Romania Sociala logo
Menu

Profesiune de credință. Să stai acasă nu e chiar așa de rău!

autor:   23 March 2020  

Gina Stoiciu

Restez chez vous! Stay at home! State a casa! Quedata en casa! 

Trăim timpuri excepționale. Neliniște, uimire, siderație. În situația asta de criză sanitară mondială,  produsă de pandemia cu coronavirus, ni se spune în toate limbile: Stați acasă. Asta pentru că  virusul se mișcă odată cu noi, și riscăm să-l infectăm pe celălalt, sau celălat să ne infecteze pe noi. Cînd ieșim, trebuie păstrată “distanțarea socială”; la un metru de ceilați, virusul s-ar pierde, înainte să infecteze. Mai clar, trebuie rupt lanțul contaminării. Mai statistic, trebuie aplatizată curba infecțiilor. 

Cine ar fi crezut că vom intra în stare de urgență ? Înțelegem raționalitatea acestor restricții, dar…      

Cum să descriem starea noastră de spirit ? 

Fiecare reacționează într-un fel al lui. Mulți au pulsiunea de a face rezerve de alimente. Cei mai mulți se aprovizionează cu hîrtie igienică. Poate pentru că igiena este dușmanul Virusului. Poate pentru că termenul de igienă are un efect calmant. Unii se apucă să-ți  înfrumusețeze casa. Alții ascultă muzică și citesc, sau desenează. Ipohondrii se îmbolnăvesc de frică. Melancolicii găsesc noi motive de deprimă. Supractivii găsesc mijloace să se miște. Dar în mod colectiv simțim incertitudinea. Cauzele, durata și urmările pandemiei sunt greu de prevăzut. Un val de fantasme ne traversează. Epidemia cu coronavirus ne face să ne gîndim la un serial-killer. Ce nu știm ? Ce ni se ascunde ? După criză, vom avea desigur tot felul de explicații. Deocamdată, singura certitudine este că eroii pandemiei sunt cadrele medicale și cercetătorii în științe medicale. În față acestor eroi, suntem pacienți potențiali. Deviza medicală este plină de bun simț : Noi rămînem la muncă pentru voi, voi rămîneți acasă pentru noi ! 

De ce ne e greu să stăm în casă ? 

Pentru că facem față unor paradoxuri. Paradoxuri față de normalitătea dinaintea crizei sanitare.  Trebuie să ne schimbăm obiceiurile. De existat eram obișnuiți “să existăm în spațiul public”. Acolo trăiam febrilitatea cotidianului, agitația și agenda plină. Eram obișnuiți să considerăm statul în casă ca un timp de menaj si administrație. Nimic glorios care să satisfacă orgoliile eului. 

Pentru că totul pare a fi pe dos. Societatea deschisă devine balonul plin de virus. Mobilitatea devine un pericol public. Interesul individual e înlocuit cu interesul public. De la eul supradimensionat se trece la  pluralul ”Noi împreună, vom învinge”. Ni se recomandă distanțarea socială. Munca din birourile supra-aglomerate tinde să fie înlocuită cu munca la distanță, ceea ce viitorul nu prea îndepărat, anunța deja… Performanța economică este supusă crizei economice. Frontierele deschise devin pericol național. Imperativul nu mai este rentabilitatea, ci răbdarea. Intensitatea crizei o trăim la televizor. Dar mai ales pe planeta numerică, unde ne căutăm comunitățile de suferință. Socializarea devine socialitate, comuniune emoțională, contaminare afectuală. 


Pentru că, în mod normal, a sta în casă se declina cu gospodăreală pentru femei, plictiseală pentru copii și închisoare domestică pentru bărbați. Dacă acum 20-30 de ani, statul în casă însemna să petreci timp cu familia , să mănînci în familie, să te uiți la televizor la filme și emisiuni de divertisment, cu întreaga familia, acum timpul și spațiul au fost privatizate; fiecare cu camera lui, fiecare cu timpul lui.   Statul în casă pune cuplul la încercare. Retragerea în casă devine un fel de probă a adevărului. Pentru cei care se iubesc. Pentru cei care de o viață trăiesc împreună, dar separat. Pentru cei care se detestă, dar au rămas împreună. Statul în casă poate stîrni scene de menaj, cuplul fiind un fel de contract pe durată nedeterminată și un teren de negociere permanentă. După criză va crește poate numărul de nașteri, sau poate numărul de divorțuri, sau de ce nu, amîndouă. A sta în casă pune la încercare și relația părinți și copii. În mod normal, eram obișnuiți ca fiecare categorie de vîrstă să aibă spațiul și timpul ei . Părinții la servici și apoi fiecare cu ieșirile și prietenii lui. Copiii la grădiniță și la școală. Adolescențiii la școală, iar apoi în Mall-uri, sau branșati pe rețelele de socializare. 

Să ne imaginăm totuși… 

Să ne imaginăm situațiile în care am fi fericiți să stăm în casă și să ne simțim acasă: 

Itineranții,  oamenii străzii, visează să aibă o casă, un mic confort, un refugiu; 

Cînd furtună te prinde afară pe tine , visezi să stai în casă; 

Cînd după o călătorie te întorci acasă, îți dorești să reintri în ritmul de acasă; 

Cînd ești internat la spital, ai vrea să fii acasă în patul tău, înconjurat de obiecte familiare și de familie ;   

Dacă ești la închisoare, îți dorești să revii acasă ; 

Cînd vine teama de moarte este ca și cum am părăsi decorul vieții, decorul casei noastre ;

Cînd decizi să emigrezi și îți lichidezi casa, ai sentimentul unei pierderi efective, dar și afective ;   

Cînd casa îți este vandalizată, trăiești consternarea dar și sentimentul de violare a spațiului domestic ;

Cînd este un incendiu pe aproape, tremuri pentru casa ta ;

Cînd incendiul îți distruge casa, tristețea este profundă. Ai pierdut casa, și acel acasă protector ;  

Cînd cutremurul  vine din profundul pămîntului, trăiești un coșmar. Vrei să scapi tu dar și casa ta ; 

Cînd vezi cum un tsunami înghite casele, ai un sentiment de catastrofă  și neputință umană;

Cînd războiul cuprinde un loc, o țară, înțelegi ce înseamnă să fii aruncat pe drumuri. 

Acest mic exercițiu de imaginație ne obligă să reconsiderăm gravitatea restricției de a sta acasă. Și să realizăm că nu e chiar așa de rău să stăm acasă.  

Casa noastră este …

Înainte de toate o  locuință, un acoperiș deasupra capului. Casa este adăpost, domiciliu. Casa familei este spațiul în care se adună părinții cu copii. Este masa de seară. Este locul în care primești oaspeți. Este bradul de Crăciun si cozonacul de Paști. Casa este o adresă, o identitate civică, un cartier, locul unde ne vine poșta. Casa este indiciu de statut social. Cartierul în care locuim, spațiul de care dispunem, modul în care casa este decorată este o reprezentare a condiției noastre sociale. Casa este și un refugiu, un acasă.   

Și acasă este intimitate 

Acasă este confort. Un ritm de viață cotidiană, o viață domestică, o viață familială. Un spațiu de convivialitate și ospitalitate. Acasă este locul în care ne vedem cu familia și prietenii. Acasă este locul de sărbătoriri în familie, spațiul în care se derulează romanul familial.  Acasă este un loc de memorie. Ani de zile după plecarea de acasă a copiilor, părinții le mai aud încă pașii prin casă. Intimitatea înseamnă un spațiutimp investit cu obiecte și amintiri. Acasă ne seamănă. Obiectele care ne înconjoară fac parte din memoria noastră afectivă. Cînd noaptea pe întuneric regăsim un obiect, pentru că îi știm locul, avem un simțământ de intimitate profundă. Acasă sunt cărțile care ne-au ajutat să creștem. Vandalizarea casei este mai mult decât un furt de obiecte; este o violare a intimității, care provoacă insecuritate afectivă, o pată tenace în pliurile memoriei.  

Acasă este interioritate

Interioritatea este superlativul intimității, este „acasă la mine”, intimitatea sinelui. 

Acasă poți să ai trăiri. Acasă este locul vieții interioare. Acasă reflectezi, meditezi. Acasă este tăcerea are sens; tăcerea vorbei, tăcerea gîndului, meandrele afectelor. Acasă este grădina ta secretă. Acasă îți adăpostește secretele. Micile secrete. Sau marile secrete. Mă gîndesc uneori la “soluția lui Schopenhauer”, pe care o putem transforma în sfat: dacă poți păstra tăcerea asupra secretului, atunci secretul va fi prizonierul tău. Dacă îți lași secretul să scape, atunci tu devii prizonierul secretului. 

Acasă trăim lumina schimbătoare a zilei, a anotimpurilor. Când totul pare că se clatină în viața noastră, ne agățăm de refugiul interiorității. Interioritatea înseamnă că neam domesticit locul în care trăim și locul ne-a domesticit pe noi. Este refugiul în care am retrăit reușite și eșecuri, frici și oboseli, elanuri și renunțări. Interioritatea este respirația noastră existențială. Acasă este filmul vieții noastre. Scriitorii simt legătura profundă cu locul în care scriu, loc populat de umbre și personaje imaginare. Copiii se atașează de casa copilăriei și dacă acolo au fost fericiți, vor reveni mereu la locul copilăriei; cel puțin în imaginație. 

Cunosc și melancolia greu de vindecat a imigrantului, care va încerca să reconstruiască în țara de adopție un acasă populat cu obiecte care secretă o rezonanță afectivă. Plasarea acestor obiecte în “colțul românesc ” lasă uneori impresia de mic templu (religios) al trecutului. 

Îmi place să cumpăr obiecte vechi de la arhivari sau iubitori de antichități. Respectul pentru aceste obiecte misterioase vine din faptul că ele au avut mai multe vieți. Sunt obiecte aventuroase, care au o poveste. Cred că în teama de moarte este prinsă și frica noastră de a ieși din refugiulintim al casei; casa și acasa mor odată cu noi.   

Nu concluzie ci  Happy end

Cînd, așezați confortabil pe canapea, vedem pe ecran pe aruncații pe drumuri, fie de războaie, fie de conflicte etnice sau religioase, fie de cataclisme naturale, ne îngrozim, dar ne simțim protejați de casa noastră.  Cînd înțelegem că tot ce au putut salva acești aruncați pe drumuri, intră în cîteva sacoșe de plastic, ne simțim imens de bogați. Și ne iubim înzecit casa și rutina cotidiană. Și ne găsim simțul măsurii. Și ne recăpătam simțul proporțiilor. Și ne găsim un alt echilibru. 

Să observăm cu bucurie că în mijlocul lui martie, în plină pandemie cu coronavirus, primăvara triumfă. Copacii inverzezc. Magnolia înflorește. A revenit și ciripitul voios al păsărilor. Primăvara nu se teme de coronavirus. Chiar și biata natură urbană, în absența traficului de mașini, profită de ceva mai mult oxigen. Și noi urbanii respirăm mai bine. A trebuit un virus al respirației ca să oprim marele trafic urban care ne sufoca.  


Rămîne gîndul cel mare : Cum va arăta lumea mîine, cînd vom ieși din casă? 

Cred că nu poate să mai fie aceiași. 





Facebook

România deleuziană. Fragmentul XXXVIII despre literatură și credință: „Studentul” (Cehov) și „Evanghelia după Marcu” (Borges). Lecturi posibile (VI)

„The Denial of Saint Peter”, ( Theodoor Rombouts, 1597-1637), Liechtenstein Museum  xxx „Studentul” ( Cehov). După mărturisirea chiar a lui Cehov,  „Studentul” este cea mai îndrăgită din scrierile sale de proză scurtă. Acțiunea se petrece în marele post al Paștelui de Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor. În acea zi Ivan Velikopolski, student la ...

Apel la utilizarea responsabilă a datelor publice

Indicatorii Covid-19 nu reprezintă o simplă statistică medicală, ci au devenit unii dintre indicatorii sociali critici ai României, generând măsuri politice care ne afectează pe toți. Citesc/ aud/ văd la TV mesaje înspăimântătoare: „creștere alarmantă a numărului de îmbolnăviri”. Astăzi s-a înregistrat o cifră enormă: 460 noi îmbolnăviri. Mesajul: suntem într-o ...

România nu mai este oaia neagră a Europei

În mod surprinzător, România s-a dovedit a fi una din cele mai dinamice ţări din UE 27 în ceea ce priveşte creşterea economică din ultimele două decenii. De ce în mod surprinzător? Pentru că la începutul actualului mileniu România ocupa ultimul loc într-un clasament al ţărilor din UE 27 alcătuit ...

A murit Marx în colapsul Uniunii Sovietice?

Timp de aproape un secol lumea a fost dominată de un conflict între două mari grupuri de țări, Occidentul capitalist și sistemul comunist sovietic. Am crezut că de fapt a fost conflictul între sisteme social-politice incompatibile: capitalism și comunism. Mai profund, a fost conflictul între două sisteme de gândire: marxismul ...

Umbra globalizarii s-a aşternut peste clasa de mijloc

Liderii opoziției de stânga în Olanda, Jesse Klaver (GL, verzi), Lodewijk Asscher (PvdA,Partidul Laburist) și Lilian Marijnissen (SP, Partidul Socialist) au organizat un miting comun la începutul anului 2020 pentru a-și uni forțele împotriva Cabinetului (Ministrii si Secretarii de Stat). Ei văd Cabinetul (format din VVD - liberali, CDA - ...

Pe aripile cenzurii sau Opriți cenzura! Vreau să cobor!

Unele zile ne îndeamnă la tristețe deși ar trebui să avem toate motivele să fim doar fericiți. Mi se pare, uneori, că asist la instaurarea unui nou tip de cenzură. O nouă formă de totalitarism dar cu alte mijloace. Deja telefonul meu îmi numără pașii, îmi spune „Drum bun” atunci ...

The Great Lockdown şi pisicile care nu prind şoareci

După cum este cunoscut, banca centrală a Japoniei a „brevetat” în 1999 o nouă politică monetară în scopul relansării creşterii economice şi a contracarării insolvenţei acute determinate de supraîndatorarea guvernului, a băncilor, a companiilor nefinanciare şi a populaţiei. Această politică, denumită ulterior Quantitative Easing (QE), implică trei instrumente acţionale: rate ...

Sfârșitul visului american

În opinia mea, recentele mișcări de protest din marile orașe americane, extrem de radicale și de violente, reflectă faptul că visul american a devenit o mare iluzie pierdută. Dar cum ar putea fi explicată acestă devastatoare implozie ideologică care a scindat dramatic, în doar câteva zile, și establishmentul american și ...