Aceste reflecţii au fost generate de o discuţie din ICCV pe
un program foarte important în institutul nostru, calitatea vieţii.
Discuţia a pornit de la o cercetare empirică pe calitatea
vieţii făcută în 1980 în România.[1]
Am avut impresia, poate greşesc, că un coleg a strâmbat din nas. Care a fost
eşantionul ? Doar pe mediul urban. Hm, nu a fost o cercetare reprezentativă. Eu trebuie să adaug: nici
aceea doar pe urban nu a fost după regulile stricte ale reprezentativităţii.
Procedura de selecţie a fost aleatorie, dar aş zice slabă, nu reprezentativă: nu s-a considerat varietatea regională,
nici varietatea tipurilor de oraşe, mari mici, mijlociii; ponderea grupurilor
sociale nu a fost cea din populaţie: intelectualii, de exemplu, mai mulţi decât
proporţia de atunci… Deci, clar, eşantionul nu a fost reprezentativ nici
pentru populaţia urbană din România anului 1980.
Dar atunci, ce concluzii poţi trage dintr-o asemenea
cercetare?
Pe atunci, cercetări empirice pe eşantioane reprezentative
erau extrem de rare în lume. Dacă ţin minte, cele două lucrări făcute în
America şi care au lansat tema calităţii vieţii s-au făcut în prima parte a
anilor ’70, dar nu pe eşantioane naţionale, ci pe mici eşantioane din care s-au
extras concluzii interesante de ordin metodologic şi teoretic. Tot dacă ţin
minte, în anii ’70 pe tema calităţii vieţii s-au făcut doar două cercetări
sociologice empirice, cea din America şi a doua, în România.
Alegerea unui tip de eşantion trebuie să pornească de la o
opţiune primară: care este obiectivul
cercetării. În funcţie de obiectivul cercetării, eşantioanele trebuie să
fie diferite.
Eşantionul este
una dintre marile descoperiri ale ştiinţei, cu aplicaţii în toate domeniile. El
este un instrument esenţial în ştiinţă, mai ales în ştiinţele care au ca obiect
de cercetare realităţi cu grad ridicat de complexitate.
Vreau să încep analiza cu o propoziţie care cred că este
fundamentală: Eşantionarea este un
mecanism de control al varietăţii
indivizilor aparținând unei clase, dar cu funcţii diferite în raport cu
obiectivele cercetării.
Din această perspectivă, putem distinge două tipuri de
eşantionare.
Eşantioane reprezentative
Eşantionarea
reprezentativă are misiunea de a reproduce varietatea unei populaţii. Adesea,
obiectivul ştiinţei este să alcătuiască „hărţi” ale realităţii, „fotografii”,
aşa cum o realitate concretă există la un moment dat. Vrem să avem o imagine a
teritoriului României: munţi, râuri, câmpii… Geografii au produs o mulţime de
hărţi ale României care ne prezintă varietatea geografică a ţării. Dar „hărţi”
facem şi pentru alte realităţi. Ne interesează populaţia României şi să captăm
varietatea ei pe diferite dimensiuni: sex, vârstă, educaţie, ocupare, venituri,
starea de sănătate etc. Tot hărţi sunt şi acestea, dar ele se prezintă în alt
fel: statistici în tabele de date sau în grafice; chiar şi „hărţi”
propriu-zise.
Recensămintele ne oferă „hărţi” ale populaţiei unei ţări. Ele
se fac de regulă din 10 în 10 ani. Spre deosebire de eşantioane, includ toată
populaţia, dar au costuri enorme. Dar nici aceste hărţi nu oferă o imagine
completă. Sunt alese câteva caracteristici, dar sunt ignorate altele. Deşi
cuprinse în multe volume, rezultatele recensămintelor nu oferă decât câteva
hărţi. Ar fi nevoie şi de alte hărţi, în funcţie de varietatea intereselor
ştiinţifice. Ne interesează, de exemplu, harta fericirii populaţiei româneşti,
a sărăciei sau a opţiunilor politice.
Eşantioanele reprezentative sunt una dintre marile descoperiri
ale cercetării ştiinţifice. Datorită costurilor ridicate, e greu să faci
recensăminte câte ţi-ar trebui. Marea inovaţie: poţi face un eşantion de 1-2
mii de persoane/gospodării, nu de cele 19-20 milioane de persoane cât e
populaţia României, şi aceste eşantioane pot reproduce, dacă sunt făcute după
reguli precise, structura întregii populaţii, conservând varietatea ei.
Obiectivul eşantioanelor reprezentative este, deci, de a produce „hărţi”. Echipa
din ICCV, condusă de Ioan Mărginean, a realizat 11 asemenea „hărţi” ale
calităţii vieţii: 11 cercetări naţionale pe eşantioane reprezentative. Din 2010
nu s-au mai făcut asemenea cercetări în ICCV din cauza lipsei finanţării. Ioan
Mărginean a scris mult despre cum se fac eşantioane reprezentative pe tema
calităţii vieţii.[2] După câte ştiu, în anii
’90, cercetările pe eşantioane reprezentative naţionale pe tema calităţii
vieţii făcute de ICCV au fost printre puţinele realizate în lume, poate chiar
unice. De abia în ultimele decenii s-au făcut asemenea cercetări, mai ales
iniţiate de organizaţii internaţionale. Dar acestea au fost cercetări făcute
„pe scurt”, pentru a face unele estimări globale, nu suficient de analitice,
utilizabile ştiinţific.
Reprezentativitatea este cheia corectitudinii imaginii
globale. Cea mai sigură este strict aleatoare: oferind şanse (egale şi
cuantificabile) oricărui membru al populaţiei să fie ales, eşantionul rezultat
exprimă fidel structura întregii populaţii. Mai există şi eşantionarea pe cote:
te asigur că segmentele importante sunt prezente corect în selecţie.
Eşantioane de interes ştiinţific
Obiectivul acestor eşantioane nu este de a face hărţi, captând întreaga varietate a unei
populaţii, ci, oricât de curios ar apărea, să excludă varietatea pentru a identifica comunalitatea, structurile
profunde, repetabilitatea; relaţiile
dintre variabilele relevante ale temei, factorii determinanţi.Este un instrument de a elimina
varietatea nesemnificativă ştiinţific. Cu alte cuvinte ne interesează să
construim o teorie a problemei, nu o hartă a populaţiei. Pentru acest
obiectiv alte tipuri de eşantioane sunt necesare.
„Comunalitatea” este prezentă în fiecare individ al
respectivei clase, dar umbrită de intruziunea multor influenţe externe. Adesea
analiza unui individ este suficientă. Şi în sociologie analizele de caz sunt foarte importante. Aici descoperi structura
generală a tuturor comunităţilor sau indivizilor. Problema este de a elimina
impactul unor întâmplări accidentale.
Să presupunem că se găseşte un exemplar ciudat de animal
preistoric. Este suficient de un singur caz pentru a identifica o nouă specie ?
Da şi nu. Dacă exemplarul de animal descoperit are un picior mai scurt şi o
înclinare spre înainte a coloanei vertebrale, poţi trage concluzia că aşa este
întreaga specie ? Aici înţelegem relaţia dintre comunalitate şi varietate.
Întâmplările vin peste reguli şi le distorsionează. Cum distingi între ele?
Bunul simţ al cercetătorului este suficient să selecteze ceea ce consideră că
este tipic şi să evite o diferenţiere netipică: nu va alege o vacă cu 5
picioare, dacă aşa ceva ar exista, chioară sau cu deformări determinate de
boală. Pot exista caracteristici care ar putea fi nesemnificative pentru
profilul populaţiei, dar nu eşti sigur că aşa stau lucrurile. Şi atunci mai
extragi câteva cazuri. Este o eşantionare
simplă care exprimă presupoziţia că vrei să identifici comunalitatea, dar
te asiguri că nu devii prizonierul unor variaţii nesemnificative.
Eşantionul bun nu este, deci, numai cel reprezentativ. Orice
extragere dintr-o populaţie a unui individ sau a unui număr de indivizi este o
eşantionare. Desigur, o eşantionare poate fi mai bună sau mai proastă.
Un intelectual este nefericit şi un muncitor este fericit.
Putem trage concluzia că intelectualii sunt mai nefericiţi decât muncitorii?
Sau această variaţie este generată de surse întâmplătoare? Intelectualul nostru
poate are o nevastă rea, iar muncitorul una bună. Este riscant să tragi
concluzii din cazuri individuale. Dar dacă iei un grup mai mare de
intelectuali, atunci media estimărilor elimină variaţiile întâmplătoare. Câte
cazuri să iei ? Doi intelectuali sau trei sau… Numărul de cazuri este în funcţie
de presupoziţiile despre incidenţa întâmplării. Regula cea mai simplă este să iei atâtea cazuri încât întâmplările se
compensează reciproc şi reiese cu claritate caracteristicile definitorii.
Pentru a diferenţia pe intelectuali de muncitori nu trebuie să ai un eşantion
reprezentativ pe România, ci este nevoie de un alt tip de eşantion suficient
pentru a pune în evidenţă comunalitatea dincolo de variabilitatea accidentală.
E suficient să iei 50 de intelectuali dintr-o întreprindere? Riscul e mare.
Dacă în întreprinderea respectivă e un director paranoic care îi face pe toţi
angajaţi să fie nefericiţi ? Intervine o a doua regulă: trebuie să incluzi în
eşantion cazuri din situaţii cât mai variate cu putinţă, care elimină astfel
accidentele sistematice. Orice tip de eşantion nu conclude rezultate universal
valabile. De exemplu, din cercetarea din 1980, Nivelul de şcolaritate nu corelează pozitiv, ci negativ cu Calitatea percepută a vieţii, cu Satisfacţia cu viaţa şi cu Perceperea viitorului. Cu siguranţă în marea
majoritate a ţărilor, situaţia este inversă: Educaţie mai înaltă – Condiţii de viaţă mai bune – Calitatea percepută
a vieţii mai ridicată – Satisfacţia cu viaţa mai ridicată – Optimism mai mare. Datele
noastre nu contrazic teoria, ci forţează o dezvoltare: şi în condiţiile
societăţii socialiste a anilor 1980 intelectualii aveau condiţii mai bune decât
cei cu educaţie mai scăzută, dar nivelul de aspiraţii era mult mai ridicat.
Exista însă un dezechilibru: aspiraţii mult mai ridicate ale intelectualilor decât
standardul de viaţă şi condiţiile de viaţă.
Foarte adesea eşantionul reprezentativ nu este utilizabil
pentru analizele care ne interesează. Riscul acestui tip de eşantion este că
datele sunt reprezentative doar la nivelul întregului, dar subgrupurile nu mai
sunt reprezentative. Subgrupurile de interes sunt, de regulă, prea mici.
Să presupunem că ne interesează să verificăm ipoteza că
romii, datorită stilului lor de viaţă, sunt mai fericiţi decât românii trăind
în aceleaşi condiţii. Eşantionul reprezentativ este inutil. Numărul de romi în
eşantionul nostru reprezentativ este de, să zicem, 40 de persoane (4% din
totalul eşantionului), şi aceştia diferenţiaţi. Nu mai putem compara
semnificativ cele două grupuri. E necesar să facem un eşantion de romi şi
români, trăind aproximativ în aceleaşi condiţii. Pentru că stilul de viaţă este
factorul determinant, nu este important câţi romii sau români sunt luaţi din
Moldova sau din Oltenia.
Pentru interese ştiinţifice, de construcţie de ipoteze şi
pentru verificarea acestora, nu avem nevoie de eşantioane reprezentative, ci de
eşantioane special construite pentru realizarea obiectivelor noaste de
cercetare.
Îmi este teamă că în sociologie ne cam blocăm de
eşantionarea reprezentativă. Prea adesea ne ferim de eşantioane de dimensiuni
mai uşor realizabile, mai economice, dar cu nivel ridicat de semnificaţie
pentru obiectivele noastre de cercetare. Insist asupra acestui aspect pentru a
convinge pe colegi să fie mai liberi în lansarea de cercetări de interes ştiinţific.
Se pot face multe cercetări cu rezultate foarte importante (aproape) fără bani
ori cu bani mai puţini.
Lucrarea din 1984, de la care a pornit această discuţie,
oferă un exerciţiu de tentativă de a dezvolta unele elemente metodologice şi
teoretice pentru o teorie a calităţii vieţii, în limita resurselor şi a
constrângerilor de atunci.
Cercetarea din 1980 s-a făcut fără bani, de către un mic
grup de colegi, care a umblat cu chestionare în instituţii şi localităţi.
Într-un context politic mai degrabă ostil, cu riscuri personale. Am beneficiat
însă de un suport neaşteptat din partea conducerii instituţiilor, care nu ne-au
cerut tot felul de aprobări. Le-a plăcut ideea şi au vrut să o susţină. Un
suport fără bani: au multiplicat chestionarele, au trecut informaţia din
chestionar pe cartele pentru calculator, ne-au făcut pe calculatoarele imense
de atunci toate analizele pe care le-am cerut. Colegii cu poziţii politice
importante au făcut un adevărat lobby pentru a putea fi publicată cartea
împotriva suspiciunilor politice.
Privită din perspectiva actuală, a regulilor eşantioanelor
reprezentative, cercetarea din 1980 ar suporta o mulţime de critici. Acum ne
putem întreba dacă acel efort a fost important sau inutil? Dacă e să privim
înapoi la scara istoriei, în anii 1970 au fost doar două cercetări sociologice
pe tema calităţii vieţii în lume: una în America şi alta în România. În Europa
s-au publicat unele studii teoretico-speculative, centrate mai mult pe
definirea calităţii vieţii, fără cercetare empirică. După câte ştiu, cercetări
sociologice empirice pe tema calităţii vieţii nu s-au făcut în Europa pe
această temă. Dar, luată ca cercetare pe un eşantion reprezentativ, proiectul
de atunci a conţinut unele erori şi lipsuri, inerente. Deşi nu am avut intenţia
de a realiza un eşantion reprezentativ, a rezultat un eşantion mare, de 1.804
de persoane, care oferă şi o imagine a stării generale a societăţii româneşti
în acea perioadă.
Dar cercetarea de atunci a avut un cu totul alt obiectiv: să
fie un exerciţiu de probare a metodologiei şi de deschidere a unor căi de
dezvoltare a teoriei. Din acest punct de
vedere al contribuţiei ştiinţifice, ea şi-a atins obiectivul: s-a
dezvoltat metodologia cercetării empirice, utilizată după 1990, a generat multe
dezvoltări teoretice, care nici până acum nu au fost valorificate suficient.
Impactul public a fost de asemenea important. A contribuit la prestigiul
sociologiei în acele condiţii politice dificile. Politic, în primul guvern de
după căderea comunismului din 1990, rezultat din alegeri libere, un vicepremier
(ministru de stat) a avut drept portofoliu „Calitatea Vieţii şi Protecţia
Socială”.[3]
Dacă nu ar fi existat acea cercetare, cu siguranţă că nu ar fi fost înfiinţat la
începutul anului 1990, în România, primul Institut de Cercetare a Calităţii Vieţii
din lume.
Note
[1]
Proiectul a fost realizat în perioada 1979-1981. Cercetarea empirică a fost
realizată în primăvara-vara-toamna anului 1980. Cartea rezultată a fost
publicată de abia în 1984, un adevărat miracol.
Cătălin Zamfir (coordonator). Indicatori
şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Bucureşti: Editura Academiei RSR,
1984.
[2]
Amintesc aici doar Ioan Mărginean, Conţinutul
paradigmei calităţii vieţii. Eşantionarea în Paradigma calităţii viţeii, Ioan Mărginean şi Iuliana Precupeţu
(coord.), Bucureşti: Expert, 2011, pp. 27-33.
[3]
Stelian Neagoe. Istoria guvernelor
României, Bucureşti: Machiavelli, 1995, p. 252.
