A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani.

Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur de 0,25% din PIB. Ne-am plasat, nu doar în acest an, ci în toată perioada de tranziție la un nivel foarte scăzut, sub Bulgaria, Pakistan,  Kenia sau Ucraina. Cu câteva excepții, toate țările Uniunii Europene alocă cercetării peste 1% din PIB. Uniunea Europeană a fixat ca nivel minim pentru toate țările europene 2%.

Cercetarea este un domeniu în care România se depărtează tot mai mult de standardele europene. În ultimii ani se înregistrează scăderi importante în finanțarea bugetară: de la 0,28% din PIB în 2015 la 0,18% în 2018. Scăderile cele mai importante se înregistrează în numărul de cercetători, o adevărată prăbușire: de la 38 612 în 1993 la 18 046 în 2016. De 4,2 ori mai mică decât media UE.

Dar referitor la intenția politică? Căderea interesului pentru cercetare va continua în 2019? Azi aflăm că și alocarea bugetară derizorie este prea mare: sunt operate încă reduceri de 122 milioane lei. Cercetarea, cu cea mai mică alocare bugetară, suferă cea mai mare reducere. Ministrul finanțelor dă o explicație uluitoare: s-a tăiat doar în domeniile în care nu s-au cheltuit banii. Deci cercetarea nu a cheltuit banii, în timp ce noi ne plângem continuu că nu avem bani pentru realizarea programelor de cercetare. Ce se întâmplă?

Institutul nostru, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, are un profil sociologic. Dimitrie Gusti spunea că sociologia este știința națiunii. Adică a comunității în care trăiește. Noi lansăm programe de interes național, pe bază de cercetări empirice, ”de teren” care este laboratorul nostru. De mulți ani suntem forțați să facem sociologia României ”pe scaun în București”.

Dincolo de nivelul finanțării, este foarte clar că reglementările sistemului de cercetare a acumulat și a amplificat în timp confuziile și erorile inițiale: suprabirocratizarea, inadecvarea, dar și ignorarea politică. Este nevoie urgent o dezbatere publică a politicii cercetării.

Problema este mai gravă decât pare. Nu este vorba doar de lipsă de resurse sau de eroare în distribuirea fondurilor, ci și, o spun cu toată responsabilitatea, de prostie amplificată de răutate distructivă a unor instituții responsabile. ”OI POSDRU – MEN – Organismul Interimar pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane – Ministerul Educației Naționale”  este un  exemplu absolut regretabil.

Stimate Domnule Ministru, vă urez să puteți face ceva pentru relansarea cercetării științifice românești, asigurându-vă totodată de întregul nostru sprijin dacă ne veți solicita.

Totodată, permiteți-mi să vă invit să vizitați Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Dacă timpul v-ar permite, ați fi primul ministru al cercetării care, în 29 de ani, ar vizita institutul nostru.

Cu sinceră stimă,

Cătălin Zamfir,

Director al Institutului de Cercetare a Calității Vieții

[1] Datele de aici sunt preluate din Bogdan C. Simionescu,  Radu Dan Rusu, Cercetarea românească: problemele prezentului și provocările viitorului