Romania Sociala logo
Menu

Obsesia eşantionului reprezentativ, o frână a dezvoltării sociologiei româneşti?

autor:   11 April 2019  

Cătălin Zamfir

Aceste reflecţii au fost generate de o discuţie din ICCV pe un program foarte important în institutul nostru, calitatea vieţii.

Discuţia a pornit de la o cercetare empirică pe calitatea vieţii făcută în 1980 în România.[1] Am avut impresia, poate greşesc, că un coleg a strâmbat din nas. Care a fost eşantionul ? Doar pe mediul urban. Hm, nu a fost o cercetare reprezentativă. Eu trebuie să adaug: nici aceea doar pe urban nu a fost după regulile stricte ale reprezentativităţii. Procedura de selecţie a fost aleatorie, dar aş zice slabă, nu reprezentativă: nu s-a considerat varietatea regională, nici varietatea tipurilor de oraşe, mari mici, mijlociii; ponderea grupurilor sociale nu a fost cea din populaţie: intelectualii, de exemplu, mai mulţi decât proporţia de atunci… Deci, clar, eşantionul nu a fost reprezentativ nici pentru populaţia urbană din România anului 1980.

Dar atunci, ce concluzii poţi trage dintr-o asemenea cercetare?

Pe atunci, cercetări empirice pe eşantioane reprezentative erau extrem de rare în lume. Dacă ţin minte, cele două lucrări făcute în America şi care au lansat tema calităţii vieţii s-au făcut în prima parte a anilor ’70, dar nu pe eşantioane naţionale, ci pe mici eşantioane din care s-au extras concluzii interesante de ordin metodologic şi teoretic. Tot dacă ţin minte, în anii ’70 pe tema calităţii vieţii s-au făcut doar două cercetări sociologice empirice, cea din America şi a doua, în România.

Alegerea unui tip de eşantion trebuie să pornească de la o opţiune primară: care este obiectivul cercetării. În funcţie de obiectivul cercetării, eşantioanele trebuie să fie diferite.

Eşantionul este una dintre marile descoperiri ale ştiinţei, cu aplicaţii în toate domeniile. El este un instrument esenţial în ştiinţă, mai ales în ştiinţele care au ca obiect de cercetare realităţi cu grad ridicat de complexitate.

Vreau să încep analiza cu o propoziţie care cred că este fundamentală: Eşantionarea este un mecanism de control al varietăţii indivizilor aparținând unei clase, dar cu funcţii diferite în raport cu obiectivele cercetării.

Din această perspectivă, putem distinge două tipuri de eşantionare.

Eşantioane reprezentative

Eşantionarea reprezentativă are misiunea de a reproduce varietatea unei populaţii. Adesea, obiectivul ştiinţei este să alcătuiască „hărţi” ale realităţii, „fotografii”, aşa cum o realitate concretă există la un moment dat. Vrem să avem o imagine a teritoriului României: munţi, râuri, câmpii… Geografii au produs o mulţime de hărţi ale României care ne prezintă varietatea geografică a ţării. Dar „hărţi” facem şi pentru alte realităţi. Ne interesează populaţia României şi să captăm varietatea ei pe diferite dimensiuni: sex, vârstă, educaţie, ocupare, venituri, starea de sănătate etc. Tot hărţi sunt şi acestea, dar ele se prezintă în alt fel: statistici în tabele de date sau în grafice; chiar şi „hărţi” propriu-zise.

Recensămintele ne oferă „hărţi” ale populaţiei unei ţări. Ele se fac de regulă din 10 în 10 ani. Spre deosebire de eşantioane, includ toată populaţia, dar au costuri enorme. Dar nici aceste hărţi nu oferă o imagine completă. Sunt alese câteva caracteristici, dar sunt ignorate altele. Deşi cuprinse în multe volume, rezultatele recensămintelor nu oferă decât câteva hărţi. Ar fi nevoie şi de alte hărţi, în funcţie de varietatea intereselor ştiinţifice. Ne interesează, de exemplu, harta fericirii populaţiei româneşti, a sărăciei sau a opţiunilor politice.

Eşantioanele reprezentative sunt una dintre marile descoperiri ale cercetării ştiinţifice. Datorită costurilor ridicate, e greu să faci recensăminte câte ţi-ar trebui. Marea inovaţie: poţi face un eşantion de 1-2 mii de persoane/gospodării, nu de cele 19-20 milioane de persoane cât e populaţia României, şi aceste eşantioane pot reproduce, dacă sunt făcute după reguli precise, structura întregii populaţii, conservând varietatea ei. Obiectivul eşantioanelor reprezentative este, deci, de a produce „hărţi”. Echipa din ICCV, condusă de Ioan Mărginean, a realizat 11 asemenea „hărţi” ale calităţii vieţii: 11 cercetări naţionale pe eşantioane reprezentative. Din 2010 nu s-au mai făcut asemenea cercetări în ICCV din cauza lipsei finanţării. Ioan Mărginean a scris mult despre cum se fac eşantioane reprezentative pe tema calităţii vieţii.[2] După câte ştiu, în anii ’90, cercetările pe eşantioane reprezentative naţionale pe tema calităţii vieţii făcute de ICCV au fost printre puţinele realizate în lume, poate chiar unice. De abia în ultimele decenii s-au făcut asemenea cercetări, mai ales iniţiate de organizaţii internaţionale. Dar acestea au fost cercetări făcute „pe scurt”, pentru a face unele estimări globale, nu suficient de analitice, utilizabile ştiinţific.

Reprezentativitatea este cheia corectitudinii imaginii globale. Cea mai sigură este strict aleatoare: oferind şanse (egale şi cuantificabile) oricărui membru al populaţiei să fie ales, eşantionul rezultat exprimă fidel structura întregii populaţii. Mai există şi eşantionarea pe cote: te asigur că segmentele importante sunt prezente corect în selecţie.

Eşantioane de interes ştiinţific

Obiectivul acestor eşantioane nu este de a face hărţi, captând întreaga varietate a unei populaţii, ci, oricât de curios ar apărea, să excludă varietatea pentru a identifica comunalitatea, structurile profunde, repetabilitatea; relaţiile dintre variabilele relevante ale temei, factorii determinanţi.Este un instrument de a elimina varietatea nesemnificativă ştiinţific. Cu alte cuvinte ne interesează să construim o teorie a problemei, nu o hartă a populaţiei. Pentru acest obiectiv alte tipuri de eşantioane sunt necesare.

„Comunalitatea” este prezentă în fiecare individ al respectivei clase, dar umbrită de intruziunea multor influenţe externe. Adesea analiza unui individ este suficientă. Şi în sociologie analizele de caz sunt foarte importante. Aici descoperi structura generală a tuturor comunităţilor sau indivizilor. Problema este de a elimina impactul unor întâmplări accidentale.

Să presupunem că se găseşte un exemplar ciudat de animal preistoric. Este suficient de un singur caz pentru a identifica o nouă specie ? Da şi nu. Dacă exemplarul de animal descoperit are un picior mai scurt şi o înclinare spre înainte a coloanei vertebrale, poţi trage concluzia că aşa este întreaga specie ? Aici înţelegem relaţia dintre comunalitate şi varietate. Întâmplările vin peste reguli şi le distorsionează. Cum distingi între ele? Bunul simţ al cercetătorului este suficient să selecteze ceea ce consideră că este tipic şi să evite o diferenţiere netipică: nu va alege o vacă cu 5 picioare, dacă aşa ceva ar exista, chioară sau cu deformări determinate de boală. Pot exista caracteristici care ar putea fi nesemnificative pentru profilul populaţiei, dar nu eşti sigur că aşa stau lucrurile. Şi atunci mai extragi câteva cazuri. Este o eşantionare simplă care exprimă presupoziţia că vrei să identifici comunalitatea, dar te asiguri că nu devii prizonierul unor variaţii nesemnificative.

Eşantionul bun nu este, deci, numai cel reprezentativ. Orice extragere dintr-o populaţie a unui individ sau a unui număr de indivizi este o eşantionare. Desigur, o eşantionare poate fi mai bună sau mai proastă.

Un intelectual este nefericit şi un muncitor este fericit. Putem trage concluzia că intelectualii sunt mai nefericiţi decât muncitorii? Sau această variaţie este generată de surse întâmplătoare? Intelectualul nostru poate are o nevastă rea, iar muncitorul una bună. Este riscant să tragi concluzii din cazuri individuale. Dar dacă iei un grup mai mare de intelectuali, atunci media estimărilor elimină variaţiile întâmplătoare. Câte cazuri să iei ? Doi intelectuali sau trei sau… Numărul de cazuri este în funcţie de presupoziţiile despre incidenţa întâmplării. Regula cea mai simplă este să iei atâtea cazuri încât întâmplările se compensează reciproc şi reiese cu claritate caracteristicile definitorii. Pentru a diferenţia pe intelectuali de muncitori nu trebuie să ai un eşantion reprezentativ pe România, ci este nevoie de un alt tip de eşantion suficient pentru a pune în evidenţă comunalitatea dincolo de variabilitatea accidentală. E suficient să iei 50 de intelectuali dintr-o întreprindere? Riscul e mare. Dacă în întreprinderea respectivă e un director paranoic care îi face pe toţi angajaţi să fie nefericiţi ? Intervine o a doua regulă: trebuie să incluzi în eşantion cazuri din situaţii cât mai variate cu putinţă, care elimină astfel accidentele sistematice. Orice tip de eşantion nu conclude rezultate universal valabile. De exemplu, din cercetarea din 1980, Nivelul de şcolaritate nu corelează pozitiv, ci negativ cu Calitatea percepută a vieţii, cu Satisfacţia cu viaţa şi cu Perceperea viitorului. Cu siguranţă în marea majoritate a ţărilor, situaţia este inversă: Educaţie mai înaltă – Condiţii de viaţă mai bune – Calitatea percepută a vieţii mai ridicată – Satisfacţia cu viaţa mai ridicată – Optimism mai mare. Datele noastre nu contrazic teoria, ci forţează o dezvoltare: şi în condiţiile societăţii socialiste a anilor 1980 intelectualii aveau condiţii mai bune decât cei cu educaţie mai scăzută, dar nivelul de aspiraţii era mult mai ridicat. Exista însă un dezechilibru: aspiraţii mult mai ridicate ale intelectualilor decât standardul de viaţă şi condiţiile de viaţă.

Foarte adesea eşantionul reprezentativ nu este utilizabil pentru analizele care ne interesează. Riscul acestui tip de eşantion este că datele sunt reprezentative doar la nivelul întregului, dar subgrupurile nu mai sunt reprezentative. Subgrupurile de interes sunt, de regulă, prea mici.

Să presupunem că ne interesează să verificăm ipoteza că romii, datorită stilului lor de viaţă, sunt mai fericiţi decât românii trăind în aceleaşi condiţii. Eşantionul reprezentativ este inutil. Numărul de romi în eşantionul nostru reprezentativ este de, să zicem, 40 de persoane (4% din totalul eşantionului), şi aceştia diferenţiaţi. Nu mai putem compara semnificativ cele două grupuri. E necesar să facem un eşantion de romi şi români, trăind aproximativ în aceleaşi condiţii. Pentru că stilul de viaţă este factorul determinant, nu este important câţi romii sau români sunt luaţi din Moldova sau din Oltenia.

Pentru interese ştiinţifice, de construcţie de ipoteze şi pentru verificarea acestora, nu avem nevoie de eşantioane reprezentative, ci de eşantioane special construite pentru realizarea obiectivelor noaste de cercetare.

Îmi este teamă că în sociologie ne cam blocăm de eşantionarea reprezentativă. Prea adesea ne ferim de eşantioane de dimensiuni mai uşor realizabile, mai economice, dar cu nivel ridicat de semnificaţie pentru obiectivele noastre de cercetare. Insist asupra acestui aspect pentru a convinge pe colegi să fie mai liberi în lansarea de cercetări de interes ştiinţific. Se pot face multe cercetări cu rezultate foarte importante (aproape) fără bani ori cu bani mai puţini.

Lucrarea din 1984, de la care a pornit această discuţie, oferă un exerciţiu de tentativă de a dezvolta unele elemente metodologice şi teoretice pentru o teorie a calităţii vieţii, în limita resurselor şi a constrângerilor de atunci.

Cercetarea din 1980 s-a făcut fără bani, de către un mic grup de colegi, care a umblat cu chestionare în instituţii şi localităţi. Într-un context politic mai degrabă ostil, cu riscuri personale. Am beneficiat însă de un suport neaşteptat din partea conducerii instituţiilor, care nu ne-au cerut tot felul de aprobări. Le-a plăcut ideea şi au vrut să o susţină. Un suport fără bani: au multiplicat chestionarele, au trecut informaţia din chestionar pe cartele pentru calculator, ne-au făcut pe calculatoarele imense de atunci toate analizele pe care le-am cerut. Colegii cu poziţii politice importante au făcut un adevărat lobby pentru a putea fi publicată cartea împotriva suspiciunilor politice.

Privită din perspectiva actuală, a regulilor eşantioanelor reprezentative, cercetarea din 1980 ar suporta o mulţime de critici. Acum ne putem întreba dacă acel efort a fost important sau inutil? Dacă e să privim înapoi la scara istoriei, în anii 1970 au fost doar două cercetări sociologice pe tema calităţii vieţii în lume: una în America şi alta în România. În Europa s-au publicat unele studii teoretico-speculative, centrate mai mult pe definirea calităţii vieţii, fără cercetare empirică. După câte ştiu, cercetări sociologice empirice pe tema calităţii vieţii nu s-au făcut în Europa pe această temă. Dar, luată ca cercetare pe un eşantion reprezentativ, proiectul de atunci a conţinut unele erori şi lipsuri, inerente. Deşi nu am avut intenţia de a realiza un eşantion reprezentativ, a rezultat un eşantion mare, de 1.804 de persoane, care oferă şi o imagine a stării generale a societăţii româneşti în acea perioadă. 

Dar cercetarea de atunci a avut un cu totul alt obiectiv: să fie un exerciţiu de probare a metodologiei şi de deschidere a unor căi de dezvoltare a teoriei. Din acest punct de  vedere al contribuţiei ştiinţifice, ea şi-a atins obiectivul: s-a dezvoltat metodologia cercetării empirice, utilizată după 1990, a generat multe dezvoltări teoretice, care nici până acum nu au fost valorificate suficient. Impactul public a fost de asemenea important. A contribuit la prestigiul sociologiei în acele condiţii politice dificile. Politic, în primul guvern de după căderea comunismului din 1990, rezultat din alegeri libere, un vicepremier (ministru de stat) a avut drept portofoliu „Calitatea Vieţii şi Protecţia Socială”.[3] Dacă nu ar fi existat acea cercetare, cu siguranţă că nu ar fi fost înfiinţat la începutul anului 1990, în România, primul Institut de Cercetare a Calităţii Vieţii din lume.

Note


[1] Proiectul a fost realizat în perioada 1979-1981. Cercetarea empirică a fost realizată în primăvara-vara-toamna anului 1980. Cartea rezultată a fost publicată de abia în 1984, un adevărat miracol.  Cătălin Zamfir (coordonator). Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1984.

[2] Amintesc aici doar Ioan Mărginean, Conţinutul paradigmei calităţii vieţii. Eşantionarea în Paradigma calităţii viţeii, Ioan Mărginean şi Iuliana Precupeţu (coord.), Bucureşti: Expert, 2011, pp. 27-33.

[3] Stelian Neagoe. Istoria guvernelor României, Bucureşti: Machiavelli, 1995, p. 252.



Facebook

Umorul în comunicarea persuasivă

La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea ...

O pierdere grea pentru Sociologia Românească: Iancu Filipescu

S-a stins unul dintre marii sociologi români contemporani. O spun din toată inima. Stilul sociologului Iancu Filipescu a fost unic. Iancu a trăit sociologia. Iancu, poate cel mai mult dintre sociologi, a vorbit cu inima despre sociologie. A fost un erudit al istoriei sociologie românești. Un excelent coleg. Am lucrat ...

Ștefan Boncu și Andrei Holman (coord.). „Cum gândim în viața de zi cu zi”

În volumul coordonat de Ștefan Boncu și Andrei Holman, profesori în Departamentul de psihologie din Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației ( Universitatea „Al. I Cuza” din Iași), 43 de cercetători științifici și profesori din centrele universitare București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara și-au reunit competențele pentru a explica, pe baza studiilor teoretice și a cercetărilor ...

Un bilanț al ”tranziției” României: perspectiva românilor

Schimbări în relația comunitate/ guvernare Revoluția Română 1989. S-au produs schimbări de structură a societății românești. Dar și în starea de spirit a populației. Câteva reflecții asupra ce simțeau oamenii înainte, ce simțeau ei în scurtul moment al Revoluției și ce s-a întâmplat după. Înainte. În anii 70-80 s-a consolidat un larg consens negativ: populația în ...

Influenţa mass-media: „Ce?” sau „Cum?”

În lumea cercetătorilor influenţei mass-media asupra opiniei publice este bine cunoscută teza profesorului Bernard C. Cohen, şeful Departamentului de ştiinţe politice de la Universitatea Wisconsin–Madison, despre presă: „Este posibil să nu aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor cum să gândească, dar are ...

Iancu Filipescu, Mărturii și mărturisiri, 2019 (Plachetă omagială, 41 p.)

Am strâns laolaltă interviurile cu profesorul Iancu Filipescu, publicate în revista „România Socială” în intervalul 4 aprilie - 18 mai a.c. (ziua de naștere a autorului), la care am adăugat amintirile sale despre activitatea Laboratorului de Sociologie al Universității din București, unde Iancu Filipescu, absolvent al primei promoții de sociologi (1966-1970), și-a desfășurat activitatea ca ...

In memoriam Iancu Filipescu

Plecarea dintre noi a sociologului Iancu Filipescu lasă un gol în sociologia românească. Contribuțiile sale la cunoașterea istoriei sociologiei din România au reprezentat o prioritate a activității științifice desfășurate de-a lungul vieții. Perseverența și dăruirea prin care a adus către publicul specializat, și nu numai, activitatea sociologilor din perioada interbelică au fost ...

Cum ne încurcăm într-o ideologie imprecis formulată

Sebastian Fitzek, în eseul alăturat, pune o problemă extrem de interesantă: urgența unui proiect european centrat pe familie. Înțeleg mesajul lui Sebastian: pentru a avea viitorul pe care îl dorim trebuie să alegem un tip de familie care va genera viitorul pe care îl dorim prin copiii săi. Este nu numai interesantă filozofic, dar ...