În sincronie cu toate instituțiile purtătoare de ethos românesc, ICCV a luat inițiativa de a redacta istoria socială a dinamicii spațiului social românesc în secolul care a marcat Marea Unire a tuturor românilor, opus finalizat recent și lansat în circuitul științific de profil.

Cu un nivel de expertiză de tip academic, textul prezintă efortul de construcție instituțională a României atât în amonte, cât și în aval de anul Marii Uniri, aceasta fiind diferența majoră dintre istoria socială (perspectiva sociologică) și perspectiva (strict evenimențial-cronologică) a multiplelor istorii ale celorlalte componente ale spațiului social al țării noastre în secolul românesc de unitate națională.

Structurată pe patru niveluri de istoricitate socială, exegeza ia ca punct de plecare faza de trecere de la primele intențiide statalitate românească (zădărnicite cu brutatilate de  forțe străine), până la construcția instituțională a statalității românești și la afirmarea României ca subiect juridic la nivel european. Fără să omită vicisitudinile proximității geopolitice ale românilor din teritoriile locuite de români, dar și fără să le dramatizeze, autorul relevă cu pertinență științifică și cu mare eleganță stilistică inteligența socială a românilor care nu și-au pierdut profilul identitar, deși au trăit în aria competiției a trei Mari Imperii: Imperiul Otoman care stăpânea „de drept” acele trei provincii românești, Imperiul Țarist care le stăpânea de fapt, și  Imperiul Habsburgic, care pretindea și una și alta… Evoluția sociologică a românității nu apare personalizată la nivelul unor personalități mesianice, dar nici ca hazard al echilibrului de putere al Puternicilor vremii „ispitiți de belșugul locurilor”(Nicolae Iorga); recursul la mentalul nostru colectiveste nota de profundă originalitate a lucrării carerealizează un certificat de identitate instituțională a nașterii și modernizării României ca stat național unitar. Iată din ce cauză, Istoria socială a României, ca operă care se poate asimila  aniversării Centenarului, nu are nimic festiv, conjunctural. Este un model de exegeză pentru tinerii sociologi și istorici deopotrivă, care urmează să gestioneze managementul imaginii  României în viitorul modernizării României la cotele civilizației contemporane.In acest context merită remarcat comportamentul tinerilor din secolul trecut care, după finalizarea studiilor în diverse universități din străinătate, au revenit în țară pentru  a-și pune achizițiile de competență în slujba scoaterii neamului românesc din subdezvoltare, construind instituții cu care să putem intra în rezonanță la nivel european, chiar dacă în acel timp, situația economică era la nivel de Eviu Mediu întârziat. Recuperarea memoriei colective a acelui timp istoric relevă și dimensiunea pedagogică a acestei lucrări în care se vede rafinamentul universitarului prin vocație al autorului a cărui carieră de profesor nu s-a rezumat la  rutina diseminare de informație pentru cursuri, seminarii sau laboratoarele de profil.

O remarcă specială merită și replica discretă, dar fermă, a celor care au inoculat ideea „formelor fără fond” cu referire la orientarea autorităților românești către stilul occidental de viață: atunci, nu a fost vorba de mimetism instituțional, ci contextul impunea construcția unor instituții prin intermediul cărora să putem intra în rezonanță cu structurile de profil din Europa, deoarece Europa geografică în care eram parte, necesita și o europenizare a valorilor, iar în acel timp aceasta era singura modalitate, de reducere a decalajelor, pe care au înteles-o autoritățile cu aportul calificat al tinerilor școliți în străinătate; aceștia au revenit în țară ca întemeietori de  instituții medicale, educative, de cercetare și chiar politice. Această abordare oarecum polemică față de ceea ce apare in spațiulpublic de astăzi, conferă o calitate în plus textului și îl face irefutabil. Autorul nu a intenționat să deschidă polemici de îndoielnică utilitate, ci s-a centrat pe plasarea evoluției firești a mentalului nostru colectiv în matricea sa originală, fără exagerările unor analiști,chiar istorici, autohtoni sau străini.

În ceea ce privește schimbarea de paradigmă ideologică din 1989, prezentată  triumfalist de unii, apocaliptic de alții, acest subiect destul de controversat, este prezentat prin evoluțiile ulterioare ale spațiului social românesc în contextul opțiunilor de integrare general europeană fără calificative, sau pusee partizane. Este și acesta, oricât de curios ar părea, un act de curaj epistemologic, deoarece rafinamentul analitic al redutabilului sociolog prin vocație, a evitat cu eleganță argumentativă, ispita intrării în replici care exced deontologia profesională a sociologului.

Spre deosebire de celelalte structuri organizaționale, implicate în diverse grade și forme de gesticulație publică, domnul Acad. prof.univ.dr. Cătălin Zamfir s-a focalizat pe constantele spațiului social românesc, focalizând demersul pe valorile fundmentale ale evoluției noastre comunitare dincolo de contextele, de multe ori, ostile afimării românității și românismului. Așadar, echidistant atât față de narcisismul etnocentric endogen al unor episoade istorice rămase controversabile (mișcarea legionară), cât și față de mimetismul instituțional al altor secvențe de istorie românească (socialismul de tip sovietic, din timpul guvernării comuniste), autorul a păstrat perspectiva sociologică de abordare în aria „neutralității axiologice” promovate de Max Weber. Astfel, fără nici un derapaj în peisajul ispititor al istoriei evenimențiale, unde istoricii se întrec să prezinte diverse „descoperiri”, unele astronomic depărtate de cursul istoric al evenimentelor (viața personală a liderilor, tipologia conflictelor în care au fost implicați, etc.), sociologul-cercetător a păstrat fluxul constantelor sociale care au contribuit inconfundabil la crearea profilului identitar al României ca stat unitar, partener valabil de dialog la nivel european și internațional. Pe aceste coordonate, Istoria socială a României (1918-2018), dincolo de performanța sa sociologică în sine, este, în același timp, și o replică fermă adresată celor care mai susțin că România nu este guvernabilă în formula geopolitică de astăzi (Aneli Ute Gabany). Cu o încadrare epistemologică remarcabilă, lucrarea poate avea și o astfel de utilitate pentru actorii noștri decizionali de azi, și pentru cei care vor urca în intervalul de autoritate al lideranței în viitorul indefinit al României.

Celor familiarizați cu rutinele, clișeele și chiar poncifele unor istorici centrați pe evenimențialul senzațional, le atragem atenția că nu vor găsi nimic din toate acestea în prezentul  studiu, deoarece descrierea unor evenimente ține de variabilele spațiului social, și  aparține sociografiei, nu sunt nici măcar istorie! Sociologia face distincție între variabilele spațiului social (ideologia) și constantele spațiului social (educația, sănătatea, administrația); recenta exegeză la care ne referim nu descrie, ci explică prin contextele și cauzele care au generat o anumită formulă politico-administrativă menită să mențină România ca țară demnă de respect la masa tratativelor europene și internaționale. Ca rezultat: nimic strident, nimic pro domo și fără nici un puseu de entocentrism sau de etnofobie. În concluzie, un studiu care merită a fi diseminat nunumai printre actorii decizionali, ci și printre studențiiși elevii din preuniversitar. În acest sens, sugerez inițierea unui proiect de finanțare, sub autoritatea  Ministerului Învățământului, pentru publicarea acestui studiu fie în formula actuală, fie prin realizarea sa ca digest, deci  prin redactarea unui sumar al lui într-un tiraj de masă. Dacă tirajul de masă pare prea constisitor, atunci sugerez ca acest studiu să fie publicat ca suport de curs obligatoriu pentru toți profesorii de istorie, asemănător suporturilor de curs și de lucrări practice de care dispun profesorii de la  științele naturii. Am subliniat obligatoriu, deoarece cursurile alternative, chiar și acolo unde nu este cazul -adică la istorie!-au generat confuzii grave în percepția educabililor în legătură cu  patriotismul și istoria adevarată a țării noastre, precum și a conivețuirii minorităților naționale dealungul secolelor în spațiul geografic al României multimilenare.

Foarte reușită ca operă de istorie socială, această valoroasă performanță științifică marchează nu doar un precedent în sociologia românească, dar și un model de scriitură în care altitudinea științifică a argumentelor se-mbină cu rigorile muncii și vieții academice. Vă invit la lectură, dar vă avertizez: nu o veți abandona până nu o veți termina de citit; cu mult folos.Lăsați-vă pradă unei rarisime bucurii de a rezona și cu talentul științific și literar ale autorului.