Romania Sociala logo
Menu

Paradigma subdezvoltării României: un Marxism fără comunism. Elemente pentru o teorie a tranziției românești  (I)

autor:   13 October 2016  

Cătălin Zamfir

Datele oferite de statistica europeană plasează România la aproape toți indicatorii sociali și economici pe o poziție jenantă la coada Europei. Vezi Calitatea vieții: 2015-2035 ceva mai jos în România socială.

E cazul să ne întrebăm de ce ?

Frecvent circulă explicația: pentru că așa sunt românii. Eu sunt bucuros că sunt român. Și bune și mai puțin bune. Dar au fost momente istorice în care noi românii am dovedit că atunci când am avut șanse sau confruntați cu momente critice am fost la înălțime. Ca sociolog sunt jenat să se tot dea vina pe românii de la Decebal și Traian.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în ultimii 26 ani cred că trebuie să căutăm explicația în modul în care a fost concepută tranziția României.

La o analiză mai atentă constatăm un lucru surprinzător. Viziunea factorilor politici actuali este fundată pe un model de societate preluat din teoria economică clasică de la mijlocul secolului XIX, amplu dezvoltată în direcția paradigmei comuniste de Marx. Treptat, în mintea mea s-a conturat ideea că tranziția în România s-a bazat pe ceea ce eu numesc paradigma lui Marx fără comunism.

Unde a avut Marx dreptate și unde nu

În opera impresionantă a lui Marx, Capitalul, găsim o expunere clasică a economiei capitaliste de piață.

Modelul clasic al economiei capitaliste de piață este schematic următorul: economia este compusă din proprietari de capital care organizează producția pentru obținerea profitului; competiția pe piață asigură profitul și este factorul generator al creșterii economice. Întreaga economie este reglată de mecanismele pieței.

Economia de piață a devenit mondială, dincolo de granițele naționale. Aproape două secole în urmă, Marx formula o concluzie netă: națiunile vor dispare rapid în fața mondializării.  Interesele naționale pot interveni, dar ele contravin procesului economiei mondializate. Ele dispar în fața intereselor capitalismului mondial.  Națiunile au devenit mai mult o frână. Marx acorda națiunii doar o importanță marginală.

Conflictele sociale structurale s-au mondializat și ele: lupta de clasă între capitaliștii de pretutindeni și proletarii de pretutindeni. Manifestul comunist avea pe frontonul său ”Proletari din toate țările, uniți-vă”. Capitalismul devenise o clasă mondială și schimbarea puterii sale nu putea fi decât mondială. Revoluția comunistă nu va fi națională, ci internațională. Orice revoluție într-o țară inevitabil ar fi înăbușită prin intervenția capitalismului mondial.  Revoluția va începe din țările capitaliste dezvoltate, dar se va extinde rapid pe tot globul. Partidul comunist, care exprima interesele proletariatului mondial, s-a constituit la mijlocul secolului XIX ca un partid internațional, nu național: internaționala comunistă.

Din acest model, Marx a derivat o predicție asupra viitorului omenirii: revoluția comunistă mondială va instaura o nouă societate, societatea comunistă, care va fi de la început mondială, nu națională.

Reconsiderat din perspectiva actuală, Marx a făcut trei erori pline de consecințe.

  1. O mondializare economică și politică ”goală”, fără națiuni. Rolul națiunilor nu urma să scadă.
  2. Lupta de clasă se va ascuții ducând inevitabil la o revoluție comunistă mondială.
  3. Statul național va deveni tot mai accentuat un instrument de opresiune socială (”stat burghez”).

Ce a probat istoria ?

Predicțiile lui Marx au fost infirmate.

Creșterea economiei capitaliste nu a avut loc prin diminuarea rapidă a rolului națiunilor. Dimpotrivă, secolul XX a fost secolul exploziei națiunilor. Creșterea economică capitalistă nu a fost frânată de cadrele naționale, ci a fost susținută de acestea. Pe fondul unei economii mondializate, interesele economice naționale sunt promovate nu numai cu puterea economică, dar și cu mijloacele politice. Conceptul de imperialism (dominarea națiunilor puternice economic și politic) nu îl găsim în viziunea lui Marx, ci mai târziu, la începutul secolului XX. Rezultatul a fost o economie capitalistă mondializată, pe fondul căruia s-a coagulat controlul politic al națiunilor puternice.

Conflictul social nu s-a mondializat, ci s-a internalizat, în interiorul națiunilor. În cadrele naționale s-au desfășurat conflictele sociale și aici s-au adoptat soluții.

Societatea mijlocului secolului XIX era în pragul exploziilor sociale. Dar conflictul social nu s-a acutizat, cum a argumentat Marx, ci a evoluat într-o direcție nedistructivă: nu revoluție, ci negociere și chiar parteneriat pentru promovarea interesului local și național comun.

Proletariatul nu s-a organizat într-un partid politic care să promoveze revoluția comunistă mondială, ci mai degrabă în sindicate care au negociat cu patronatul condiții mai bune de muncă. La început, mișcarea comunistă internațională a considerat sindicatele ca trădătoare ale clasei  muncitoare.

Marx a considerat că explozia capitalismului se fundează pe sărăcirea progresivă a proletariatului. Capitalism s-a dezvoltat inițial fără ”societate” și împotriva ei. În acest context, era firesc ca Marx să considere că statul este unul opresiv, un instrument al menținerii capitalismului împotriva protestelor sociale.

Intrat într-o nouă fază, capitalismul a realizat că dezvoltarea economică nu mai poate fi sustenabilă fără comunitate, chiar împotriva ei. Societatea a devenit un factor important de luat în considerare. Nu mai este posibil un capitalism fără societate, dezvoltat pe o comunitate sărăcită. S-a produs o reformă profundă a societății capitaliste în mod special prin reconsiderarea importanței comunității sociale.

Statul, cu siguranță, a fost și un instrument de control social, dar a devenit și un arbitru al conflictului social. Negocierea a fost inevitabil completată cu adoptarea principiului parteneriatului: capitalul și munca au un interes comun, dezvoltarea economiei locale și naționale. Statul burghez, opresiv s-a transformat într-un ”stat social”, mai târziu numit chiar ”stat al bunăstării”, cu misiunea de a promova interesul național. În acest context, valoarea interesului național a prins substanță.

Dacă Marx considera că în perspectivă statul va dispare, în secolul XX statele s-au dezvoltat rapid, multiplicându-și funcțiile. În Europa bugetele care susțin funcționarea statelor au crescut rapid, apropiindu-se de 50% din PIB, uneori chiar mai mult.

Rolul cheie în reforma societății capitaliste a fost statul. Și statul a fost instrumentul principal al societății naționale. Spre sfârșitul secolului XIX, statul a dezvoltat rapid funcții sociale. Funcția socială care s-a dezvoltat rapid a fost educația. Ca instrument al coagulării națiunii s-au dezvoltat funcțiilor culturale ale statului: promovarea limbii, culturii naționale și istoria națiunii. O adevărată revoluție publică: constituirea sistemului de asigurări sociale, sistemul de pensii. S-a adăugat rapid sistemul public de sănătate și de asistență socială.

Dezvoltarea lumii moderne s-a făcut prin depărtarea de predicțiile făcute de Marx.

Care este politica românească a tranziției ?

  1. Un mondialism ”gol”, fără națiune. O politică de integrare rapidă în economia mondială, dar la marginea săracă a acesteia, cu ignorarea interesului național.
  1. Însăși idea de națiune a fost suspectată de a ascunde o mentalitate comunistă. Chiar menționarea interesului național este taxată ca ”naționalism extremist”. Politica economică a fost dominată nu de susținerea creșterii economiei românești, ci de privatizarea ”oricum” și ”orcui”, de preferință ”investitorului străin”; privatizarea prin distrugerea capacităților existente, nu valorificarea lor. Dacă cineva ar atrage atenția că nu trebuie să vindem oricum și oricui resursele naționale este blamată cu eticheta infamantă ”iarăși, nu ne vindem țara ?”. Deci integrarea în economia mondială se face prin vinderea resurselor natural și acumulate istoric. Zilele trecute, la televizor s-a discutat dacă nu ar trebui să fim mai prudenți când vindem aeroportului Otopeni. O doamnă parlamentar a sărit indignată: ”ce, iar sloganul nu ne vindem țara ?”.
  1. O politică a statului mic. În contextul European al statelor cu ample funcții sociale, politica tranziției românești a fost dominate de efortul de a menține statul românesc la nivelul cel mai mic posibil, dacă nu chiar desființarea lui treptată. Și datele arată că acum, la sfârșitul tranziției, statul român este cel mai restrâns comparativ cu celelalte state europene.
  1. Abandonarea statului responsabil social. Locurile de muncă s-au redus la jumătate în primii ani ai tranziției, de la 8,4 milioane, la în jur de 4,5 milioane. De două decenii numărul locurilor de muncă salariale nu depășește 5 milioane. Partidele politice au considerat că nu e responsabilitatea lor să crească locurile de muncă. Politica salarială este dominată de politica salariului mic. Rezultatul cumulat a fost o sărăcire masivă, aproape 40% din populație, cea mai ridicată din Europa.

Deci un marxism fără comunism ? Da, o mondializare goală, fără națiune și chiar împotriva națiunii, o mondializare globală pe spatele sărăcirii populației, o mondializare globală cu o politică de disoluție a statului.



Facebook

Cultură şi calitatea vieţii 1918-2018. Câteva reflecţii

Cultura, alături de economie şi politică, este parte a condiţiilor de viaţă din societate. Valorile modelează aspiraţiile oamenilor pentru o viaţă (mai) bună, ceea ce este o sursă a variaţiei calităţii vieţii în spaţiu şi timp. Cultura creează nevoi pe care comunitatea le consideră esenţiale pentru bunăstarea ei. Lectura, vizionarea spectacolelor de teatru sau film, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Soluţia de ultimă instanţă

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, vom observa că finanţarea pierderilor acumulate în băncile „too big to fail” prin majorarea nesustenabilă a datoriilor guvernamentale a reprezentat soluţia de ultimă instanţă utilizată de Fed, BCE şi BCJ după aproape două decenii de „altruism monetar”. Evident, aceste „naţionalizări” de credite putrede, practicate în mod sistematic ...

Alin Gavreliuc, Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspectve, Iași, Editura Polirom, 2019 (519 p.)

Lectura sagace a cărţii domnului Alin Gavreliuc, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, va dezvălui rosturile psihologiei sociale, care în viziunea autorului sunt acelea de a ne ajuta „Să rămînem şi să sporim calitatea noastră de oameni: discernămîntul, ancorat într‑o serie de atitudini şi valori netranzacţionale, precum renunţarea la sine pentru celălalt, cultivarea libertăţii, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Două decenii pierdute

După cum este cunoscut, economia Zonei Euro (ZE) a fost grav afectată de implozia economico-financiară din 2008. Din această cauză, ZE a înregistrat în ultimul deceniu o creştere economică cu mult sub aşteptări. Într-adevăr, dacă analizăm la nivel mondial dinamica produsului intern brut (PIB) cuantificat în dolari internaţionali, vom constata ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Se mai poate salva Zona Euro?

Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări, reducerea datoriilor guvernamentale nu ...

Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc

În luna decembrie 2018 a apărut cartea lui Sebastian Țoc, cercetător ICCV, Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc, București, Editura Pro Universitaria. Cartea își propune să explice cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Fiind compusă din cinci capitole, introducere și concluzii, lucrarea ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Studiu de caz: datoria publică a Franţei

Dar cum poate fi validată afirmaţia că guvernele menţionate sunt înglodate în datorii? Evident, printr-un studiu de caz ipotetic. Să presupunem, deci, că executivul de la Paris va decide ameliorarea semnificativă a bonităţii sale financiare prin diminuarea nivelului datoriei publice de la 100% la 50% din PIB. Să presupunem, de asemenea, că Franţa va înregistra ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 6. Salariaţii din sectorul public: de la percepţia falsă la realitatea statului minimal

Creşterea numărului de salariaţi din sectorul public al economiei reprezintă o problemă crucială în cazul ţării noastre. Deşi foarte mulţi compatrioţi cred că numărul de salariaţi din învăţământ, sănătate, apărare şi administraţia publică este mult prea mare, această percepţie, indusă în mod sistematic de anumiţi lideri de opinie, este complet falsă, întrucât locuitorii ţării noastre beneficiază ...