Conform statisticilor, România ar fi țara cu cele mai multe familii de tip patriarhal, adică case în care locuiesc trei generații. De asemenea, în procent de 16,8% din tinerii cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani și  5.7% din segmentul 25 – 29 de ani nu ocupă un loc de muncă.

Potrivit Eurostat și Eurofound tinerii părăsesc căminul părintesc în jurul vârstei de 30 de ani pentru băieți și 27 de ani pentru fete. O vârstă destul de înaintată față de celelalte țări, nefiind însă la colțul rușinii alături de țări ca Malta sau Croația care tind către vârsta de 35 de ani, dar nici în vârful celor care nu ating pragul de 22 de ani precum Suedia sau Danemarca.

Tot Eurostat ne arată că vârsta medie pentru căsătorie se află undeva în jurul a 31 de ani pentru băieți și 27 de ani pentru fete.

Un alt procent de luat în considerare este cel în care se arată rata dependenței pensionarilor de angajați. Această rată este aproximată în 2016 pentru România a fi între 22,5% și 27,5 % cu o rată proiectată pentru anul 2080 de 50,5% – 52,5 %. Conform institutului Național de Statistică din 2018 aveam 5 228 mii de pensionari la o populație activă de 9 120 mii în anul 2017 !

Vorbim deci de un procent de aproximativ 25% de populație care depinde de tinerii angajați, ca să nu facem partis-pris-uri, de angajați în general. Ceea ce nu găsim însă, este o statistică din care să reiasă câți oameni ieșiți la pensie continuă să muncească. Ce procent din cei 25% se află în continuare în câmpul muncii?! Pentru foarte mulți dintre ei munca nu se oprește la vârsta de 61, respectiv 65 de ani.

Vârsta celor care își părăsesc părinții pentru a-și lua viața în propriile mâini se aproximează la 30 de ani pentru băieți și 25 de ani pentru fete, cu ușoare creșteri pentru cei care iau decizia de a trăi în cuplu sau de a avea copii (aici avem o diferență de aproximativ 3 ani la bărbați și 4 ani la femei).

Constatând aceste date și punându-le cap la cap ne punem întrebarea dacă și în ce măsură putem trăi fără vârstnici. Luând în calcul aceste date conform cărora vârsta la care tinerii devin părinți se învârte în jurul a 33 de ani pentru băieți și 29 de ani pentru fete, iar părăsirea domiciliului patriarhal este la 30, respectiv 25 de ani, ne punem problema rolului pe care vârstnicii părinți (conform statisticilor ar trebui să aibă și ei în jurul vârstei de 60 de ani) îl au în viața acestor adulți gata să își ia viața în propriile lor mâini. Rezultă de aici că liberii părinți mai au aproximativ cinci ani de la mutarea copiilor să se bucure de libertatea vieții fără să mai aibă pe nimeni în întreținere – Da! Dar asta doar teoretic. Practic, lucrurile stau diferit.

Haideți să mai adăugăm niște variabile la problematica noastră, câteva în plus față de cele deja amintite nu ca să ne depărtăm de la subiect, ci dimpotrivă. Așadar, salariul minim pe economie este de 2230 lei brut, deci salariatul/tânărul va încasa 1346 lei net, mama copilului va avea indemnizație 85% din valoarea medie salariului din ultimii doi ani, adică încă aproximativ 1144 lei în familie (asta dacă a avut salariu) plus alocația copilului care este o glumă amară. Chiria minimă în București este de aproximativ 900 de lei pentru o garsonieră de exemplu. Din 3576 de lei, cât însumează veniturile celor doi, scădem chiria, întreținerea, facturile, transportul, masa zilnică, lucruri pentru copil etc. Le amintim evaziv și nu facem calcule exacte în acest sens pentru că știm că ar da cu minus și minusul nu poate întreține niciodată o familie. Iar, dacă ne mai raportăm și la valoarea Coșului minim de consum raportat în 2019 de Institutul de Cercetare a Calității Vieții în valoare de  5918 lei pentru o familie normală compusă din doi adulți și un copil, constatăm că este un deficit de aproape 65%. 

Rezultă că tinerii dornici să își întemeieze o familie solidă au puține variante generale de a răzbi în viață, și anume:

1) Ori așteaptă ca unul dintre ei să avanseze la locul de muncă pentru a câștiga un pic mai bine și pentru a depăși limita subzistenței (ca să nu zic că după cifre este limita inexistenței);

2) Tinerii se mută înapoi la părinți pentru a nu mai plăti chirie (moarte sigură a noii familii pentru că generează frustrări, stări de depresie/anxietate din neputință/neînțelegeri între generații etc);

3) Așteaptă să le piară părinții pentru a moșteni casa îmvârstnicită și astfel să își reducă cheltuielile;

4) Rabdă sărăcia până când noul născut crește și va fi pe picioarele lui (aproximativ 30 de ani).

Indiferent care ar fi varianta în care se compun, tinerii nu pot face față presiunilor vieții fără ajutorul părinților (pensionari sau nu), sau al bunicilor.

Și acum, după ce am cunoscut aceste cifre, stau și mă întreb de unde haosul acesta și frica celor tineri în fața acestei boli despre care se spune că prea puțin îi afectează?! Cred că de aici, din handicapul neputinței noastre, din frica de a ne recunoaște nouă înșine că fără vârstnici nu însemnăm nimic, nu putem nimic. Și, dacă am mai avea un pic de demnitate în noi, ne-am supăra pe cei care de atâția ani spun că vârstnicii ne mănâncă taxele ca o boală ce trebuie extirpată. Nu, nu ei sunt boala. Boala este ipocrizia, neputința și setea de îmbogățire a celor care conduc și zbiară măsuri de extirpare a unor fenomene perfect naturale, umane. Ei, vârstnicii sunt ce vom fi și noi. Sunt părinți, sunt bunici, sunt străbuni, sunt acei oameni care și-au sacrificat viața pentru ca noi să existăm. Și, dacă calculul ăsta de ani înseamnă puțin, deși, să recunoaștem, unii dintre noi suntem susținuți de părinți în școli mult prea mult peste vârsta pe care o regăsim în statistici, atunci puținii ani (cred că iese o medie de 12-15 ani după pensionare raportându-ne la speranța de viață)  pe care îi susținem, din contribuții, în pensia lor de-a dreptul umilă ar trebui să ne umple obrazul de rușine. Și să nu vorbesc de cât ne revine TOT NOUĂ! din pensia lor. Asta în cazul în care nu o dau toată pe medicamente. Pentru că la cifrele prezentate mai sus ar fi jenant să susținem că noi îi mai ajutăm pe ei rupându-ne din salariul nostru.

Și, ce credeți?! Și la pensie se fac utili. Unii fac pe bonele în noile noastre case pline de lucruri scumpe și inutile – la care tot ei au dat avansul – ajutându-ne să facem economii, alții își găsesc utilitatea în fel de fel de colaborări pentru a ne suplini TOT NOUĂ veniturile. Alții continuă să fie angajați la același loc de muncă. De ce?! Pentru că nu au fost învățați să stea. Au muncit de mici strângând fiecare șurub găsit pe stradă pentru a face economii pentru noi. Ei nu au știut ce e aia facultate fără muncă. Da, „punga cu pungi” , „lasă că poate o să-mi trebuiască”, „ce-i în mână nu-i minciună” și multele de acest fel sunt expresii născute din suferința și grija lor de a ne oferi fără să simțim lipsa mâncării și a lucrurilor absolut necesare în educația noastră. Iar „învață mamă că ai timp să muncești toată viața” s-a născut tot din grija și din suferința pe care au trăit-o de-alungul timpului în lupta de a ne oferi totul. Nu este un îndemn la a nu munci cum s-a propagat în societatea noastră. Ci este un îndemn către progres, către educație. Pentru că ei au înțeles cât de importantă este educația în muncă. Pentru că ei au înțeles că un om educat este mult mai valoros pentru familie și societate. Și, cine nu are un bătrân să își cumpere nu este altceva decât o constatare a valorii pe care o poartă aceștia pentru fiecare dintre noi.

Dacă ei s-ar stinge subit, în puține zile cei mai mulți dintre noi am fi incapabili să ne mai susținem viața. Și nu doar financiar, ci și spiritual. Pentru că, dincolo de capacitatea muncii pe care o au în sânge de la vârste fragede, aceștia susțin și toată esența tradiției, culturii, spiritului românesc fiind oricând gata să ni le lase moștenire. Dar, din păcate, suntem prea neputincioși și prea orbi să le vedem și să le acceptăm căznindu-ne în prostia noastră să construim Frânghia de nisip.

Sclipiciul modei, tehnologia haotică, informația abundentă, fake-news-urile, ne încețoșează din ce în ce mai mult mintea și ne depărtează de la ceea ce este cel mai frumos lucru, continuitatea vieții noastre și bucuria de a primi viață și a oferi viață în schimb, necondiționat. Pentru că oferta vieții este necondiționată. Un nou născut nu pune condiții pentru a se naște, un tânăr nu pune condiții pentru a-i oferi viață copilului. Viața, în etapele ei mai mult sau mai puțin plăcute, a fost prea bine gândită. Iar la îndemnul unora sau altora care nu au niciun Dumnezeu să facem ceva cu vârstnicii nu pot da decât un singur răspuns: a făcut cineva ceva mult mai presus de putința noastră – Ni I-a dăruit! Iar noi nu trebuie decât să le oferim piedestalul sufletului pe care îl vom ocupa și noi în viitor. Să le dăruim lor ceea ce ne-am dori și noi să primim în viitor. În primul rând, respectul.

Noi avem mult mai multă nevoie de vârstnici decât au ei de noi. Avem nevoie de educația lor, avem nevoie de bagajul lor de cunoștințe, avem nevoie de suportul lor material, avem nevoie de suportul lor uman în creșterea copiilor și de suportul lor uman în întreținerea gospodăriei atunci când noi suntem la muncă, avem nevoie de suportul lor spiritual și de confortul psihic că este acolo cineva pe umărul căruia să plângem la greu sau în brațele cărora să ne simțim în siguranță. Ei nu au nevoie de noi decât ca suport moral, sufletește. Ei au nevoie de noi pentru a se desăvârși. Atât. Pentru a-și privi realizările vieții prin noi.  Sufletul lor crește când ne pot ajuta, când ne pot fi de folos. Contribuția la pensie este pentru noi (sau ar trebui să fie) un lucru prea nesemnificativ față de ceea ce au făcut ei pentru noi și ar trebui să ne fie rușine să aducem în discuție acest lucru ca o acuză că ei stau acum pe umerii noștri. NU, nu ei stau pe umerii noștri ci noi stăm pe umerii lor! Încă stăm! Ei pe umerii cui au stat când ne-au crescut și pe noi și i-au susținut și pe alții?!

Așa că această boală, închipuită sau nu, armă biologică sau reacție a naturii, sau cine știe cum mai vreți să o încadrați sau denumiți, nu trebuie decât să ne trezească din amorțeala tehnologiei, să dăm ecranele la o parte și să lăsăm sufletele să funcționeze în voie, să fim ceea ce suntem cu adevărat, să ne comportăm ca adevărate ființe umane raționale și să nu lăsăm neputința tinereții sau greșelile istoriei să ne sufoce gândirea și să ne întrebăm stupidități condamnabile pe eșafod. Să sărim în ajutorul vârstnicilor în aceste zile nu sechestrându-i în case ci oferindu-le câteva luni de atenție din partea noastră ca unui nou născut. Vom pierde… niște bani… Dar vom câștiga niște zile cu cei care și-au dăruit, nu ani din viață, ci întreaga viață învățându-ne să mergem, să vorbim, hrănindu-ne din neajunsul lor, susținându-ne și oferindu-ne lumea din poate neajunsul lor, răbdându-ne toate prostiile copilăriei și tinereții. Au dăruit! Să dăruim și noi și să nu transformăm darul (hrana sufletului) într-un sacrificiu (privarea de hrană a trupului).

Avem nevoie de vârstnici căci fără ei nu vom avea trecut. Și nici – UN strălucit viitor.

__________________________________________________________

Surse:

• Elena Zamfir, Iuliana Precupeţu, 2018, Calitatea vieții. Un proiect pentru România.

• Raport social al ICCV 2017, Starea socială a României, Calitatea vieții: situația actuală și perspective pentru 2038

• Raport de cercetare – ICCV, Calitatea vieţii în România în context european. 2018

• Ioan Mărginean, Iuliana Precupețu, 2019,Encicplopedia Calității vieții din România

• www.mmuncii.ro

• www.eurofound.europa.eu

• https://appsso.eurostat.ec.europa.eu

• https://ec.europa.eu/eurostat/statistics

• https://insse.ro/