Era început de ianuarie 2005. Calea Victoriei de la Ateneu la Ministerul Economiei, fostul CSP, de la intersecția cu Griviței era atât de lipsita de orice prezență omenească, încât, văzând o ființă venind dinspre Bulevardul Dacia, m-am simțit mai puțin apăsat de pustietatea nefirească din jur. Dar, omul care venea spre mine era aplecat, capul îi era căzut spre pământ, iar mersul era nesigur. Parcă nici nu vroia sa înainteze prin cenușiul trist al trotuarului din fața atletului în alergare de pe soclul statuii nemișcate. Omul nu vedea absolut  nimic, am avut brusc certitudinea, dar, tot neașteptat, am realizat că este, nimeni altul decât Augustin Buzura. Autorul Fetelor tăcerii. Pe care-l știam, până să-l citesc și să-l discut la seminar în ‘75 cu studenții, de la Profesorul Stroia, binefăcător al multora, alături de Profesorul Ianoși, care mi-a redat atât de sugestiv scena cu Buzura, dormind pe masa din Redacția Revistei Tribuna, acoperită cu ziare, ca să fie, totuși, un așternut… Fără nici o greutate mi s-a imprimat în suflet și cuvântul despre el: un scriitor chinuit de imoralitatea și necinstea timpului, de care vrea, tocmai de aceea, sa depună mărturie. Prin literatura sa. În întregime, până la ultimile eseuri dinainte de sfârșit, orientată spre sensul și destinul uman în lupta sa cu împrejurări diverse și, mai ales, adverse. 

Iar, în viață, l-am inclus, într-o clipită, în galeria ardelenilor mei și ai noștri, ai cinstiților de neclintit, dar, niciodată altfel decât modești. Care știu însă și valoarea. Cea a onestului etern.

Mi-am dat seama ca este atât de căzut în sine cum se zice, și cum, se potrivea, din păcate, chiar cu acel moment. Pe care nu mi-l pot scoate din amintire.

Trotuarul era și este destul de larg. Instinctiv, mergea pe centru. Semn, mi-am zis, că își ține în frâu, instinctul de conservare. M-am postat, așteptând, pe direcția Dânsului de mers. S-a oprit brusc, la doi metri de mine. Și, mirat, surprins, a zis : – Vin de la Cotroceni… de la el. M-a umilit… M-a chemat. Știam ca vrea să mă schimbe. Speram să o facă după operația programată… Nu mă așteptam  sa-mi spună cuvinte de mulțumire… Dar nici să mă țină să aștept… Într-un târziu, nu știu cât a trecut, m-a primit. S-a uitat pe lângă mine și mi-a spus că Institutul Cultural… urmează să fie condus de altcineva… Nu mai știu exact ce a mai spus…dupa aceea. Îi vedeam doar fața satisfăcută și privirea îndreptată viclean înspre altă parte… 

A tăcut. E posibil să mai fi continuat, dar, de data aceasta eu nu mai țin minte. Ce am relatat însă înainte, vine din memoria aceea bună, pe care, uneori, o avem cu toții, despre faptele rele. Rele în ele însele. Rele, fără de nici un rest.

Am înțeles și mai deplin când a adăugat : – Vin pe jos de acolo… Nu știu cum am ajuns aici. Sunteți primul om pe care-l văd…

Nu s-a lamentat, cum, probabil, ar fi făcut mulți dintre noi într o asemenea ocazie. Era doar jignit, era doar perplex, era doar lovit în demnitatea sa. Pur și simplu, nu putea să înțeleagă cum se poate sa fie tratat atât de nedrept, cu atâta răutate și cinism. Unul satisfăcut de umilirea celuilalt.

Ne știam amândoi nu numai din ceea ce am spus la început. Deși, nu am petrecut ore multe discutând despre teme grave, ne-am înțeles amândoi și am simțit, de asta sunt sigur, că ne unesc, aceleași valori. Venite dinspre rădăcini și origini comune: cele ale moralei primare. Pentru amândoi și ale moralei elementare.

De ce am povestit acest eveniment. Spun, deliberat, eveniment și nu episod. Episod, a fost numai pentru cel care l-a concediat în acest fel, pe un intelectual roman pătruns-, prin tot ce a făcut în interes public și pentru binele  public, pentru întărirea în etosul poporului nostru, a sentimentului gravitații etice a vieții. Dincolo și împotriva ticăloasei insinuări, conform căreia, am fi condamnați, în eternitate, sa avem acces numai la “sensul bășcăliei”, și al lui “să nu ne luam prea în  serios”. Or, tocmai pe un atare teren al psihologiei publice a avut mare succes un tip uman atât de bine creionat acum doua milenii și trei secole de către Teofrast în Caracterele sale: “prietenul celor netrebnici”

În acest sens, sigur că, istorisirea de mai sus nu este una de adormit copiii… Dar, cine știe, poate că, s-ar dovedi potrivită pentru trezirea tinerilor. A acelor tineri pentru care recunoștința este o virtute morală a democrației. În care demnitarii publici vor pleca de la acest principiu recunoscut de ei ca mod etic de a privi viața: în seriozitatea și gravitatea ei. Or, numai omul liber este într-adevăr capabil de virtutea recunoștinței.