În cele ce urmează reiau propunerile cuprinse în Capitolul ”Postfață” pe care le-am inclus în volumul ”Enciclopedia calității vieții în România”, Editura Academiei Române, coord. Ioan Mărginean, Iuliana Precupețu, 2019.
Motivarea acestui demers constă în faptul că propunerile respective pentru îmbunătățirea calității vieții populației României, unele mai generale, altele țintite își păstrează actualitatea și doresc să fie cât mai bine cunoscute de către public.
Din această perspectivă considerăm că responsabilităţi importante revin fiecărei persoane nu doar la nivel individual, ci şi prin implicare la celelalte niveluri de structurare socială, de la grupurile informale şi formale din care fac parte la comunităţile teritoriale şi societatea în ansamblul său. Alte măsuri trebuie să vină din partea decidenţilor aflaţi pe diferite niveluri ierarhice pe domenii specifice, de la antreprenori şi manageri, la conducători din sfera vieţii politice şi administraţiei locale judeţene şi naţionale, precum şi a celor care au sarcini de aplicare a acestor decizii, şi nu în ultimul rând, a organizaţiilor şi asociaţiilor profesionale şi de voluntariat.
Detaliind ceea ce ar fi de dorit să se întreprindă, pe primul loc consider că se situează comportamentele oamenilor în societate, iar aici este vorba atât de abţinerea de la acţiuni indezirabile, cât şi de a participa la acţiuni benefice în sferele civică, politică, voluntariat etc.
Într-adevăr, oamenii pot contribui prin multe modalităţi la îmbunătăţirea calităţii vieţii lor şi a altora. Prin ceea ce întreprind, este important să nu facă rău celor din jur, să se păstreze ordinea publică, să nu se deterioreze calitatea mediului etc.
La rândul lor, autorităţile locale, judeţene şi la nivel naţional prin acţiuni proprii şi ale serviciilor din subordine pot contribui prin multe modalităţi la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei, în primul rând, prin îndeplinirea cât mai bună a obligaţiilor ce le revin. Aşa de exemplu, la nivel local invocăm necesitatea îmbunătăţirii infrastructurii (drumurile de acces, străzile, canalizarea), dezvoltarea serviciilor sociale şi sprijin pentru cei aflaţi în nevoie, protecţia faţă de efectele catastrofele naturale (inundaţii, cutremure, secetă), performanţa administraţiei şi, nu în ultimul rând, salubrizarea teritoriului, măsuri antipoluare, întreţinerea clădirilor etc.
Este de aşteptat să fie întreprinse multe acţiuni care să fie în avantajul oamenilor, indiferent de zona în care trăiesc. În acest domeniu, cele mai urgente măsuri sunt legate de îmbunătăţirea activităţii celor care deţin puterea, dezvoltarea economică şi crearea de locuri de muncă. Aici aduc în atenţie şi situaţia următoare: prin dezindustrializarea masivă în perioada tranziţiei la economia de piaţă s-a redus gradul de poluare a mediului natural, dar în prezent se manifestă un alt fenomen periculos, şi anume poluarea cauzată de importul de maşini second hand din Vestul Europei. În acest fel beneficiază cumpărătorii din ţară, dar şi vânzătorii din Vest, concomitent cu reducerea poluării în ţările respective. La libera circulaţie a mărfurilor în UE nu trebuie incluse produse periculoase pentru sănătatea oamenilor, dar România poate fi sancţionată pentru gradul mare de poluare a aerului, mai ales în marile oraşe. Dacă s-a considerat că taxa de mediu este neconformă, trebuie identificate alte măsuri (impozite mărite la maşinile vechi) pentru a reduce disconfortul pe care îl creează vehiculele puternic poluante.
La nivel naţional, aşteptările sunt deosebit de mari, de la calitatea legislaţiei, ordinelor şi deciziilor autorităţilor publice, la comportamentele autorităților publice, astfel încât cetăţenii să beneficieze de corectitudine şi imparţialitate, respectarea drepturilor şi libertăţilor, cooperarea puterilor în stat în acord cu prevederile constituţionale, fără ingerinţe şi scăderea autorităţii oricăreia dintre ele; utilizarea eficientă a banilor publici, eliminarea abuzurilor şi corupţiei. Viaţa politică, inclusiv într-un regim democrat, nu este lipsită de tensiuni, dispute, contestări şi conflicte între adepţii unor opţiuni diferite în legătură cu un domeniu sau altul, cu atât mai mult în cazul competiţiei pentru câştigarea votului electoratului şi exercitarea funcţiilor bazate pe acest rezultat, numai că totul trebuie să se desfăşoare în cadrul prevederilor constituţionale, cu supremaţia (domnia) legii, statul de drept (rule of law). Desigur, apar probleme şi în privinţa clarităţii şi coerenţei legilor, şi în ajungerea la un consens chiar în definirea a ceea ce înseamnă statul de drept.
O atenţie sporită trebuie acordată serviciilor sociale generale de educaţie şi sănătate (alocare de resurse, dotări, calitatea serviciilor), ca şi pentru toate domeniile ce intră în sfera de acţiune a acestora.
În acest context, al preocupărilor pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei, un rol deosebit de important revine organizaţiilor economice şi am în vedere asigurarea unor condiţii adecvate de muncă, o salarizare prin care să se împartă în mod echitabil veniturile între muncă şi capital, eliminarea muncii la negru, a discriminărilor etc.
Tot din această perspectivă, mă refer şi la instituţiile media cu atenţie asupra informaţiilor transmise. Pe lângă funcţiile deosebite pe care le are şi pe care le îndeplineşte, cu diferenţe de la o instituţie la alta, prin informarea publicului, emisiuni culturale, dezbateri pe teme de interes etc. se regăsesc şi conţinuturi neverificate, unele chiar false, alarmiste, de manipulare, modalităţi cel puţin discutabile de a ţine publicul captiv, dincolo de demersurile fireşti de constituire a unei audienţe relativ stabile, prin programe cu conţinuturi problematice, care să acopere toate aşteptările. Formularea că oamenii decid ce vor să asculte nu este acoperitoare, deoarece nu toţi pot face diferenţele şi iau de bun ceea ce nu ar trebui să se difuzeze, astfel că toate instituţiile media ar trebui să acorde cât mai multă atenţie în legătură cu programele lor şi dincolo de ceea ce urmăreşte Consiliul Naţional al Audovizualului.
Nu este de ignorat necesitatea unei cât mai bune interacţiuni cu statele membre UE şi valorificarea statutului de apartenenţă la această comunitate pentru dezvoltarea ţării. Este necesar, fără îndoială, să se corecteze ceea ce este de corectat, iar România să nu mai fie una dintre ţările spre care se îndreaptă nemulţumirile autorităţilor comunitare, din unele state membre ca şi a unei părţi a cetăţenilor acestora, astfel încât să se menţină procesul, de la început dezonorant dacă nu şi abuziv, al monitorizării, cooperării şi verificării (MCV) în legătură cu statul de drept (eventualele probleme din orice stat membru se pot aborda direct prin instituţiile Uniunii), amânarea intrării ţării în spaţiul Schengen, deşi toate condiţiile legate de criteriile respective sunt îndeplinite. O eventuală trecere la o Uniune Europeană „cu mai multe viteze” este, de fapt, o schimbare radicală a statutului şi introducerea unui regim de dominaţie a câtorva ţări membre în raport cu cele mai puţin dezvoltate.
Desigur, problemele invocate sunt deosebit de complexe, cu mulţi actori şi modalităţi de acţiune, prin care se urmăreşte slăbirea, dominaţia şi chiar dezmembrarea unor state constituite pe principiul naţionalităţilor după Primul Război Mondial, cum este şi cazul României întregite (1918), iar la aceste procese nocive se raliază, într-un fel sau altul, şi persoane, grupuri, organizaţii din interior (Bădescu, Ilie. 2004. Idei politice româneşti. Doctrine şi teorii. Bucureşti: Editura Mica Valahie).
În aceste condiţii se impune acordarea unei atenţii cât mai mari pentru întărirea coeziunii naţionale şi consolidarea în continuare a procesului democratic, precum şi promovarea intereselor României în exterior, începând cu UE şi partenerii strategici. De menţionat că unele măsuri, care la prima vedere par a fi rezonabile pentru a fi acceptate, pot avea multe efecte perverse odată ce sunt implementate. De exemplu, ideea regionalizării administrative, fie pe structura regiunilor de dezvoltare sau cu alte decupaje, ar antrena o anumită descentralizare (ea ar putea fi accentuată în continuare şi în sistemul actual al judeţelor). Prin regionalizarea administrativă se produce însă un proces masiv de centralizare dinspre judeţe spre aceste regiuni (care vor fi mai puţine la număr), iar dacă s-ar desfiinţa judeţele centralizarea ar deveni excesivă, asemănătoare celei introduse prin regiunile administrative de către regimul comunist, dar care a renunţat, în 1968, la structura respectivă şi a trecut la împărţirea pe judeţe. Totodată, un astfel de aranjament al regiunilor ar putea favoriza eventuale acţiuni de autonomie şi de slăbire a unităţii statale (Mărginean, Ioan. 2015. „Despre regionalizare”. În Studii Sociologice, 2004-2014, de Ioan Mărginean, 101-105).
Dintre aspectele pe care le-am mai menţionat anterior aduc aici în atenţie avantajul ce se poate crea prin adoptarea rezultatelor Referendumului referitor la structura şi dimensiunea Parlamentului, respectiv legislativ unicameral cu 300 de membri (Mărginean, Ioan. 2018. “Recent Developments in the Process of Consolidating Democracy in Romania”. In Issues and Innovative Trends in Sustainable Growth-Strategy. Challanges for Economic and Social Policies, edited by Luminiţa Chivu, Constantin Ciutacu, Valeriu Ioan- Franc, Jean-Vasile Andrei. Proceeding ESPERA 2016, part. 2. Frankfurt: Peter Lang, GmbH.). Este evident că în prezent Legislativul continuă să fie unul supradimensionat (465 parlamentari, mai puţini, totuşi, decât în legislatura precedentă). Micşorarea numărului de parlamentari, chiar şi sub 300, îl va putea face mai eficient, pe lângă reducerea cheltuielilor pe timpul mandatelor, ca şi pentru pensiile de care vor beneficia ulterior. Dacă reducerea numărului de parlamentari se poate introduce printr-o lege, trecerea de la sistemul bicameral (Senat şi Camera Deputaţilor) la unul unicameral reclamă o schimbare în Constituţia României, ceea ce nu este totuşi imposibil, importantă fiind voinţa politică.
Cele două măsuri sunt recomandate şi dacă se are în vedere faptul că prin apartenenţa României la Uniunea Europeană, Parlamentul acesteia adoptă legi obligatoriu de urmat. De asemenea, prin existenţa Curţii Constituţionale, care, la sesizare se pronunţă asupra întemeierii prevederilor legale adoptate de către parlament, se poate renunţa la „filtrul legislativ” pe care îl presupune existenţa sistemului bicameral.
O altă problemă pe care o sesizez priveşte structura executivului. Prin Constituţia postrevoluţionară, s-a urmărit crearea unui echilibru între legislativ şi executiv, un regim politic semiparlamentar/semiprezidenţial: atât membrii parlamentului, cât şi preşedintele sunt aleşi prin vot universal, preşedintele desemnează primul ministru, iar Parlamentul votează investitura guvernului. Prin modificarea duratei mandatului preşedintelui, de la 4 la 5 ani, s-a întărit componenta semiprezidenţială (Stănescu, Iulian. 2014. Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism. Bucureşti: Editura ProUniversitaria). În aceste condiţii, dacă preşedintele şi guvernul au orientări politice diferite, cum este cazul şi în prezent, apar disensiuni şi blocaje care împiedică buna funcţionare a instituţiilor statului. Coincidenţa alegerilor prezidenţiale şi parlamentare se produce la un interval de 20 de ani (în 2024, comparativ cu 2004, anul în care s-a introdus schimbarea duratei mandatului prezidenţial). Ar fi, însă, de dorit să se revină la mandate identice de 4 sau poate de 5 ani, ceea ce de asemenea reclamă o modificare a Constituţiei. Introducerea noului sistem s-ar putea face chiar de anul viitor (2019, anul alegerilor prezidenţiale), dar ar însemna reducerea cu un an a mandatului Parlamentului (alegeri scadente în 2020). O măsură radicală ar consta în trecerea la regim politic parlamentar, cu preşedinte numit de Parlament.
Prin urmare, este vorba de modalităţile de intervenţie pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei atât prin eliminarea aspectelor negative, cât şi pentru adoptarea de măsuri care să producă obţinerea de progrese în această privinţă. Fără îndoială, trebuie avut în vedere şi faptul că o schimbare în bine într-un anumit domeniu nu se soldează imediat cu recunoaşterea sa printr-o evaluare mai favorabilă, sau cu o stare mai bună de satisfacţie, inclusiv din partea celor care beneficiază de aceste îmbunătăţiri. De asemenea, în situaţii de criză nivelul de aşteptare al oamenilor se reduce şi el, aşa încât nu întotdeauna evaluările sunt critice pe măsura pericolelor existente. După cum există şi situaţii grave pe care oamenii pot să nu le resimtă ca atare, de exemplu un mediu natural poluat, deși vor suporta consecinţele.
(NB Textul integral al volumului se regăsește și pe site-ul ICCV https://bibliotecadesociologie.ro/en/download/marginean–ioan–precupetu–iuliana–eds-2019-enciclopedia–calitatii–vietii–in–romania–bucuresti–editura–academiei–romane/)
