și m-am oprit să-l întâmpin și să răspund gestului lui prietenesc. Dar pasul lui a devenit mai alert, privirea s-a schimbat, și a trecut la doi metri de mine, rămas perplex ca prostul perfect în drum.

Cu Marin Sorescu ne-am văzut mai des în anii ’91 și ’92 la Grupul Interdisciplinar de Reflecție (GIR), înființat de el și prietenul său Eugen Simion. Într-o asemenea ocazie, mi-a zis că, între timp, a aflat numele tuturor “băieților” care l-au păzit și de unde veneau. Și a continuat: “Dar tare aș vrea să știu din ce servicii făcea parte “prietenul” nostru…

Evident că, în timpul mandatului său de la Cultură, nu l-am căutat deloc. În aprilie ’96, tot întâmplarea face să ne revedem, aproape de Coloane. Îi părea rău că a văzut fața urâtă a intelectualilor… Asta țin minte. Nu se plângea. Era doar mâhnit. Atât. Apoi, pe neașteptate, zice, cu un ton hazliu, pentru mine, înșelător:

–Bine, omule, eu sunt bolnav de moarte, și nu mă cauți deloc.

Fața era deschisă. M-a păcălit zâmbetul. Ce-mi spunea părea o licență poetică…

Peste câteva luni, Eugen Simion mi-a comunicat sec:

Cred că știi că Sorescu e bolnav de moarte.

Nu. Nu știam. Refuzasem, în inconștient, să-l cred.

În fond, nimic altceva, decât o umilă expresie individuală a universalei viclenii a Istoriei.