Ca simplu ”trecător pe marginea vieții” (pensionar….), am auzit nu de prea multă vreme, o sintagmă puțin cam ciudată care mi-a stârnit curiozitatea; nu banala curiozitate, ci curiozitatea epistemică, deoarece toată viața activă am fost profesor, și tocmai de științe sociale!; obligat, prin acest statut profesional, să intru în rezonanță cu noutățile/creațiile conceptuale generate de dinamica spațiului social: anume, științele sociale fiind o imagine epistemică a spațiului social, evoluția acestuia reclamă o permanentă resemantizare a conceptelor. Am încercat, deci, să înțeleg noile semantizări ale evoluției spațiului social pentru a rămâne, încă, un om al vremii mele, deoarece eu nu fac parte din cei care nu mai încetează să spună: ”pe vremea mea…”.

Înainte de evenimentele din Decembrie 1989, democrația definea „puterea poporului”, a ”maselor populare” care și-au adjudecat dreptul de a vorbi și acționa în numele ”poporului muncitor unic”, după înlăturarea de la guvernare a minorității ”burghezo-moșierești, exploatatoare (1944) în condițiile pe care istoricii le-au clarificat.

După schimbarea decembristă, democrația a rămas asociată tot poporului, dar nu monolitic, ci reprezentat de mai multe asocieri partidiste în aria pluralismului social; deci, tot componenta cantitativă, majoritară, a gestionării puterii a rămas criteriul. Chiar și în țările occidentale, și în toate țările lumii care nu au cunoscut experimentul social al socialismului de tip bolșevic, majoritatea legitimează actorii decizionali care ocupă intervalul de autoritate al lideranței, iar minoritățile rămân în opoziție pe toată perioada susținerii majoritare a celor care sunt, episodic, „la butoane”.

Dictatura, nu are altă semantizare decât cea a unei minorități (chiar a unei persoane) care conduce destinele unei comunități prin forță, intimidare, și prin îngrădirea, chiar încălcarea drepturilor fundamentale ale omului; nu prin susținerea majorității.

Atunci, ce vrea să însemneze sintagma „dictatura majorității ”?!

Ca ins care a trăit cea mai mare parte sub semnul ”democrației populare/proletare”, unde tot majoritatea legitima alegerile din toate domeniile de activitate, prin urmare incapabil să înțeleagă ce vrea să spună „dictatura majorității”, am apelat la consultarea unui tânăr politician școlit pe undeva prin străinezia. Cam a contre coeur, cu o gesticulație de prințesă jignită, dar cu o violență verbală reținută, glazurată cu generalități arogante, a început cu un fel de psihoterapie focalizată pe distanța dintre modelele mentale ale generației dinainte și după Decembrie 1989. Esența expozeului era clară: noi, născuții ceva mai devreme, avem limite de generație, nu putem înțelege postmodernitatea! Este foarte posibil ca aserțiunea cu pricina să fie adevărată, iar eu, până la probe contrare, n-am intrat în polemică, ci am achiesat pentru faptul că experimentul social în care m-am născut a falimentat și acum este un simplu capitol de istorie. La urma urmelor, fiecare generație trebuie creditată cu dreptul că are, și ea, dreptul să-și afirme valorile – mi-am zis.

Doctrinele politice invocate de tânărul și eruditul meu interlocutor, au umplut mult timp dialogic, dar nu mi-au folosit la nimic, iar concluzia a fost alcătuită (ad-hoc) dintr-o lungă bibliografie și invitația de a apela la unele persoane/experți din Occident și din sociologia americană, ca șansă certă de ieșire din ignoranță. Am urmat, imediat sfatul și iată ce am găsit la R.K.Merton, 1 profesor titular la Columbia University și membru al Asociației Americane de sociologie, o vreme chiar membru în conducerea acesteia : democrația bazată pe legitimarea celor care au obținut majorități în urma voturilor liber exprimate, deși pleacă de la prezumția de egalitate a drepturilor de exprimare, în realitate rămâne lacunară exact la principiul pe care se bazează, deoarece alegătorii nu sunt egali decât în fața legii, adică nu sunt la fel de calificați să se exprime asupra unui lucru, situație, eveniment, s.a.m.d. deoarece nu sunt în aceeași masură de calificați. În plus, fiecare individ, sub raport psihologic, este diferit și acționează în manieră specifică, deoarece diversitatea de statut social și profesional plasează în competiția alegerilor oameni cu potențial civic și nivel profesional neidentic, prin urmare, actori sociali cu competențe diferite. De exemplu, votul unui expert în probleme sociale și politice, nu poate fie egal cu votul unui cetațean cu un nivel de școlarizare, de profil, mai modest. În mod similar, de exemplu, la o cercetare de marketing cu subiectul rating-ului de prestigiu al unei firme de țigări, părerea unui nefumător nu are nici o valoare, prin comparație cu opiniile fumătorilor, ale căror opinii sunt opinii calificate. Iată cum urmând (dreapta) bibliografie recomandată, am intrat în ceață.

Pe stânga eșichierului ideologic, nu am putut culege mai multe lămuriri, altele decât că în formularea cu pricina, nu este vorba de creativitate conceptuală/istorică, ci doar de o mediocră veleitate ideologică.

În timpul acestor „căutări” mi-am adus aminte de dezbaterile de cenaclu literar, din vremea studenției, unde pentru a ni se clarifica ce este un oximoron, oratorul în speță ne-a dat un exemplu de oxymoron : zăpadă fierbinte.

Oximoronul ”dictatura majorității” (ca o creație a prostiei fudule) ascunde, în realitate frustrările minorității care, necâștigând la vot, suferă dureros pentru statutul de minoritar, încercând să epateze cu comportamente excentrice, justificate prin diferite forme de talibanism ideologic.

Din experiența mea de profesor de științe sociale, implicat în predarea doctrinelor sociologice comparate, am înțeles că pluralismul social se obiectivează într-o competiție liberă în care toate asocierile partidiste participă, în regim de transparență, la sfârșitul căreia rezultă o echipă managerială, generată de cei care au obținut majoritatea. Această majoritate își asumă , în legitimitate, prerogativele deciziei, iar actorii sociali rămași în minoritate, își intră în rolul de „santinele” cu consemnul, unanim recunoscut, de a preântâmpina posibilele derapaje ale majoritarilor; adică ceea ce cu un termen generic se recunoaște, la nivel comunitar, sub numele de putere și opoziție, ca luptă de idei (polemică), substituind lupta fizică (polemos =lupta, etimologie, limba greacă). Opoziția, deci, nu presupune permanenta negare a acțiunilor majorității, ci o altfel de modalitate de asumare a responsabilității în găsirea unor soluții, diferite, la problemele comune, ale comunității. Prin urmare, a face opoziție presupune a produce alternative manageriale, nu inventarea unor oportunități de a împiedica punerea în aplicare a programului managerial al majorității!

Mai concis: spațiul social pluralist, acordă dreptul la liberă asociere, partidele fiind instituționalizarea unor opțiuni valorice specifice, cărora li se asigură intrarea, cu șanse egale, în competiția de a câștiga majoritatea voturilor, ori de a iniția, în legitimitate, diverse formule guvernamentale cu scopul de a gestiona puterea pe perioada în care aparțin formulei majoritare, aflate la guvernare. Schematizând puțin lucrurile, similar cu individul care poate merge și pe jos, și cu bicicleta, și cu tramvaiul, sau cu autobuzul din periferie către centrul orașului, partidele sunt modalități diferite de a ajunge la putere și de a o gestiona, în conformitate cu principiile lor valorice. Aceste valori se diseminează în cadrul marketingului lor politic, urmând să întrunească adepți, simpatizanți, sau chiar noi membri. Ceea ce determină asocierile partidiste sunt cotele de atractivitate ale valorilor lor identitare, nu înalțimea vocii celor care contestă, în public, acțiunile majorității decidente cu pretenția că oficiază o critică.

După cum se știe, de la cursurile de logică2 , „critica se face în teză și în fundament”, adică se indică obiectul criticii, se prezintă argumentale care predispun la disociere categorică, și se propun alternative; critica nu poate fi decât constructivă”, deci necesară prin alternativele de optimizare a situației în speță. Când accentele critice nu se finalizează cu alternative, subiecții care comit o astfel de gesticulație publică sunt numai niște detractori! Aceștia nu merită nici o atenție, deoarece sunt voci parazite care produc numai zgomote, cu efecte nocive asupra corectei circulații a informației: dacă mai mulți oameni repetă un fals, tot logica ne învață, falsul respectiv nu devine adevăr ! William Thomas, preciza că un neadevăr, repetat, poate fi perceput (atenție: numai perceput!) ca adevăr în procesul de manipulare centrat pe distrugerea imaginii cuiva. În managementul imaginii unui individ, a unei instituții sau chiar în managementul imaginii unei țări se practică așa ceva, dar acest aspect excede subiectul eseului nostru.

În concluzie: dictatura majorității, nu este un concept, ci o apreciere de factură impresionistă care îi poate fascina pe cei cu o cultură socială lacunară, și pe cei cu porniri masochiste, pe care un fost compozitor român (Ionel Fernic) îi invoca în refrenele interbelice ”Minte-mă, dar spune-mi vorbe dulci !). Cu această diversiune se poate iniția chiar și un curent de opinie, dar, cu certitudine, nu se poate încadra epistemologic un mesaj corect, sau o idee adevărată!

Ridicarea vocii în campaniile electorale, dincolo de ridicolul absolut al situației, nu aduce un parametru, în plus, de persuasiune, față de conținutul intrinsec al mesajului propriu-zis, enunțul în speță fiind mesaj numai după o prealabilă prelucrare și inserție sinergică în economia de amsamblu a luării de cuvânt, deoarece improvizațiile nu pot fi nici mesaje și nici nu pot produce noi adepți.

O corectă semantizate a limbajului folosit la nivelul unei comunități, este o premisa indispensabilă a democrației, deoarece dacă folosim cuvinte cu semantizări diferite, nu ne putem înțelege. Aceasta este cauza principală pentru care confuzia multilaterală de astăzi, pe care unii o numesc democrație, întreține fractura socială postdecembristă.

Vehicularea sintagmei „dictatura majorității” este semnul că un politician amator (orator, retor, sau limbut, cum spunea Titu Maiorescu, încă din secolul al XIX-lea) sau un activist sfertodoct aspiră să atragă atenția asupra unei presupuse „noutăți” cu un nonsens de tipul „avansați înapoi!”.

Un epigramist basarabean a șarjat antologic situația la care mă refer:

Într-un cap cât gămălia

A intrat, tiptil, prostia:

Dar problema e mai gravă:

S-a împotmolit în pleavă!

Aici ne aduce superficialitatea și aspirația de a ieși în luminile rampei cu orice preț; chiar cu prețul discreditării ireversibile a invidului suferind de limbariță. Pentru fauna acestor sfertodocți, abonați la invocarea, de obicei nu prea elegantă, a școlii de degradarea limbajului, am o singură, dar fermă precizare: „Țineți minte trei cuvinte? Școala, merge înainte!”.

1 R.K.Merton :Social Problems and Socological Theory,N.Y., 1961

2 Prof.univ.dr. Petre Botezatu : Logica negației, Curs universitar,Iași, anul 1974